DESPRE PROFESIA DE COMBATANT LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

DESPRE PROFESIA DE COMBATANT LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

 

 

ABOUT THE COMBATANT’S STATUS AT THE BEGINNING

OF THE 21 ST  CENTURY

Prof. univ. dr. Ionel CLOŞCĂ *

The most important element of our analysis is represented by the two Haga Conventions, 1899 and 1907, which define the classic type of  a combatant: a) legal combatant – the military in uniform, the militia, the voluntary corps and some parts of the civil population; and b) illegal –spies.

Tha classic type of a combatant operates only in the situation of a war, that is to say in a situation of an armed conflict between two or more states (other forms of conflicts, for example one between a state and a nonstatal entity, were not recognised by the international law at that time)

The functions of such a combatant were the ones known by the classic international law: restrictions and interdictions regarding the usage of certain war measures; attributions towards the military occupation; obligations regarding the injured’s situation.

 

Punctul zero al analizei noastre este reprezentat de cele două convenţii de la Haga din

1899 şi 1907, care definesc tipul clasic de combatant a) legal – militarul în uniformă, miliţiile şi corpurile de voluntari şi o parte a populaţiei civile; şi b) ilegal – spionul.

Combatantul de tip clasic acţionează numai în situaţii de război, adică de luptă armată

între  două  sau  mai  multe  state  (alte  forme  de  luptă,  ca  de  exemplu  între  un  stat  şi  o  entitate nestatală, nu erau recunoscute de dreptul internaţional)

Funcţiile acestui tip de combatant erau cele recunoscute de dreptul internaţional clasic: restricţii  sau  interdicţii  în  ce  priveşte  folosirea  anumitor  mijloace  de  război;  competenţa referitoare la ocupaţia militară; obligaţii privitoare la serviciul bolnavilor şi răniţilor.

Key-words:  combatant,  international  law,  armed  conflict,  military uniform, Haga.

Cuvinte-cheie: combatant, drept internaţional, conflict armat, uniformă militară, Haga.

 

Într-o  exprimare  mai  puţin  academică  şi,  pentru  început,  imperfectă, combatantul  este  persoana  autorizată  să  comită  acte  de  ostilitate  împotriva obiectivelor militare inamice, sub protecţia imunităţii.

Instituţia  pe  care  o  defineşte  acest  concept  a  cunoscut  o  evoluţie interesantă,  atât  în  ceea  ce  priveşte  categoriile  cărora  li  s-a  recunoscut  o  asemenea  calitate,  cât  şi  funcţiile  încredinţate.  Combatantul  este  figura centrală în cadrul unui război şi al unui conflict armat.

1.  Combatantul clasic

Punctul zero al analizei noastre este reprezentat de cele două convenţii de la Haga din 1899 şi 1907, care definesc tipul clasic de combatant a) legal – militarul în uniformă 1 , miliţiile şi corpurile de voluntari 2  şi o parte a populaţiei civile 3 ; şi b) ilegal – spionul 4 .

Combatantul de tip clasic acţionează numai în situaţii de război, adică de  luptă  armată  între  două  sau  mai  multe  state  (alte  forme  de  luptă,  ca  de exemplu  între  un  stat  şi  o  entitate  nestatală,  nu  erau  recunoscute  de  dreptul internaţional)

Funcţiile  acestui  tip  de  combatant  erau  cele  recunoscute  de  dreptul internaţional  clasic:  restricţii  sau  interdicţii  în  ce  priveşte  folosirea  anumitor mijloace  de  război;  competenţa  referitoare  la  ocupaţia  militară;  obligaţii privitoare la serviciul bolnavilor şi răniţilor.

 

2.  Combatantul după cel de-al doilea război mondial

Experienţa celui de-al doilea război mondial a fost transpusă în norme de drept internaţional. În ce priveşte statutul combatantului, ea se regăseşte în Carta  ONU-  ca  instrument  fundamental  de  drept  internaţional  public-  şi  în Convenţia a IV-a de la Geneva, cu privire la statutul prizonierilor de război. Carta  Naţiunilor  Unite  introduce  un  concept  colectiv  de  combatant  – Forţele de constrângere (cap. VII, art.42).

Ele  nu  aveau  obligaţia  să  respecte  normele  dreptului  internaţional umanitar şi nici nu au făcut-o. 5

De-abia în 1999, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la semnarea celor patru  Convenţii  de  la  Geneva  cu  privire  la  protecţia  victimelor  de  război, Secretarul  General  al  ONU  a  promulgat  un  document  prin  care  Naţiunile Unite se angajează să respecte dreptul internaţional umanitar 6 .

Tot în calitate de combatant colectiv a fost creat Consiliul de Securitate, „militarii din cadrul acordurile sau organismelor regionale pentru aplicarea de măsuri coercitive cu autorizaţia sa” 7

Un nou tip de combatant apare în cadrul Forţelor de menţinere a păcii, create ca urmare a eşecului Forţelor de constrângere.

