CHINA TOWN DE EUROPA

CHINA TOWN DE EUROPA

 

Asist. univ. Andi Mihail BĂNCILĂ

ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ, Str. G. Coşbuc, Nr. 81-83, Sector 5, Bucureşti

E-mail: bancila_mihail@yahoo.com

The Chinese Diaspora is becoming a universal minority. Slowly but surely, the food of the chinese, their customs and not in the least theyr language will be part of the every day program for all the people, no matter the contry, where they are. Easily adaptable for each and every environment, equipped with a strong willand with a powerful national consciousness, the Chinese People succeded in conquering, step by step South-East Asia, North America, Africa, and nowis the time for Europe to be added to the list.

 

Diaspora chinezească, poate cea mai răspândită din lume la ora actuală numără peste 60.000.000 de membrii stabiliţi ca rezidenţi, sau chiar ca cetăţeni în aproape toate ţările lumii. Tradiţia  existenţei comunităţilor chinezeşti în Europa datează doar din prima parte a secolului XX, iar marea majoritate a imigranţilor s-au stabilit aici începând cu anii ’90 ai secolului trecut. În momentul de faţă peste 2 milioane de cetăţeni originari din China se regăsesc legal sau ilegal în tările Europei, în special în partea de vest a continentului.

Prima comunitate chinezească  pe teritoriul european s-au format în anul 1910 în Franţa când  o parte a muncitorilor originari din regiunea Zhejiang aduşi aici să lucreze în diferite domenii de activitate  au hotărât să se grupeze în districtul XIII (Belleville)  al Parisului şi au format primul Chinatown de pe teritoriul european. În timpul primului război mondial Franţa şi Marea Britanie au adus pentru a muncii în industria rămasă fără forţa de muncă câteva sute de mii de chinezi care urmau să participe la lucrarile din spatele frontului, înlocuind soldaţii care erau pe front. Chinezii au primit drept de şedere  şi de muncă în Franţa, însă după sfârşitul războiului autorităţile franceze vor revoca acest ordin şi îi vor deporta. Doar 3.000 dintre aceştia au reuşit să rămână pe teritoriul francez datorită faptului că erau angrenaţi în activităţi industriale în domeniile metalurgiei şi aeronauticii. Perioada ce a urmat sfârşitului primului război mondial a favorizat dezvoltarea unui alt tip de migraţie a chinezilor care nu urmărea să participe la  activităţi productive ci doar participarea la pregătirea de tip universitar. În perioada 1919-1920 peste 1.600 de studenţi chinezi au sosit în Franţa, printre aceştia remarcânduse doi dintre viitorii lideri ai Partidului Comunist Chinez  Zhou Enlai şi marele reformator al Chinei Deng Xiaoping[1].  În timpul ocupaţiei germane în Franţa foarte mulţi dintre chinezii stabiliţi aici împreună cu familiile lor europene au ales să se repatrieze sau să emigreze în Italia, Olanda sau Belgia din cauza persecuţiilor la care îi supunea regimul filogerman instalat la conducerea statului. În perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial puternicele legăturile culturale dintre statul francez şi zona Indochinei, fostă colonie franceză, au facilitat stabilirea unui alt grup important de muncitori asiatici în special pe parcursul anilor ’80, marea majoritate fiind victime ale conflictului dintre China şi Vietnam şi a persecuţiilor din Laos şi Cambodgia .

Marea Britanie, cealaltă superputere europeană interesată de a aduce muncitori chinezi care să înlocuiască soldaţii plecaţi pe front, la presiunea sindicatelor a renunţat la această idee. Cu toate acestea va continua să folosească la scară extinsă marinari de origine chineză, în special pentru marina comercială. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial marina comercială britanică va recruta alte câteva mii de marinari de origie chineză[2]. Cu un simţ al datoriei foarte bine dezvoltat marinarii chinezi au servit cu credinţă pe toată durata războiului, însă tratamentul la care au fost supuşi de către ofiţerii britanici a fost unul de-a dreptul umilitor. Câteva sute dintre ei şi-au jertfit viaţa la bordul vapoarelor britanice şi cu toate acestea au continuat să fie plătiţi cu mult sub nivelul marinarilor britanici (4,69 £ faţă de 12,62 £ cu cât era plătit un marinar britanic). În aceste condiţii în anul 1942 în localitatea Liverpool, unde erau înregistraţi aproape 20.000 de marinari chinezi ( 15% din totalul marinarilor de pe vasele comerciale), a izbucnit o grevă a acestora care solicitau acordarea de drepturi egale pentru toţi marinarii indiferent de naţionalitate. Conflictul de muncă a fost stins prin Acordul de la Londra din aprilie 1942, care prevedea o majorare a salariilor chinezilor cu 2£ şi acordarea de compensaţii în caz de deces egale cu cele pe care le primeau şi marinarii britanici[3].

