CONTRACTUL DE FRANCIZĂ ÎN CADRUL DREPTULUI DE PROPRIETATE INELECTUALĂ

CONTRACTUL DE FRANCIZĂ ÎN CADRUL DREPTULUI DE PROPRIETATE INELECTUALĂ

 

Constantin ANECHITOAE

The franchising contract, due to actual legislation, is the one by which a company – the franchiser offers to another one – the franchisee, the rights for obtaining and commercialize a certain type of products and/or services.
This is why the franchising contracts refer mostly to laying off the rights of intellectual
property regarding brands, commercial signs or to notify the „know-how”, by using and delivering and selling its own products. Besides offering a certain working method, the usual franchising agreement may contain combinations of various restrictions regarding the delivered products, especially the selective distribution and/or the duty of non-competition and/or the exclusive distribution of the products.
Generally speaking, the rights of intellectual property deal with the marketing politics
applicable to products and services. It is, for example, the case of an franchising contract in which the franchiser sells to the beneficiary products in order to re-sell them. The seller also gives the license of using its brand and its „know-how”.

1. Noţiuni introductive

Contractul de franciză (franchising) a apărut în Statele Unite ale Americi şi a fost utilizat pentru prima dată în anul 1898 de către compania „GENERAL MOTORS” [1], în condiţiile interzicerii desfacerii mărfurilor de către cei care le produceau [2]. Acest contract a cunoscut o răspândire uimitoare în Europa între anii 50 – 60, fiind utilizat pe larg în ţări precum: Anglia, Franţa,Germania, Italia, Suedia, Belgia, Olanda [3].
Contractul de franciză, prin reglementările sale actuale, îşi găseşte aplicabilitatea în domeniului dreptului comercial, care interferenţiază în acest sens cu dreptul proprietăţii intelectule, respectiv cu una din principalele sale subramuri – cea a dreptului proprietăţii industriale – instituţia mărcii [4].
Contractul de franchising (termen englez) în doctrina juridică a fost definit în diferite moduri. Legiuitorul român a optat pentru denumirea adaptată limbii române „franciză” punând capăt divergenţelor terminologice din limba engleză şi franceză.
Dispoziţiile art. 39 din Capitolul VII intitulat „Transmiterea drepturilor asupra mărcii” din cadrul legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice [5], prevăd în mod limitativ, două modalităţi de transmitere a drepturilor asupra mărcii: prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii.
Legiuitorul român, când a introdus în legislaţia comercială instituţia francizei, a avut în vedere totodată, şi adăugarea unei noi modalităţi de transmitere a dreptului la marcă, care a deschis astfel, noi oportunităţi investitorilor străini şi autohtoni, dezvoltându-se totodată cu rapiditate, ca urmare a eficienţei sale în derularea tranzacţiilor comerciale.
Aşadar, legislaţia noastră, consacră principiul transmisibilităţii, atât totale, cât şi parţiale, a dreptului la marcă, aplicabil mărcii ca bun transmisibil, atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros, atât împreună cu întreprinderea sau fondul de comerţ, cât şi separat.
Modalităţile de transmitere a dreptului la marcă, pe care legislaţia în acest domeniu ni le poate oferi, continuă să afirme tendinţa mărcii de a-şi pierde vocaţia originară şi tradiţională şi de a deveni tot mai mult emblematică. Atunci când marca avea o singură funcţie, cea de identificare a originii produselor, ea făcea doar în mod excepţional obiectul unei cesiuni, odată cu fondul de comerţ. Astăzi marca este exploatată într-o măsură tot mai mare, independent de produsele şi serviciile pe care ea s-a aplicat la origini, făcându-se tot mai bine cunoscute pe piaţă, de data aceasta şi prin modalităţile de transmitere a drepturilor asupra mărcii [6].