Este un combatant care nu combate- nu are nici cu ce, nici cu cine. El este dotat cu arme uşoare de auto-apărare şi nu are niciun adversar cu care să lupte.  Într-un  război  trebuie  să  existe  cel  puţin  două  părţi,  fiecare  urmărind obţinerea  victoriei  asupra  adversarului 8 .  Un  astfel  de  combatant  nu  are adversari (inamici), deci nu poate obţine nici victoria. El este un fel de arbitru, situat între adversarii care au convenit să înceteze luptele, şi urmăreşte dacă se respectă   angajamentele   asumate.   Când   adversarii   reiau   luptele,   acest combatant sui generis se retrage. Nu are altă soluţie practică.

Prin  Convenţia  a  3-a  de  la  Geneva,  din  12  august  1949,  privind protecţia  victimelor  de  război  care  dobândesc  statut  de  combatant  sau  de persoane 9 .

Este vorba de sute de mii de persoane care au fost ucise în timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece nu aveau nicio protecţie internaţională. Pentru  a  acoperi  o  asemenea  lacună,  Comitetul  Internaţional  al  Crucii Roşii a convenit mai multe reuniri de experţi şi, în final, pe baza sugestiilor primite,  a  elaborat  un  proiect  de  Convenţii  pe  care  l-a  supus  dezbaterii Conferinţei  diplomatice  de  la  Geneva.  La  12  august  1949,  Conferinţa  a adoptat  „Convenţia  de  la  Geneva  privitoare  la  tratamentul  prizonierilor  de război 10 . Prima  categorie  este  alcătuită  din  „membrii  forţelor  armate  ale  unei Puteri conflict, recum şi membrii miliţiilor şi ale corpurilor de voluntari care fac parte din forţele armate” 11 .

A  doua  categorie  este  formată  din  „membrii  altor  miliţii  şi  membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei ai mişcărilor de rezistenţă organizate, care  aparţin  unei  Părţi  în  conflict  si  acţionează  în  afara  sau  interiorul propriului  lor  teritoriu,  chiar  dacă  acest  teritoriu  este  ocupat,  numai  dacă aceste  miliţii  sau  corpuri  de  voluntari,  inclusiv  aceste  mişcări  de  rezistenţă organizate, îndeplinesc condiţiile enumerate în articolul 1, din Regulamentul Anexă la Convenţia de la Haga , din 1907.

Legătura   dintre   organizaţia   de   rezistenţă   şi   subiectul   de   drept internaţional (parte în conflict) impusă de acest articol poate să se manifeste atât printr-o declaraţie oficială făcută, spre exemplu, de un guvern în exil, cât şi  printr-un  acord  tacit  sau  poate  să  rezulte  din  caracterul  operaţiunii  care indică în mod clar în serviciul cărei părţi se află organizaţia de rezistenţă. Prin impunerea celor patru condiţii s-a urmărit să se sublinieze caracterul organizat al     mişcării,     asemănătoare     oricărei     armate     (disciplină,     ierarhie, responsabilitate).

O a treia categorie de persoane cărora li se recunoaşte, prin Convenţie, statutul de combatant o formează: membrii forţelor armate organizate care se reclamă  ai  unui  guvern  sau  ai  unei  autorităţi  nerecunoscute  de  Puterea deţinătoare 12 .

Cel   de-al   patrulea   paragraf   al   articolului   4   conferă   calitatea   de combatant persoanelor care urmează forţele armate fără a face parte din ele.

Acest   text   preia   şi   reactualizează   dispoziţiile   articolului   13   din Regulamentul  de  la  Haga,  din  1907,  şi  ale  articolului  81  din  Convenţia  cu privire  la  tratamentul  prizonierilor  de  război-  1929.  Lista  are  un  caracter enumerativ,  nu  limitativ,  deoarece  şi  alte  categorii  de  persoane  sau  servicii care urmează forţele armate ar putea fi incluse. Singura condiţie care se cere acestor  persoane  pentru  a  li  se  recunoaşte  statutul  de  combatant  este  de  a poseda o carte de identitate eliberată de forţele armate pe care le însoţesc.

Paragraful  5,  care  extinde  statutul  de  combatant  şi  la  marinarii  de  pe navele comerciale 13  şi la echipajele aviaţiei civile, aduce o serie de inovaţii în practica  de  până  atunci.  Prin  articolul  6  al  celei  de-a  XI-a  Convenţii  de  la Haga,  din  1907,  privitoare  la  unele  restricţii  în  exercitarea  dreptului  de captură  în  războiul  pe  mare,  marinarii  marinei  comerciale  nu  erau  făcuţi prizonieri de război dacă se angajau solemn în scris că nu vor mai îndeplini pe toată durata conflictului niciun serviciu în raport cu operaţiunile de război. În aceste situaţii ei nu erau consideraţi combatanţi 14 .

Convenţia  a  III-a  din  1949  i-a  considerat  pe  toţi  marinarii  marinei comerciale drept combatanţi. Deoarece în multe state piloţii şi ucenicii nu fac parte din echipajul marinei comerciale, în finalul paragrafului 5 s-a prevăzut  clauza  beneficiului  „unui  tratament  mai  favorabil  în  virtutea  altor  dispoziţii ale dreptului internaţional”.

Statutul  de  combatant  al  populaţiei  care  se  ridică  în  masă  pentru  a combate forţele de invazie, prevăzut în articolul 2 din Regulamentul Anexă la Convenţia a IV-a de la Geneva 1907, a fost reiterat cu foarte uşoare retuşuri impuse de noile condiţii.