După război migraţia chinezilor spre Marea Britanie  s-a desfăşurat via Hong Kong. Mii de refugiaţi politici şi nu numai s-au îmbarcat pe vasele marinei britanice cu speranţa într-o viaţa mai bună în noua lor patrie. Ei se vor orienta spre slujbe care nu necesitau nici un fel de pregătire, foarte slab plătite şi spre catering. Foarte mulţi dintre chinezii care au sosit aici şi-au deschis un restaurant cu specificul culinar al zonei din care veneau. Numărul lor a crescut în aşa fel încât în anii ’80 se considera că nu există nici macar un orăşel sau nici o suburbie din marile oraşe care să nu aibă un restaurant chinezesc. În anii ’50 se înregistreză cel mai puternic aflux de imigranţi chinezi, care provin în special din zona rurală a Noilor Teritorii (Hong Kong) şi din regiunea învecinată Guangdong. Mirajul emigrării sprea Marea Britanie s-a întrerupt brusc la începutul anilor ’60 când guvernul de la Londra limitează la maxim accesul cetăţenilor din cadrul Commonwealt-ului pe teritoriul britanic, cu toate că anterior aceştia  nu avuseseră nici un fel de restricţii în a se deplasa spre metropolă.

În momentul de faţă imigranţii chinezi formează una dintre cele mai puternice comunităţi din Marea Britanie, şi cu toate acestea este pur şi simplu absentă din viaţa publică. În urma unor sondaje ce analizau participarea minorităţilor la viaţa publică din Regat, s-a constatat că dintr-un total de 18.808 consilieri locali doar 4 sunt de origine chineză. Aceast trend izolaţionist se manifestă şi în cazul magistraţilor unde din 29.270 doar 49 sunt chinezi. Specialiştii şi-au ridicat foarte multe semne de întrebare asupra acestei stări de fapt şi au emis o serie de ipoteze care să clarifice cauzele aceastei pasivităti voite. S-au avansat idei conform cărora chinezii alocă foarte mult timp pentru activităţile productive în care sunt implicaţi, sau faptul că ei simt nevoia de a se autoizola în celebrele cartiere chinezeşti pentru a se feri de persecuţiile ce ar putea să apară ca urmare a interacţiunii cu populaţia majoritară[4].

Din punct de vedere social chinezii din Marea Britanie au rămas foarte ataşaţi de comunitate şi de problemele cu care se confrunta pe care  au căutat să le facă publice prin intermediul unui adevărat trust de presă care cuprindea 35 de ziare şi peste 400 de periodice în limba chineză. Din punct de vedere al educaţiei mulţi dintre chinezii prezenţi aici se rezumau la activităţile care le aduceau un profit imediat neglijind pregătire de tip universitar care oricum era prea scumpă pentru veniturile lor şi drept urmare în anul 1985 doar 2% dintre ei erau absolvenţi de studii superioare. Pentru a veni în ajutorul acestei comunităţi guvernul britanic a iniţiat un program educaţional menit a îi stimula să participe mai activ la cursurile de limba engleză, necunoaşterea limbii oficiale fiind una din cauzele majore ale abandonului şcolar.