2. Noţiunea de franciză şi reglementarea ei în drept

Doctrina nu este unitară în definirea francizei. Profesorul Viorel Roş, apreciază că chiar şi specialiştii francizei, în Codurile sau reglementările adoptate, dau acesteia, definiţii care diferă [3].
Astfel, în Codul deontologic al Federaţiei Europene de Franciză [7], aceasta este definită ca fiind ,,un sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între întreprinderi, distincte şi independente sub aspect juridic şi financiar, francizorul (le franchiseur) şi francizaţii săi (ses franchises) în care francizorul acordă francizaţilor săi dreptul şi impune obligaţia de a exploata o întreprindere, în conformitate cu conceptul francizorului.
Comisia Comunităţilor Europene, în Decizia nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1988 privind aplicarea art. 85 paragraful 3 al Tratatului (de la Roma) la diferite categorii de acorduri de franciză, distinge între franciză şi acordurile de franciză. Potrivit Deciziei, franciza este „un ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, nume comerciale, firme, desene şi modele, dreptul de autor, savoir faire sau brevete destinate a fi exploatate pentru vânzarea de produse şi prestarea de servicii către utilizatorii finali”.
Franciza într-o altă accepţie, specifică persoanei juridice, este definită ca o modalitate de colaborare între o societate numită „francizor” şi una (sau mai multe) societăţi numite „francizate”. Francizorul, având drept de proprietate asupra unei mărci înregistrate (sau a unor servicii), oferă francizatului resurse băneşti şi asistenţă de specialitate, precum şi dreptul de a folosi marca sa, în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale. Francizatul are o limită stabilită prin contract a libertăţii sale de acţiune şi el varsă periodic o cotă parte din profitul realizat, în folosul francizorului [8].
Franciza este operaţiunea care îmbracă forma unui contract prin care o persoană numită francizor (în engleză franchiser) îi acordă unei alte persoane, numită beneficiar (în engleză franchisee), dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală, în scopul de producţie sau de comercializare a anumitor tipuri de produse şi/sau de servicii. Obţinerea unei francize implică plata unei taxe de intrare în sistem precum şi a unor redevenţe anuale, de regulă sub forma unui procent din cifra de afaceri [9].
În general, prin franciză se desemnează acele operaţii, în care intervin mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic şi financiar şi în care, una transmite alteia experienţa profesională, pe care a testat-o şi a perfecţionat-o permanent, în schimbul unei remuneraţii directe sau indirecte. Astfel franciza reprezintă o relaţie simbiotică între francizor şi francizat – ambele părţi depind unul de celălalt, dar, totodată rămân independenţi unul faţă de celalalt din punct de vedere juridic.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (1986) defineşte franciza[10]: „operaţiunea prin care o întreprindere, care a intrat pe piaţă ca distribuitor şi care a putut pune la punct un ansamblu de metode comerciale, acordă în schimbul unei remuneraţii, unor comercianţi independenţi posibilitatea de a se stabili pe altă piaţă utilizând marca sa şi metodele sale comerciale care i-au adus succesul“.
Sediul materiei în domeniul francizei, în legislaţia românească, îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 52 din 28 august 1997 (r) privind regimul juridic al francizei [11], aprobată cu modificări prin Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998 [12].
În înţelesul ordonanţei nr. 52/1997 franciza este definită ca fiind un sistem de comercializare a produselor, serviciilor sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu. Parlamentul României prin legea nr. 79/1998, a reformulat definiţia în următorii termeni: franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Aceeaşi definiţie din legea nr. 79/1998, este însuşită şi de către Codul fiscal al României din 22/12/2003 [13], prevăzută la art. 7.- alin. (1) punctul 14.