Potrivit  literei  b)  a  articolului  4  din  Convenţia  a  III-a,  beneficiază  de statutul  de  combatant  „persoanele  aparţinând  sau  care  au  aparţinut  forţelor armate  ale  ţării  ocupate,  dacă,  prin  cauza  acestei  apartenenţe,  Puterea ocupantă socoteşte necesar să procedeze la interzicerea lor – chiar dacă iniţial le eliberase în timp ce ostilităţile se desfăşurau în afara teritoriului pe care ea îl ocupă”; „persoanele aparţinând uneia din categoriile enumerate de prezentul articol, pe care Puterile neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor

şi pe care trebuie să le trateze conform dreptului internaţional”.

Membrii personalului sanitar si religios nu sunt consideraţi combatanţi şi,  ca  atare,  când  sunt  capturaţi  de  adversar  nu  au  statut  de  prizonieri  de război.

Protocoalele  adiţionale  de  la  Convenţiile  de  la  Geneva,  din  12  august 1949, aduc în câmpul dreptului internaţional o nouă definiţie a forţelor armate si noi categorii de combatanţi, luptătorii din mişcările de eliberare naţională şi membrii organizaţiilor paramilitare.

Avem o nouă abordare a conceptului de combatant. Astfel, în timp ce Convenţia a III-a din 1949, urmărind să-i protejeze pe prizonierii de război, nu  se  referă  decât  indirect  la  combatanţi  (deoarece  numai  aceştia  pot  fi prizonieri  de  război),  Protocolul  adiţional  I  din  1977,  urmărind  să  protejeze populaţia civilă în raport cu desfăşurarea ostilităţilor, se referă în mod expres la  membrii  forţelor  armate  care,  cu  excepţia  personalului  militar  sanitar  şi religios,  precum  şi  a  militarilor  afectaţi  organismelor  de  protecţie  civilă,  au calitatea de combatanţi.

Inovaţia  cea  mai  importantă  a  Protocolului  a  constat  în  admiterea expresiei  de  statut  de  combatant  a  „popoarelor  care  luptă  contra  dominaţiei coloniale  şi  ocupaţiei  străine  şi  contra  regimurilor  rasiste  în  exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Naţiunilor Unite  şi  în  Declaraţia  relativă  la  principiile  dreptului  internaţional  privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state conform Cartei Naţiunilor Unite 15 .

Conferinţa  de  la  Geneva  din  1974-1977  a  avut  de  soluţionat  o  foarte controversată  problemă,  statutul  poliţistului  în  situaţie  de  conflict  armat. Problema  era  următoarea:  dacă  şi  în  ce  condiţii  poate  să  îndeplinească  un cumul de funcţii în situaţii de conflict armat – să se ocupe şi de menţinerea ordinii  publice  şi  să  lupte  cu  arma  în  calitate  de  combatant?  În  final,  s-a precizat  că  poate  fi  membru  al  forţelor  armate  şi  un  membru  al  forţei  de menţinere  a  ordinii  publice  în  uniformă,  cu  condiţia  ca  o  notificare  sa  fie făcută pentru a nu exista confuzie din partea adversarului. Această soluţie a

fost  adoptată  de  mai  multe  state,  între  care  Germania  şi  România.  În Germania există Bundesgrenzschutz care, în timp de pace, este însărcinat cu menţinerea ordinii, iar în timp de război participă direct la operaţiuni militare.

Legea 550 cu privire la organizarea şi funcţionarea jandarmeriei române prevede   că   pe   durata   stării   de   război   „   se   subordonează   operaţional autorităţilor militare naţionale la nivel strategic” 16 .

Potrivit  articolului  19,  litera  o),  jandarmeria  română  „participă,  în condiţiile legii, în afara teritoriului statului român cu efectivele şi tehnica din dotare la activităţi de instruire, la constituirea forţelor internaţionale destinate îndeplinirii  unor  misiuni  în  cadrul  acţiunilor  de  prevenire  a  conflictelor  şi gestionarea  situaţiilor  de  criză,  de  conciliere,  asistenţă,  formare,  control  a forţelor de ordine locale sau de substituţie a acestora în toate domeniile lor de activitate  ,  în  timpul  îndeplinirii  acestor  misiuni,  efectivele  de  jandarmi participante  beneficiază  de  drepturile  stabilite  prin  lege  pentru  militarii  care execută misiuni în străinătate.

O precizare importantă a legii este cea din articolul 22 care dispune: pe timpul stării de asediu, mobilizare şi în timp de război jandarmeria română, în afară   de   atribuţiile   precizate   de   articolul   19,   participă   în   calitate   de componentă a forţelor armate.

Anatomia  fenomenului  militar  la  sfârşitul  Războiului  Rece,  cu referire specială la statutul combatanţilor

 

Statutul combatantului la începutul secolului XXI

Lumea  începutului  de  veac  şi  de  mileniu  a  înregistrat  o  serie  de evenimente, uneori pozitive, dar, de cele mai multe ori, negative 17 .