În momentul de faţă pe teritoriu britanic trăiesc peste 400.000 de cetăţeni de origine chineză, răspândiţi pe tot cuprinsul ţării. Cele mai mari comunităţi au fost înregistrate în următoarele oraşe: Londra 107.100 reprezentând 1,4% din populaţia oraşului, Manchester 10.800 (2,3%), Birmingham 10.700 (1,1%), Liverpool 6.800(1,5%), Sheffield 5.100 (1%), Oxford 4.200 (2,9%) şi Cambridge 3.600 (3,1%)[5].

Fig.1.  Date rezultate în urma unei estimări din anul 2005

Problema muncitorilor străini este una de foarte mare actualitate în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Dacă în mod tradiţional ei erau recrutaţi din vecinătatea apropiată sau din fostele colonii, în momentul de faţă nu mai există nici o regulă care să stabilească o metodologie de recrutare. Uniunea Europeană tinde din ce în ce mai mult să adopte modelul de imigraţie nord american, bazat pe o selectare riguroasă a celor care doresc să se stabilească şi unde se ia în considerare nivelul de pregătire şi calificarea pe care o au aplicanţii.

Profundele transformări economice şi politice prin care a trecut economia chineză au determinat o schimbare a mentalităţii muncitorilor în ceea ce priveşte posibilitatea dislocării lor într-o altă regiune sau chiar într-un alt stat. Marea epopee a lui Mao Zedong a industrializării forţate a nord estului Chinei s-a dovedit a fi un eşec răsunător pentru economia în formare a tânărului stat comunist. Cei peste 40 de milioane de muncitori rămaşi şomeri au trebuit să se reorienteze spre o altă meserie sau spre o altă regiune. Foarte mulţi dintre ei au ales să părăsească ţara natală şi să se stabilească într-un alt stat. Mai mult decât atât în anul 2001 China a devenit membru cu drepturi depline în Organizaţia Mondială a Comerţului, iar acest lucru a atras şi unele consecinţe negative. Principalul minus a fost faptul că foarte mulţi dintre muncitorii din întreprinderile de stat care înregistrau mari pierderi au devenit peste noapte şomeri. Deschiderea  pieţei chineze pentru anumite produse mai ieftine realizate în statele dezvoltate din punct de vedere tehnologic, a determinat falimentarea fabricilor chineze mari consumatoare de energie şi cu foarte mult personal angrenat în producţie. Creşterea presiunii pe piaţa internă a forţei de muncă şi incapacitatea temporară a economiei chineze de a integra în timp scurt un număr important de şomeri a determinat o sporire a numărului de imigranţi ilegali. Această situaţie dezastroasă a făcut posibile catastrofe umanitare de genul celei de la Dover unde în iunie 2000 au fost găsiţi morţi într-un container 58 de cetăţeni chinezi care încercaseră să intre ilegal în Marea Britanie[6].

Statele europene cel mai puternic afectate de migaţia ilegală a cetăţenilor chinzi sunt Italia şi Spania. Cele două ţări conduc detaşat în topul preferinţelor muncitorilor chinezi tocmai ca urmare a boom-ului economic pe care l-au înregistrat în perioada 1998- 2008. Această creştere economică a  părtii de sud a Europei s-a evidenţiat prin creştere numărului de cetăţeni străini care s-au oferit să ocupe locurile libere din economia acestora. În Italia numărul cetăţenilor chinezi care s-au stabilit a crecut de aproape 10 ori în numai 16 ani . Dacă în anul 1991 erau înregistraţi ca rezidenţi 18.700 de chinezi, în anul 2000 numărul lor crescuse la 46.650 iar la nivelul anului  2006 se declaraseră de naţionalitate chineză 144.885 de rezidenţi[7]. Spania marele câştigător al economiei europene până în anul 2008 a înregistrat o creştere anuală de aproape 4% pe an , mult peste media statelor din Uniunea Europeană. Acest boom economic a favorizat apariţia de noi locuri de muncă care au atras ca un magnet cetăţeni proveniţi din toate statele lumii. În acest ultim val de imigranţi un loc aparte l-au avut cetăţenii chinezi a căror număr a crescut rapid de la 6.000 în anul 1991,la peste 36.000 în 2001 şi ca în final la nivelul anului 2009 să fie înregistraţi nu mai puţin de  145.425 de imigranţi proveniţi din China. Cu toate că dintre aceştia doar ceva mai mulţi de 15.000 au dobândit cetăţenia spaniolă ei se manifestă ca o forţă economică de proporţii în special datorită disciplinei muncii şi ataşamentului cultural faţă de propria naţiune extraordinar de bine cultivat.