3. Avantaje şi dezavantaje

Beneficiarul unei francize are avantajul de a exploata o marcă de prestigiu, şi de a intra pe o piaţă concurenţială folosind tehnici de producţie, comercializare şi marketing perfecţionate în timp, şi cu un grad înalt de rentabilitate şi de a avea acces la toate produsele mărcii respectiv.
În contractul de franchising (franciză), cele doua parţi au interese convergente. Franchisor-ul (francizorul) este interesat sa pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul (beneficiarul) are interesul sa beneficieze de mijloacele concedentului în derularea afacerii.
Avantajul franchisor-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă externă. În acelaşi timp, franchisor-ul poate să-şi diversifice activitatea, operand acţiuni de extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii[14].
Valorificând cu pricepere mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi poate asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale [15].
În esenţă, franciza presupune cel puţin doi parteneri, francizorul şi beneficiarul. În general, pentru ca o franciză să utilizeze adevăratul potenţial al acestui tip de afacere este necesară o multiplicare a afacerii prin mai mulţi beneficiari sau subfrancizori. Numai astfel se poate beneficia de avantaje, cum ar fi: reducerea costurilor; crearea unui nume de marcă sau utilizarea unei politici de marketing comune.
Principalul dezavantaj este dat pe de o parte de costurile francizei (taxa de intrare în franciză şi o parte din contribuţiile publicitare) şi pe de altă parte de riscul pierderii notorietăţii. Pe lângă taxa de acordare a francizei şi redevenţele anuale care diminuează profitul beneficiarului, acesta trebuie să menţină permanent un anumit standard de calitate [16] pentru a nu a angaja prejudicii de imagine în dauna francizorului.
Adesea, francizatul este obligat prin contract să cheltuiască bani, periodic, pentru îmbunătăţiri, contribuţii proporţionale pentru reclamă etc., cerute de francizor.
Francizatul (beneficiarul), deşi are permisiunea să folosească o marcă, în cadrul unui contract de franciză, acesta este ţinut să urmeze anumite reguli şi să solicite aprobare de la francizor, pentru schimbarea utilizării/extinderii acesteia, etc., ceea ce impune un control redus al afacerii. Din aceste considerente, franacizele şi antreprenoriatul [17] sunt două realităţi economice distincte.
Principalele responsabilităţi ale francizatului constau în promovarea produselor şi serviciilor companiei-mamă către utilizatori, acordarea de asistenţă clienţilor, păstrarea legăturii cu clientul etc.

3.1. Eşecul francizei

Dacă o franciză eşuează, în peste 50 la suta din cazuri eşuează din cauza lipsei de sprijin a francizorului faţă de francizat. În celelalte cazuri, francizatul e de vină [18].
Exista şi cazuri de francize noi, în care francizorul doreşte cu sinceritate să-l ajute pe francizat, dar acesta nu are suportul financiar pentru a asigura sprijinul logistic al francizatului.
Apoi, lipsa redevenţei din unele francize poate fi o modalitate a francizorului de a intra cât mai mult pe piaţă şi de a introduce apoi redevenţa sau, în cele mai multe cazuri, redevenţa este inclusă în preţul de livrare al produselor, mai ales la retail, împovărând astfel marja de câştig planificat al francizat-ului, care la rândul lui are de achitata alte taxe.
În plus, daca francizorul nu ia un comision din cifra de afaceri a francizatului pentru reclama naţională, aceasta înseamnă ca pe francizor nu îl preocupa reclama mărcii respective.

4. Franciza în România

Potrivit directorului Companiei CHR – Răzvan Blid, achiziţionarea unei francize nu presupune, prin ea însăşi, o garanţie totală a succesului, dar poate însemna un risc mult diminuat faţă de o afacere pornită pe cont propriu [19].
Această formă de contractare, care se bucură de o supleţe deosebită, s-a dovedit a fi un instrument economic eficient, cu o rentabilitate uluitoare, deoarece reuşeşte să atragă în circuit potenţiale forţe economice care poate altfel nu ar fi rentabilizate optim.
La Seminarul „Cum să achiziţionezi o franciză în 2008” din data de 23/02/2008 [19], s-a apreciat că în România – la început de februarie, operează un număr de 363 reţele de franciză astfel: a) în domeniul distribuţie–retail (modă – femei, bărbaţi, copii; bijuterii şi accesorii, produse electrocasnice şi electrice, de îngrijirea corpului, etc.) sunt înregistrate 235 (28,9 %); b) în domeniul serviciilor (financiare, hoteliere, resurse umane, fast-food, întreţinere) sunt 114 (35,6 %); c) industrie (producţie băuturi răcoritoare şi alcoolice; materiale de construcţie) sunt 14 reţele de franciză (3,5 %).
Cifra de afaceri generată de acest sector pe piaţa românească, atinge 1,23 miliarde euro, cu număr de 1800 de francizaţi şi peste 15.800 de angajaţi. Cele mai extinse reţele de Franciză sunt: Fornetti cu peste 700 de unităţi; Rodipet cu peste 500 de unităţi; Germanos cu aproximativ 200 de unităţi; Romstal cu 130 de unităţi etc.