Printre  evenimentele  pozitive  se  numără,  în  primul  rând,  distrugerea Zidului  Berlinului,  care  a  marcat  încetarea  Războiului  Rece,  urmată  de destrămarea  Uniunii  Sovietice,  a  RDF  Iugoslavă  şi  a  Cehoslovaciei  şi  de prăbusirea regimului comunist în ţările europene.

Totodată,  s-a  înregistrat  o  înrăutăţire  a  climatului  politic,  economic, social,  militar  şi  umanitar,  o  creştere  a  gradului  de  insecuritate  globală, precum şi o accentuată tendinţă spre grave şi numeroase violări ale drepturilor omului.  Ele  s-au  tradus  printr-o  violenţă  generală  şi  criminală,  suferinţe  la scară planetară, cauzate de declanşarea a numeroase conflicte armate pe plan intern, de sărăcire care se adânceşte permanent.

Conflictele  mileniului  III,  care  sunt,  de  regulă,  conflicte  cu  caracter intern, sunt de o cruzime şi o violenţă ce frizează genocidul. Pe acest fond s-a precipitat şi reorientarea caracteristicilor forţelor armate si modul de abordare a securităţii.

Forţele armate naţionale

Într-un  mare  număr  de  state,  armata  este  formată  din  profesionişti angajaţi pe bază de contract şi priveşte noi sarcini, pe lângă vechile atribuţii, de  apărare  a  suveranităţii,  independenţei  naţionale  şi  integrităţii  teritoriale, precum:

–   participare  la  misiuni  internaţionale  de  menţinere  sau  impunere  a păcii;

–   acordare   de   asistenţă   în   caz   de   calamităţi   naturale   (inundaţii, alunecări de teren, blocări de drumuri etc.);

–   sarcini   de   securitate   internă   (asistenţă   pentru   poliţia   civila   în menţinerea ordinii publice în cazuri excepţionale);

–   îndeplineşte şi funcţii sociale (participă la construcţia internă);

Pe Terra există în prezent şi state care nu au forţe armate 18 .

Suveranitatea naţională este în pericol nu numai în cazul ameninţărilor armate din exterior, ci şi a ameninţărilor nonarmate, cum sunt: actele teroriste; atentatele contra unei colectivităţi; sustragerea de armament, muniţie, materie explozivă  sau  radioactivă;  iniţierea  sau  constituirea  de  elemente  de  crimă organizată;   planurile   şi   acţiunile   care   vizează   supunerea   sau   ştirbirea suveranităţii,  independenţei  sau  a  integrităţii  teritoriale;  acţiunile  care  au  ca scop,  direct  sau  indirect,  provocarea  de  război  sau  de  război  civil;  acţiuni armate  sau  orice  alte  acţiuni  violente  care  urmăresc  slăbirea  puterii  de  stat; spionajul etc. (pentru detalii vezi Legea Securităţii României, cap. II, Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii României).

Există şi alte ameninţări la adresa securităţii statului precum: ameninţări politice, ameninţări economice (sărăcirea, adâncirea discrepanţei dintre bogaţi şi  săraci,  criza  financiară  etc.),    ameninţări  sociale  (traficul  transnaţional  de droguri,  imigraţia  în  masă,  crima  organizată,  conflictele  dintre  minoritate  şi majoritate, comerţul ilicit etc.).

Există  state  care,  pe  lângă  forţe  armate  propriu-zise,  au  şi  unităţi militarizate. Printre acestea se numără:

[Institutul   Internaţional   de   Studii   Strategice,   sursa:   The   Military Balance, 2000-2001, London]

Armatele  naţionale  acţionează,  din  ce  în  ce  mai  mult,  nu  numai  în context   naţional,   ci,   împreună   cu   unităţi   ale   altor   state,   în   misiuni internaţionale: în misiuni de pace ad-hoc în cadrul Naţiunilor Unite; în formă instituţionalizată (în cadrul NATO, UE), în baza unui tratat internaţional sau acord bilateral.

Organizaţia Naţiunilor Unite a impus, în perioada post Război Rece, pe lângă  cele  trei  concepte  folosite  în  capitolul  VII  din  Cartă 19 ,  altele,  precum: restabilirea   păcii   (peace   making),   menţinerea   păcii   (peace   keepnig), impunerea  păcii  (peace  inforcement),  consolidarea  păcii  (peace  building), misiuni umanitare, misiuni de pace.

În ultimul deceniu al secolului XX, Naţiunile Unite au creat un alt tip de combatant colectiv-definit de operaţiunile de menţinere a păcii, care au intrat în  vocabularul  de  specialitate  în  1992,  odată  cu  înfiinţarea  Departamentului ONU  pentru  menţinerea  păcii.  În  1999,  Secretarul  General  al  ONU  a întreprins o reformă a misiunilor de pace, în sensul unei mai rapide mobilizări şi  a  unei  mai  bune  cooperări  între  Secretariatul  Naţiunilor  Unite  din  New York  şi  organizaţiile  regionale.  Ele  au  fost  mandatate  să  se  ocupe  şi  de asigurarea respectării legii în zona de competenţă, de administrarea treburilor publice şi de asigurarea tranziţiei spre independenţă.