Statisticile demografice din statele Uniunii Europene au scos în evidenţă faptul că numărul cetăţenilor chinezi care aleg să se stabilească în Europa este în continuă creştere. Conform analizării datelor în intervalul de timp 2002-2010 repartiţia geografică a celor mai importante comunităţi de cetăţeni chinezi în statele membre UE era urmatoarea:

Fig.2.  Cele mai importante comunităţi de cetăţeni chinezi din statele membre ale UE

Există la nivel european un studiu statistic referitor la numărul de imigranţi ilegali care pătrund  anual în spaţiul comunitar. Cu toate că numărul imigranţilor proveniţi din China este în continuă creştere nu s-a observat nici o majorare a numărului celor care sunt depistaţi  fără documente de şedere. Cu toate că ei există şi procentul lor este la fel de important ca al magrebienilor sau altor grupuri de imigranţi numărul celor care sunt depistaţi de poliţie este în continuare redus. Cauza principală care duce la eludarea legii fără a atrage sancţiuni rezidă din faptul că există o reţea foarte bine pusă la punct a traficului de persoane din China spre Europa. Acest tip de activitate este  organizată de către mafia chineză care pedepseşte cu moartea orice încercare de divulgare de informaţii din rândul comunităţii chinezeşti. Influenţa politică pe care au reuşit să o obţină contribuie în mod semnificativ la legalizarea şederii cetăţenilor chinezi sosiţi în mod clandestin. Numai în decada 1990-2000 peste 60.000 de imigranţi de origine chineză şi-au legalizat şederea pe teritoriul statelor europene în special în Franţa, Italia şi Spania[8] care au oferit amnistie pentru toţi cetăţenii străini aflaţi în mod ilegal la o anumită dată pe teritoriul ţării în cauză.

În mod tradiţional activitatea preferată a imigranţilor chinezi în Europa era comerţul, însă pe fondul suprasaturării pieţei, în unele state din Europa de Vest mulţi dintre chinezii care acumulaseră un capital s-au reorienta spre activităţi de producţie. Ei şi-au  deschide mici unităţi de producţie în domeniul industriei textile şi a pielăriei, în special în statele care  aveau deja o industrie consacrată în aceste domenii, Franţa şi Italia.

Oraşul italian Prato este unul dintre centrele importante ale industriei textile italiene şi din această cauză în ultimii ani a devenit o ţintă importantă pentru imigranţii chinezi care  doresc să lucreze în acest domeniu. La nivelul anului 2007 se estima că în acest oraş trăiau nu mai puţin de 25.000 de cetăţeni chinezi, care reprezentau aproximativ 15% din populaţia urbei. Marea majoritate a muncitorilor chinezi provin din regiunea Xhenjiang, situată la sud de Shanghai, o zonă renumită pentru densitatea de firme ce activează în industria textilă.  O parte importantă a lor  nu aveau actele necesare şederii în Italia şi în nici un caz drept de muncă în peninsulă, ei fiind victime ale traficului de fiinţe umane. Presa italiană a relatat în detaliu aspecte din viaţa acestei comunităţi şi a descris pe larg secvenţe din viaţa de zi cu zi a acestora. Marea majoritate a chinezilor erau cazaţi în locuinţe insalubre, care îndeplineau atât rolul de dormitoare cât şi de loc de muncă, iar participarea lor la viţa socială se reducea doar la cele câteva momente de relaxare petrecute cu conaţionalii în spatele zidurilor între care erau găzduiţi. În urma flagrantelor organizate de poliţia italiană s-a constatat că circa 30% nu deţineau acte de şedere valabile şi nici permise de muncă în Italia. Muncitorii erau angajaţi fără forme legale în micile ateliere ale conaţionalilor şi produceau replici de proastă calitate ale unor produse cunoscute de vestimentaţie. Autorităţile italiene sunt îngrijorate de posibilitatea ca munca prestată de aceste persoane să aducă grave prejudicii de imagine firmelor italiene producătoare de articole din industria textilă. Se estimeză că aproximativ 10% dintre firmele italiene ce activau în acest domeniu au fost forţate să-şi închidă porţile ca urmare a concurenţei neloiale făcute de muncitorii chinezi . Produsele fabricate de ei sunt în marea lor majoritate de proastă calitate şi confecţionate de firme neânregistrate la registrul comerţului, aducând astefel un important prejudiciu financiar statului italian[9].