4.1. Argumente în favoarea dezvoltării francizei în România

– Afaceri de proporţii reduse – efort financiar mic – se pun în valoare capitaluri de valoare redusă [20];
– Reactivarea forţei de muncă disponibilizată în procesul de restructurare – reducerea ratei şomajului [21];
– Sursa de venituri prin exportul de bunuri, atragerea de turişti străini [22];
– Valorificarea eficientă a unui cadru natural atrăgător;
– Minimalizarea instabilităţii politice şi a cadrului juridic deficitar de oportunitatea unor investiţii mai puţin riscante, de inteligenţă, în locul investiţiilor financiare;
– Şcoala de management şi calificare profesională pentru francizat [23];
– Valorificarea pe plan local a unei mărci cunoscute la nivel internaţional;
– Afaceri ce îndeplinesc standardele de calitate cerute de integrarea în UE [24].

5. Tendinţe în domeniul francizei

Pentru a-şi proteja cât mai bine interesele, francizorii şi beneficiarii importanţi sunt organizaţi în asociaţii de franciză. Aceste asociaţii, organizate la nivel de sector sau ramură, au ca scop principal îmbunătăţirea cadrului legislativ, a principiilor de colaborare şi a imaginii sistemului de franciză [25].
În SUA, principala ţară în care s-a dezvoltat acest tip de afacere, s-au constituit şi primele astfel de organizaţii.
Statisticile indică existenţa unui număr de 3.300 de francizori, 550.000 de francizaţi cu o cifră de afaceri de 500 de miliarde de dolari şi 4.000.000 de salariaţi în SUA. În Franţa, 80% din retail se desfăşoară în sistem de franciză, iar repartizarea pe sectoare de activitate indică un procent de 38% francizori şi 28% francizaţi în domeniul echipamentelor (pentru sectoare şi locuinţe); 37,8% în domeniul hotelurilor şi restaurantelor; 26,2% în domeniul serviciilor; 10,9% francizori şi 15% francizaţi în domeniul alimentar [26].
În România, franciza nu reprezintă mai mult de 5-7% din totalul volumului de afaceri. E o diferenţă mare, dar franciza poate deveni şi în România o cale mai sigură spre succes.
Maturizarea pieţei autohtone şi consolidarea unor mărci a determinat în ultimii ani o tendinţă a acestora de a se franciza. Elvila, Cris Tim, Angst, Tina R, Gogoaşa Înfuriată, Baduc, Smartree, Coco Rico, Ziua, Vin Expert, Access Press sunt numai câteva exemple de firme româneşti care au ales francizarea pentru extindere [27].
Dintre cele mai recente reţele de franciză, amintim doar iniţiativa fostului tenisman şi om de afaceri – Ilie Năstase, care a preluat restaurantele McDonnld´s din capitala Republicii Moldova, precum şi toate investiţiile francizorului din această ţară [28].