În anii 1999 şi 2000, Consiliul de Securitate a înfiinţat alte operaţiuni în provincia  iugoslavă  Kosovo,  precum  şi  în  unele  state  din  Africa-  Sierra Leone, Republica Democratică Congo, Etiopia şi Eritreea.

Potrivit datelor din sursă ONU, în prezent numărul persoanelor angajate în  cele  17  misiuni  de  pace  este  de  78.000  de  persoane  (16  misiuni  de menţinere a păcii şi una politică, inclusiv cele din Coasta de Fildeş, Burundi şi Haiti),  la  care  se  adaugă  25.000  de  militari şi  16.607  poliţişti  şi  jandarmi  şi 1500 de observatori 20 .

Misiunile  de  menţinere  a  păcii  conţin  tot  mai  multe  elemente  non-militare-  angajaţi  civili,  voluntari  ONU,  dar  mai  ales  forţe  de  menţinere  a ordinii   publice-   poliţişti   si   jandarmi   care,   în   anumite   misiuni,   sunt predominanţi,  ca  de  exemplu  în  misiunea  din  Kosovo 21 ,  iar  în  altele  deţin exclusivitate 22 .

Practica a dovedit că misiunile în care componenta civilă are o pondere importantă au rezultate mai bune 23 .

Dezvoltările de mai sus conduc la următoarea concluzie, şi anume: s-a cristalizat o tendinţă în ultimii ani de a se edifica un nou concept de securitate internaţională   bazat   nu   pe   forţa   armelor,   ci   pe   componenta   juridico-diplomatică.  Corelativ  apare  un  nou  combatant,  acea  persoană  implicată  în menţinerea păcii prin mijloace paşnice.

Dată fiind problema implicării forţelor de ordine publică la procesul de pace, voi prezenta în continuare câteva consideraţii:

1.  Implicarea   poliţiei   şi   jandarmeriei   în   dreptul   internaţional umanitar

Organele  de  poliţie  şi  jandarmerie  au  fost  nominalizate  ca  titulare  de drepturi şi obligaţii în situaţii de conflict armat, începând cu Convenţiile de la Haga, din 1899 şi 1907, în cele de la Geneva, din 12 august 1949, de la Haga, 1954  şi  1980,  în  Protocoalele  adiţionale,  din  1977  etc.  În  aceste  intrumente sunt  prevăzute  norme  care  sunt  şi  de  competenţa  forţelor  de  ordine  publică.

Le voi enumera pe scurt:

a) Rolul poliţistului în gestionarea localităţilor şi zonelor sub protecţie specială.  Vezi:  Regulamentul  anexă  la  cea  de-a  IV-a  Convenţie  de  la  Haga, din  1907,  cu  privire  la  legile  şi  obiceiurile  războiului  terestru-  art.53; Convenţia  de  la  Geneva,  din  12  august  1949,  pentru  îmbunătăţirea  sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie- art.23; Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, 12 august 1949-  art.14  şi  15;  Protocolul  adiţional  la  Convenţiile  de  la  Geneva,  din  12 august  1949,  privind  protecţia  victimelor  conflictelor  armate  internaţionale (Protocolul I- 8 iunie, 1977, art.59, pct.3 24 ) .

b) Rolul poliţiştilor în zonele militarizate. Protocolul adiţional I, art.60, pct.4.

c)  Rolul  poliţiştilor  în  zonele  şi  localităţile  sanitare  şi  de  securitate. Convenţia  de  la  Geneva,  din  12  august  1949,  privitoare  la  implicarea persoanelor civile în timp de război, art.14.

d) Rolul poliţiştilor în zonele neutralizate. Convenţia de la Geneva, din 12 august, privitoare la protecţia persoanelor civile pe timp de război.

e)  Rolul  poliţiei  şi  al  altor  organe  de  ordine  publică  în  domeniul protecţiei  civile.  Forţele  de  ordine-  poliţia,  jandarmeria  şi  pompierii  în misiuni,  în  câteva  din  cele  15  enumerate  în  articolul  61,  din  Protocolul adiţional I- vezi punctele: ii), iii), iv), viii), xi), xii).

f)  Misiuni  ale  poliţiei  în  teatrele  de  operaţiuni  militare.  Protecţia unităţilor sanitare civile – art.13, punctul b).

g) Acţiuni de ajutor umanitar ale forţelor de poliţie. Pentru a împiedica banditismul şi revoltele pe care le pot provoca în rândul populaţiei înfometate, Comitetul  Internaţional  al  Crucii  Roşii  va  putea  să  se  bazeze,  în  caz  de necesitate, pe susţinerea forţelor de poliţie 25 .

h)  Atribuţiile  forţelor  de  poliţie  în  caz  de  conflict  armat  în  baza dreptului internaţional umanitar.

2.  Forţele internaţionale de poliţie

În  ultimii  ani  asistăm  la  constituirea  unei  forţe  de  poliţie  speciale. Astfel,  există  forţe  internaţionale  de  poliţie  ale  Naţiunilor  Unite,  Forţe internaţionale de poliţie ale Uniunii Europene, Forţe internaţionale de poliţie ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Forţe internaţionale de poliţie autonome 26 .

a)  Forţe internaţionale de poliţie ale Naţiunilor Unite

Organizaţia Naţiunilor Unite are forţe de poliţie în Kosovo, Haiti, R.D. Congo.