Criza demografică care a marcat destinele ţărilor europene începând cu anii ’80 ai secolului trecut a impus acestora  identificarea de  noi soluţii care să le permită  să-şi menţină ritmul de dezvoltare a economiei. Soluţia a venit din statele care se formaseră prin imigraţie în secolele XVIII-XX, din SUA şi Canada care au devenit puncte de reper în constituirea de noi politici imigraţioniste. În ceea ce priveşte admisia cetăţenilor asiatici, în special a celor proveniţi din China lucrurile nu au fost foarte uşor de gestionat. Motivul pentru care ei ar fi ales să vină să locuiască şi să lucreze în Europa trebuia să fie suficient de puternic pentru a trece într-un con de umbră mirajul american. În comparaţie cu statele tradiţional imigraţioniste  SUA, Canada şi Australia numărul cetăţenilor chinezi care au ales să se stabilească aici este relative redus. Cea mai important comunitate chinezească este identificată pe teritoriul Marii Britaniişi nu depăşea cu mult cifra de 400.000 de persoane la nivelul anului 2008. În comparaţie cu Canada unde anual se stabilesc peste 40.000 de chinezi, comunităţile din Europa pot părea adevărate glume proaste.

Punctele de atractivitate maximă ale statelor europene în politica de atragere a cetăţenilor pregătiţi din China sunt oferta mare de slujbe în domeniul medical şi ofertele foarte  bune pe care le fac universităţile europene de prestigiu dormice        să-şi sporească profiturile prin înregimentarea unui număr cât mai mare de studenţi străini. Aceşti factori au determinat foarte multe agenţii europene de plasare a forţei de muncă şi educaţionale să-şi deschidă sucursale în China. Ele furnizează informaţii despre piaţa muncii, sistemul educaţional din ţările ţintă şi faciliteză obţinerea de viză şi premise de muncă  candidaţilor la emigrare. Decizii privind relaxarea regimului de vize pentru cetăţenii chinezi au fost luate separate de fiecare dintre statele membre ale U.E. Irlanda de exemplu şi-a declarat în mod oficial disponibilitatea  acordării preferenţiale de viză pentru cetăţenii chinezi care doresc să studieze în această ţară.

În funcţie de pregătire profesională pe care o au imigranţii chinezi se stabilesc într-una dintre ţările din Europa. Lucrătorii calificaţi cu foarte multă experienţă, alături de personalul din domeniul medical optează pentru ţările din nordul continentului, în schimb marea majoritate a  studenţilor şi cetăţenilor care dispun de un capital propriu  aleg  să se stabilească în statele din vestul şi centru Europei în special în Marea Britanie. Muncitorii necalificaţi sau slab calificaţi îşi îndreaptă paşii spre statele din sudul şi estul continentului, care nu sunt pregătite să gestioneze foarte bine acest fenomen şi nici nu prezintă puncte de interes pentru  celelalte categorii de emigranţi.