Bibliografie şi relaţii

[1] Eminescu Yolanda. Tratat de proprietate industriala. Vol. II. Semne distinctive, Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983. pag. 126.
[2] Este vorba despre cunoscuta legislaţie „antitrust”. Vezi Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional – Partea specială – Curs, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 274.
[3] Ros Viorel, Dreptul proprietăţii intelectuale (curs universitar). Editura „Global lex”. Bucureşti, 2001. pag. 774, 738.
[4] Constantin Anechitoae, Diana Bălănescu, Contractul de franchising (franciză) (I), Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Anul IV, nr. 3 (12), septembrie 2007, p. 153.
[5] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 23/04/1998. Actul a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1998 şi a fost modificat de Ordonanţa de urgenţă nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1179 din 28/12/2005, aprobată de legea nr. 332 din 17/07/2006, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 629 din 20/07/2006.
[6] Constantin Anechitoae, Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale. Ediţia a 2-a, Editura Bren, Bucureşti, 2008, p. 259.
[7] Din care fac parte: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Ţările de Jos.
[8]http://www.buget.ro/finante-banci-investitii-legi/
[9] http://ro.wikipedia.org/wiki/Franciz%C4%83.
[10] www.rau.ro/mycourses/2004-2005/rei_.ppt+franciza+defini%
[11] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 224 din 30/08/1997, Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 180 din 14/05/1998.
[12] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 147 din 13/04/1998, dată când a intrat în vigoare.
[13] Aprobat prin Legea nr. 571/2002, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 927 din 23/12/2003 cu modificările şi completările ulterioare.
[14] În condiţiile în care clauzele contractului au fost bine elaborate, ţinând seama de interesele celor două părţi, operaţiunile comerciale se pot desfăşura cu eficienţă maximă, ceea ce este în avantajul franchisor-ului, cât şi al franchisee-ului. Dumitru Mazilu, op. cit. pag. 275.
[15] Societatea comercială de difuzarea a presei, înregistrată sub marca „Rodipet” a ales să dea toate chioşcurile spre administrare privată apelând la sistemul de franciză. Ea a fost concepută în aşa fel încât să fie o afacere disponibilă celor care au lucrat în aceste chioşcuri de-a lungul timpului. Aşadar, prima ţintă a acestei francize o constituie persoanele interesate pur şi simplu de un câştig suplimentar, de obicei foşti angajaţi, mai precis persoane care vor opta pentru administrarea unui singur chioşc. Reprezentanţii companiei afirmă că media vânzărilor lunare la un singur chioşc e de 20.000
de lei (aproximativ 6.000 de euro), din care 20% comision din vânzări rămân administratului chioşcului (3.000 de lei). În postura de francizat mai ai de plătit chiria, conexiunea GPRS, energia electrică şi taxa de franciză în valoare de 89 de euro. Rămâne un profit de 2.500 de lei (730 de euro). Ovidiu Lefter, Distribuţia de ziare poate aduce câştiguri de circa 1.000 de euro lunar pe chioşc, Revista Banii Noştri, nr. 18 (236) din 7-12 mai 2007.
[16] O problemă în relaţia francizor/francizat pot fi conflictele ce pot apărea cu uşurinţa dacă una din părţi este incompetentă sau nu acţionează într-o manieră corectă. De exemplu, un francizat incompetent poate fi cel care furnizează bunuri de o calitatea inferioară celor produse de francizor, afectând astfel imaginea brandului. De exemplu Revista „Şapte Seri” – unul dintre brandurile autohtone care a ales varianta extinderii prin franciză. Evoluţia nu a fost însă una mulţumitoare, fapt pentru care la nivelul conducerii s-a decis renunţarea la aceasta modalitate de dezvoltare şi revenirea la sistemul iniţial. Andras Kovacs, director general al firmei Kopa Publicaţii, editorul ghidului „Şapte Seri” a afirmat: „decizia de a pune în practică această schimbare a venit în momentul în care am constatat ca evoluţia inconsecventă a ediţiilor locale pune în pericol imaginea pe care „Şapte Seri” şi-a construit-o. Cauzele acestei evoluţii fiind mai mult decât clare, am hotărât să readucem ediţiile locale sub controlul nostru, asigurându-ne în acest fel că principiile care ne-au făcut atât de populari în Bucureşti vor fi respectate de acum în toata ţara”, www.ziare.com/Riscurile_francizarii_unei_afaceri-