În misiunea ONU din Kosovo se află cea mai mare concentrare de forţe de poliţie- 2000 de persoane.

i) Kosovo- în provincia sârbă Kosovo a fost creată, prin rezoluţia 1244 din  10  iunie  1999,  cea  mai  complexă  misiune  civilă  de  pace  la  care  au participat  Uniunea  Europeană,  OSCE  şi  Înaltul  Comisariat  al  ONU  pentru Refugiaţi- în total, 4600 de persoane 27 .

Asigurarea  securităţii  a  fost  încredinţată  KFOR,  condusă  de  NATO, care iniţial număra 50.000 de militari, fiind apoi redusă la 16.000 28 .

Funcţia de ordine publică a fost încredinţată unei forţe internaţionale de poliţie,  care  trebuie  să  se  ocupe  de:  securitatea  publică,  educaţie,  justiţie, ordine    publică,    supravegherea    reconstrucţiei    de    locuinţe,    deminarea teritoriului şi organizarea alegerilor locale.

În opinia mea, funcţiile încredinţate forţei de poliţie internaţionale cad sub  incidenţa  dreptului  internaţional.  Deşi  nu  se  precizează  că  în  Kosovo  a fost instituit un regim de ocupaţie militară ca în Irak, în fapt, funcţiile forţei de poliţie se înscriu în acest registru. Până la constituirea unei autorităţi locale care să-şi asume administrarea teritoriului, forţelelor internaţionale de poliţie le revine o asemenea misiune 29 .

ii)RD  Congo  –  (misiune  ONU)  –  A  fost  înfiinţată  de  Consiliul  de Securitate la 30 noiembrie 1999, în urma Acordului de încetare a focului, de la Lusaka, încheiat între RD Congo şi alte cinci state din regiune. Mandatul misiunii a fost lărgit de Consiliul de Securitate printr-o nouă rezoluţie, la 24 februarie 2001.

La  31  martie  2007,  Misiunea  număra  18.336  angajaţi  în  uniformă- 16.594 militari; 713 observatori militari şi 1029 poliţişti, la care s-au adăugat 940  de  angajaţi  civili  internaţionali,  1051  angajaţi  locali  şi  598  voluntari ONU. România participă la această misiune atât cu militari, cât şi cu poliţişti.

iii)  Haiti  –  (misiunea  Naţiunilor  Unite  pentru  stabilizarea  situaţiei  din Haiti)  A  fost  înfiinţată  prin  rezoluţia  1542,  din  30  aprilie  2004,  în  baza Capitolului VII din Carta ONU. Au fost angajate 8836 persoane, dintre care 7023  militari  şi  1813  poliţişti,  la  care  s-au  adăugat  431  angajaţi  civili internaţionali, 718 angajaţi locali şi 165 voluntari ONU.

b) Misuni de poliţie organizate de Uniunea Europeană Uniunea  Europeană  a  organizat,  sub  auspiciile  Uniunii  Europene Occidentale  (UEO),  detaşamente  de  poliţie.  În  prezent,  UEO  a  abandonat acest domeniu în favoarea dezvoltării structurale şi a capacităţilor proprii ale Uniunii Europene.

Primele misiuni de pace desfăşurate sub auspiciile Uniunii Europene au fost în RD Congo si Macedonia, în 2003, şi a preluat conducerea unei misuni de  la  NATO  în  Bosnia-Herţegovina.  Aceasta  din  urmă  a  fost  o  misiune  de poliţie- EUPM, a fost creată la 1 ianuarie 2008, având o semnificaţie aparte: a fost mandatată ca ea singură să soluţioneze problemele deosebit de complexe ale acestei ţări.

Misiunea, care a înlocuit Forţele de poliţie ale Naţiunilor Unite- IPTF, reprezintă,   după   opinia   experţilor,   „debutul   Uniunii   Europene   în   aria operaţiunilor  internaţionale  şi  este  considerată  ca  un  test-cheie  pentru  forţa rapidă de reacţie aflată în stadiu de formare, menită să îndeplinească misiuni umanitare şi de menţinere a păcii, atât în interiorul, cât şi în afara Europei”. Forţele de reacţie rapidă, prevăzute în Tratatul de la Amsterdam din 1997, au ca nucleu fundamental Forţa Internaţională de Poliţie.

Misiunea de poliţie a UE în Bosnia-Herţegovina este alcătuită din 512 ofiţeri  de  poliţie,  care  provin  din  cele  27  de  state  membre,  iar  20%  din Federaţia Rusă şi Canada. Misiunea este monitorizată de 50 de civili şi 300 de reprezentanţi locali care lucrează în strânsă colaborare cu SFOR.

Cea mai recentă misiune civilă a fost înfiinţată de Uniunea Europeană în Georgia- septembrie 2008- după invadarea unei părţi a teritoriului georgian de  trupe  ruseşti.  La  această  misiune,  condusă  de  diplomatul  român  Liviu Bota, au fost invitaţi să participe 20 de cetăţeni români din partea Ministerului Afacerilor  Externe,  Ministerului  Internelor  şi  Reformei  Administrative  şi Ministerului Apărării Naţionale.