Specialiştii din domeniul sociologiei au creat un profil al imigrantului chinez în Europa care diferă foarte mult de cel al imigranţilor proveniţi din Africa sau America de Sud. Imigrantul chinez este caracterizat ca o persoană care în marea majoritate a cazurilor posedă o calificare compatibilă pieţei muncii din statele U.E. în timp ce pentru a introduce în câmpul muncii africani  sau sud americani  este necesar  timp şi bani pentru a deveni compatibili. Imigrantul originar din China este atras în statele europene nu numai din considerente economice ci mai degrabă din dorinţa de a accede la o poziţie socială net superioară celei pe care ar fi putut să o obţină în ţara natală. Comunitatea  chineză din Europa se împarte în două mari grupuri clasificate în funcţie de momentul în care aceştia au sosit şi în funcţie de regiunea de unde provin. Migranţii qiaoxiang[10], sunt chinezii care s-au stabilit înainte de momentul 1989, în special în ţările din Europa de Vest. Aceştia proveneau din regiunile de coastă ale Chinei (Guangdong, Fujian, Guangxi, Hainan şi Zhejiang), mult mai cosmopolite, care erau deja obişnuiţi cu fenomenul imigraţionist şi care erau mult mai predispuşi la schimbare. Cealaltă categorie este reprezentată de migranţii târzii, proveniţi din zonele sărace din interiorul Chinei care au mari probleme de acomodare în noile ţări de rezidenţă şi care datorită slabei pregătiri se constituie în probleme sociale pentru ţările gazdă.

Numărul în creştere al studenţilor chinezi care aleg să studieze în Europa se datorează faptului că accesul la educaţie în China este mult mai dificil, iar nivelul cunoştiinţelor pe care le-ar acumula în ţara natală este încă departe de nivelul la care se predă în universităţile europene sau nord americane. Costurile unui an de studii în Europa nu sunt tocmai mici şi din acest motiv marea majoritate a studenţilor chinezi care aleg să vină aici provin din regiunile de coastă mai bogate ale Chinei, precum Shanghai sau Guangzhou.

În ceea ce priveşte creşterea numerică a  acestor comunităţi s-a observant că ele tind să-şi dubleze numărul la un interval foarte mic de timp. În Marea Britanie în anul 2001 erau înregistraţi 18.000 de studenţi străini de origine chineză şi în numai un an numărul lor s-a dublat ajungând la peste 40.000 de indivizi. Aceaşi situaţie o regăsim şi în Germania, Franţa şi ţările Benelux-ului. Dintre cei care au ales să studieze în Germanie cei mai mulţi au ales universităţile cu profil ethnic iar la nivelul anului 2000 în universităţile politehnice din acestă ţară erau şcolarizaţi 9.109 de studenţi chinezi[11].

Statele  membre ale Uniunii Europene au beneficiat de o redirecţionare a fluxului de studenţi chinezi care alegeau să studieze în străinătate în special după evenimentel din 11 septembrie 2001, când ca urmare a creşterii rigurozităţii autorităţilor americane în a acorda viză pentru studii, foarte multe universităţi americane au renunţat să-şi promoveze oferta educaţională în statele asiatice. Locul lor a fost luat de universităţi din Europa care au profitat de acest vid al ofertei educaţionale şi au reuşit în timp foarte scurt să-şi dubleze numărul de studenţi proveniţi din acest areal[12].

În ceea ce priveşte absorţia pe piaţa muncii a cetăţenilor chinezi ce se pregătesc în universităţile europene, se observă lipsa unei strategii cooerente de păstrare a lor în ţările care i-au şcolarizat. Comparând această politică de atragere a forţei de muncă calificate cu politica dusă de S.U.A, brusc realizăm că discrepanţa este uriaşă. În timp ce economia S.U.A. reuşeşte să absoarbă  aproape 86% din absolvenţii de origine chineză, statele U.E. împreună nu reuşesc să oprească mai mult de 50% dintre foştii studenţi pregătiţi în universităţile lor.

Europa de Est s-a aflat în contact direct cu cetăţeni ai Republicii Populare Chineze încă din perioada comunistă, când ca urmare a unor intense schimburi de experienţă foarte mulţi cetăţeni chinezi alegeau să vină să studieze aici. O parte important a specialiştilor chinezi, artizani ai marii reforme economice începute în anii ’90, au fost educaţi şi formaţi profesional în şcolile şi universităţile est europene. Schimburile economice între popoarele comuniste prevedeau că şi forţa de muncă poate fi un important bun de schimb.Astfel se ajunsese la situaţia în care foarte mulţi ingineri din state est europene mergeu să pună pe picioare fabricile şi uzinele chinezeşti, în timp ce muncitorii chinezi veneau la “specializare” în uzinele europenilor.  Statele care recurgeau la importul de forţă de muncă din statele asiatice erau şi cele mai industrializate Cehoslovacia şi Republica Democrată Germania fiind fruntaşe. Această colaborare nu va înceta brusc odată cu sfârşitul epocii comuniste în Europa de Est şi va continua la o dimensiune redusă. Cu toate acestea la nivelul anului 1994 Cehia avea angrenaţi în câmpul muncii peste 9.000 de cetăţeni chinezi şi vietnamezi.

Urmare a importanţei pe care o acordau chinezii menţinerii de bune relaţii cu statele din Europa comunistă, mulţi dintre viitorii lideri chinezi învăţau limbile popoarelor din această zonă geografică,iar cel mai bun exemplu este  însuşi fostul preşedinte chinez  Jian Zeming care este un bun cunoscător al limbii române.  Statele estice au refuzat constant formarea de noi comunităţi entice pe teritoriul lor, iar la sfârşitul perioadei de pregătire cetăţenii chinezi erau obligaţi să părăsească ţara.

Lucrurile aveau să se schimbe începând cu anul 1988 când Ungaria a luat hotărârea să renunţe la vize pentru cetăţenii din Republica Populară Chineză. Numai un an mai târziu după sângeroasele evenimente din Piaţa Tiananmen mii de cetăţeni chinezi iubitori de libertate au luat cu asalt graniţele maghiare. În intervalul de timp 1988- 1991 peste 40.000 de chinezi se stabiliseră pe teritoriul Ungariei[13]. Marea lor majoritate doreau să folosească acestă oportunitate pentru a pleca mai departe spre statele vest europene. Speriate fiind de acest aflux fără precedent autorităţile maghiare au luat decizia în anul 1992 să reintroducă vize pentru cetăţenii chinezi, iar pentru cei deja stabiliţi să nu le mai prelungească permisele de şedere pe teritoriul ţării. În numai doi ani numărul chinezilor  scăzuse de 4 ori la mai puţin de 10.000. Mulţi dintre ei reuşiseră să-şi atingă scopul venirii lor în Europa şi să emigreze spre vest însă o parte se vor redistribui în statele vecine Ungariei unde vor pune bazele unor noi comunităţi. Acestea  vor fi grupate în jurul unor noi centre comerciale, importatoare de produse ieftine şi de foartă proastă calitate din China, care pe fondul prăbuşirii economice a statelor foste comuniste vor prospera.

 

 

Bibliografie:

 

[1] Hua Song, Stories of the Chinese Diaspora, SNP International Publishing Ltd, Singapore, 2005

[2] Eneton Gregor, Gomez Terence Edmund, Chinese in Britain,1800- Present, Economy,Transnationalis, Identity Macmillan, 2007

[3] Foley Yvonne, Liverpool and its Chinese Seamen, http://www.halfandhalf.org.uk/

[4] Sonny Leong, Reaching out to the 400.000 strong Chinese Comunity, Labour List, 31.ian. 2010, http://www.labourlist.org

[5] http://www.statistics.gov.uk/neighbourhood

[6] Burrell Ian, Number of Chinese seeking asylum falls after Dover tragedy, The Independent, 26.07.2000, http://www.independent.co.uk

[7] Cittadini Stranieri. Popolazione residente pe sesso Al cittadinanza e 31 dicembre 2006, Istat – Istituto nazionale di statistica, http://en.istat.it

[8] Gomey Luis, Chinese power in Spain, El Pais, 27.03.2005, http://elpais.es

[9] Arina Ciocildan, Chinezii cuceresc Italia, articol în ziarul Cotidianul, 03.08.2007

[10] Pal Nyiri, New Asian migration to Eastern Europe,  Eurozine, 18.10.1999, http://www.eurozine.com

[11] Laczko Frank, Europe attracts more migrants from China, Migration Information Source, iulie 2003, http://www.migrationinformation.org

[12] Ibidem, http://www.migrationinformation.org

[13] Pal Nyiri, New Chinese migrants in Europe: The case of Chinese community in Hungary , Ashgate Publishing, Farnham UK,  Nov 1999

 

© 2013 Frontier Theme