Obiectivul  misiunii  este  monitorizarea  procesului  de  stabilitate  şi contribuţia  la  reducerea  tensiunilor  dintre  Rusia  şi  Georgia,  prin  măsuri  de creştere a încrederii.

c)  Misiuni sub auspiciile Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

După căderea Zidului Berlinului şi încetarea Războiului Rece, OSCE a început să se manifeste ca un forum european de securitate. A elaborat un cod de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii, plus instrumente de  prevenire,  control  şi  gestionare  a  crizelor.  Au  fost  implementate  diverse misiuni  de  supraveghere,  de  anchetă,  bune  oficii,  de  reglementare  paşnică  a conflictelor inter-etnice şi inter-regionale.

d) Forţa de poliţie europeană

Instrument de tranziţie al gestionării crizelor, Forţa de poliţie europeană a  fost  creată  în  baza  unui  parteneriat  încheiat  între  Jandarmeria  Naţională Franceză,  Jandarmeria  Română,  Garda  civilă  din  Spania  si  Poliţia   de Frontieră din Germania.

Forţa  de  poliţie  europeană  este  concepută  ca  un  organism  poliţienesc integrat,  care  cuprinde  o  forţă  de  poliţie  cu  caracter  global,  reprezentând ansamblul  misiunilor  atribuite,  precum  asigurarea  şi  menţinerea  ordinii publice, poliţia judiciară, cercetare şi culegere de informaţii, luptă antiteroristă şi de intervenţie rapidă.

În loc de concluzii

Dintre  toate  modalităţile  de  participare  a  poliţiştilor  la  gestionarea crizelor internaţionale, integrarea forţelor de poliţie internaţionale în misiunile de pace pare a fi cea mai eficientă. Forţele de poliţie au un rol important atât în  prevenirea  unei  situaţii  de  conflict,  cât  şi  în  soluţionarea  cazurilor  post conflictuale,   participând   la   procesul   de   democratizare   a   societăţii,   de reconstrucţie  post-conflict,  constituirea  administraţiei  locale  şi  a  forţelor naţionale de poliţie.

Recurgerea la această instituţie se explică prin evoluţiile care au loc în lume, în convingerea tot mai evidentă a comunităţii internaţionale că soluţia negociată este de preferat soluţiei militare.

Poliţistul este un combatant sui generis în situaţii de conflict armat, iar introducerea  Forţelor  internaţionale  de  poliţie  se  înscrie  în  structura  de securitate europeană şi internaţională cu o marcantă componentă umanitară şi diplomatică.

1  Definit prin termenul generic „armată”

2  Calitatea lor este legată de îndeplinirea următoarelor condiţii:

a)  să aibă în fruntea lor o persoană responsabilă de subordonaţii săi;

b)  să aibă un semn fix cu care poate fi recunoscut de la distanţă;

c)  să poarte armele la vedere;

d)  să se conformeze în operaţiunile lor legilor şi obiceiurilor războiului (articolul 1);

3  Este vorba de populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia în mod spontan armele  pentru  a  lupta  cu  trupele  atacatoare  fără  să  fi  avut  vreme  să  se  organizeze  potrivit articolului  1  va  fi  socotită  beligerantă  dacă  poartă  armele  la  vedere  şi  dacă  respectă  legile  şi obiceiurile războiului (articolul 2. Această categorie a fost menţinută şi în Convenţia a III-a de la Geneva, din 12 august 1999 (art. 4A, punctul 6), dar nu s-a manifestat niciodată în practică.

4  Potrivit art. 29 din Regulamentul anexă de la Convenţia de la Haga, din 1907,  este individul care,  lucrând  pe  ascuns  sau  sub  pretexte  mincinoase,  adună  ori  încearcă  să  adune  informaţii  în zona  de  operaţii  a  unui  beligerant,  cu  intenţia  de  a  le  comunica  părţii  adverse.  Spionul  nu  se bucură  de  protecţia  dreptului  internaţional  umanitar.  Articolul  46  din  Protocolul  adiţional  din 1977  înlocuieşte  termenul  de  individ  cu  acela  de  „  membru  al  forţelor  armate  ale  unei  părţi  la conflict” care se dedă la activităţi de spionaj.

5  În intervenţia lor din Coreea de Nord (1950-1953), localităţi întregi au făcute tabula rasa. Nici în  intervenţia  din  Golf  (1991)  respectarea  dreptului  umanitar  nu  a  fost  un  obiectiv  prioritar  al coaliţiei Naţiunilor Unite.

6   Doc.ST/SGB/1999/13,  intitulat  respectarea  regulilor  dreptului  internaţional  umanitar  de  către forţele Naţiunilor Unite, 6 august 1999, şi a intrat în vigoare la 12 august, acelaşi an. Vezi textul în:  Gabriel  Oprea,  Ion  Suceavă,  Ionel  Cloşcă,  Dreptul  Internaţional  Umanitar.  Instrumente juridice internaţionale, Regia Autonomă a M.O., Bucuresti, 2003, pp.642-646

7  Cf. Art.53 din Carta ONU

8   Vezi  considerentul  doi  din  Declaraţia  de  la  Sankt  Petersburg,  având  ca  efect  interzicerea utilizării anumitor proiectile în timp de război (29 noiembrie/11 decembrie 1868)

9   Aceleaşi  persoane  sunt  enumerate  în  art.13  din  prima  Convenţie  din  12  august,  1949,  pentru îmbunătăţirea sorţii victimelor şi bolnavilor din forţele armate pe mare, precum şi articolul 13 din Convenţia  de  la  Geneva  pentru  îmbunătăţirea  sorţii  răniţilor,  bolnavilor  şi  naufragiaţilor  din forţele armate pe mare.

10   Convenţia  nu  vorbeşte  de  „combatanţi”,  ci  de  prizonieri  de  război,  deoarece  prizonierul  de război nu poate fi decât un combatant.

11   Convenţia  nu  abrogă  Regulamentul  de  la  Haga  din  1907,  însă  îi  aduce  unele  corecturi (termenul „armată” folosit în Regulament a fost înlocuit cu expresia „membri ai forţelor armate”, precum şi membrii corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe armate şi care fac parte din aceste forţe armate- art.4, par.1)

12  Este vorba de militari care acţionează sub ordinele unui guvern în exil, nerecunoscut de partea adversă, precum şi de cei care continuă lupta într-o parte a ţării lor sub ordinele unei autorităţi sau ale  unui  guvern  care  îşi  are  sediul  în  această  parte  neocupată,  care  nu  sunt  recunoscute  de adversar,  întrucât  el  a  recunoscut  alte  autorităţi  sau  alt  guvern  care-şi  desfăşoară  activitatea  pe teritoriul  ocupat  de  el.  Convenţia  impune  acestor  combatanţi  obligaţia  de  a  lupta  alături  de  un beligerant recunoscut.

13  Este vorba numai de membrii echipajelor marinei comerciale înscrişi în registrul echipajului de pe navă, nu şi pasagerii sau cei care şi-au încheiat angajamentul în marina comercială.

14   În primul război mondial, această normă a căzut în desuetudine.

15  Art. 1, par 4,  această recunoaştere este tardivă, deoarece în 1978 toate ţările aflate sub regim de tutelă şi-au dobândit independenţa, evident, cu excepţia poporului palestinian, o serie de ţări au refuzat să recunoască Protocolul 16.

16  Art. 22, pct. 2

17  Pentru detalii vezi: Ionel Cloşcă, Ecuaţia lumilor paralele, partea a II-a, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 1 (59), 2008, pp 1-15

18   Statele  care  nu  au  forţe  armate  sunt:  Nauru,  Maldive,  Kiribati,  Samoa,  Insulele  Solomon, Tuvalu,  Palau  şi  Vanuatu,  Saint  Vincent,  St.  Lucia,  Domnica,  Granada,  Costa  Rica,  Islanda, Mauritius, Panama, Timorul de Est, Somalia. Următoarele state îşi construiesc armate: Andorra, San Marino şi Haiti.

19  Acţiuni în caz de ameninţare contra păcii, încălcării păcii şi acte de agresiune.

20  http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/

21  în afară de KFOR, forţe de protecţie încredinţate NATO.

22   Este  vorba  de  misiunea  Naţiunilor  Unite  din  Georgia,  înfiinţată  în  2008,  după  încheierea acordului  de  încetare  a  focului,  compus  din  diplomaţi  şi  poliţişti  cu  mandatul  de  a  realiza monitorizarea respectivă acordului .

23   Am  în  vedere  misiunile  de  pace  constituite  de  Organizaţia  pentru  Securitate  si  Cooperare  în Europa. Prin măsurile adoptate , OSCE s-a integrat în ansamblul actorilor care acţionează pentru pace  şi  securitate  într-un  spaţiu  care  cuprinde  55  de  state  şi  se  întinde  pe  trei  continente,  între Vancouver şi Vladivostok. Are misiuni de lungă durată în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Georgia, Letonia, Moldova, Tadjikistan,; are prezenţe în Albania, Belarus, Cecenia şi s-a implicat în  soluţionarea  conflictului  transnistrean,  cerând  retragerea  trupelor  ruseşti  din  Republica Moldova, precum şi a celor din statele baltice.

24  Acest paragraf deschide, în anumite condiţii, accesul la statutul de militar al forţelor armate, în contextul dreptului internaţional.

25  Cf. Commentaire des Protocoles additionnels, 1997, aux Conventions de Genive, 1949, , p.845

26   Poliţiştii  din  misiunile  internaţionale  sunt  angajaţi  ai  organizaţiilor  internaţionale  respective-Naţiunile Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa- fiind plătite  de  acestea,  în  timp  ce  militarii  ce  fac  parte  din  misiunile  internaţionale  sunt  plătiţi  de statele lor respective.

27  Acestea proveneau din 2000 de poliţişti; 475 de persoane din serviciul civil internaţional, 135 de voluntari ai ONU şi 2000 de funcţionari locali.

28  Cf. http://www.onuinfo.ro/massmedia/comunicate de presa/396

29  Pentru comparaţie, a se vedea Convenţia a IV-a de la Geneva cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de razboi, din 12 august 1949, secţiunea III, Teritorii ocupate

___________________________

*  Preşedintele Asociaţiei Române de Drept Umanitar

 

© 2013 Frontier Theme