[17] Antrepriza este un contract în temeiul căruia una din părţi, antreprenorul, se obligă, se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare sau să presteze un anumit serviciu pentru cealaltă parte (beneficiarul), în schimbul unui preţ stabilit în raport cu rezultatul activităţii. Contractul este bilateral, cu titlu oneros, consensual. Este reglementat de Codul civil, ca lege generală şi în Codul comercial ca lege specială. Dumitru Rădescu, Dicţionar de drept privat, Editura Mondan ’94, Bucureşti, 1997, pag. 51.
[18] Eugen Driga, Senior Consultant la IMO Group, firma de brokeraj în domeniul francizelor, într-un interviu pentru Revista „Banii Noştri” din 15.02.2007.
[19] Răzvan Blid, Seminarul „Cum achiziţionezi o franciză în 2008”, Centrul de Afaceri Romexpo, Bucureşti, 23 februarie 2008. Seminarul a fost structurat pe: a) Tehnici de achiziţionare şi negociere; b) Oferte de centre comerciale şi c) Produse financiare destinate afacerilor start-up ( pentru începerea unei afaceri de la zero).
[20] http://www.rfc.ro/romana/meniuhtml/infoutil.html. Cifrele de pe piaţă arată ca investitorii romani aleg franciza atunci când li se pare un chilipir sau când nu au idei mai bune de dezvoltare. Sunt, însă, şi excepţii. Anul trecut, numărul mărcilor de pe piaţa românească oferite spre multiplicare a ajuns la 320. Toate aceste mărci îşi doresc ori o simplă prezenţă în România apelând la franciză pentru a reduce costurile de dezvoltare şi a lăsa manageri romani cunoscători ai realităţilor autohtone să aplice cele mai bune soluţii, ori sunt afaceri locale dornice să se extindă cât mai rapid şi mai ieftin. Revista Banii Noştri, nr. 8 (228) din 12 – 17 martie 2007.
[21] Rompetrol şi Petrom au circa 300 de unităţi în franciză sub mărcile Partner, respectiv Full Agency, număr care se doreşte dublat pană la sfârşitul acestui an. Nebunia Fornetti, o afacere ieftină şi relativ lejeră, pare a nu fi încetat. În 2006 brandul s-a îmbogăţit cu 80 de parteneri ajungând la un total de 525 de francizaţi. O afacere originală care a reuşit să se impună este cea cu automate de cafea, Dallmayr Kafee având circa 100 de parteneri în ţară. Dacă luăm în considerare că o altă franciză româneasca, Romstal, are şi ea o reţea de circa 100 de francizaţi rezultă că doar cinci francize deţin mai mult de jumătate din totalul celor care au semnat un contract de colaborare în acest sens. Pentru Romstal 88% dintre unităţi sunt în franciză şi obţin doar în ţară o cifră de afaceri care depăşeşte 100 de milioane de euro. Revista Banii Noştri, idem. [22] De trei ani cei de la Paralela 45 oferă posibilitatea unui parteneriat în franciză oricărui investitor pasionat de turism. În 2007 li s-a mai adăugat o pleiada importanta de companii. Chiar daca franciza în turism este în faza de pionierat domeniul se dovedeşte foarte atractiv pentru investitori datorita rentabilităţii sale.
[23] Comunitatea Francizaţilor din România este destinată oferirii de informaţii interactive şi corecte pentru cei ce deţin o franciză sau doresc să intre într-o afacere francizată sau nu. Comunitatea este iniţiată de specialişti în franciză care au observat ca nu există un loc în care francizatul poate să găsească informaţie de cea mai înaltă calitate în domeniul francizei.
[24] Ţările cu cel mai mare număr de unităţi de franciză în Uniunea Europeana sunt în ordine: Spania 13.000 unităţi; Marea Britanie 10.000 unităţi; Germania 6.000 unităţi.
[25] Constantin Anechitoae, Diana Bălănescu, Contractul de franchising (franciză) (II), Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, Anul IV, nr. 4 (13), decembrie 2007, p. 156.
[26] Pentru mai multe informaţii recomandăm consultarea următoarelor site-uri: http://www.arfr.ro (Asociaţia Reţelelor de Franciză din România); http://www.francize.ro (CHR Consulting); http://www.thinkbig.ro (THINKBIG Franchise Consultants); http://www.rofrancize.ro (Salonul Internaţional de Franciză RoFrancize); http://www.rofrancize.ro (Observatorul Francizei din România); http://www.rofrancize.ro (site partener cu Observatorul Francizei şi THINKBIG
[27] http://www.efinance.ro/reviste//edosarfrancizare/1. În prezent, cele mai multe francize provin din SUA (43), România (35), Italia (21) şi Franţa (18). Potrivit studiului, cele mai extinse reţele sunt ale companiei Fornetti, cu 300 de unităţi, aceasta fiind urmată de Allois Dallmayr Kaffe, cu 117 parteneri, şi Germanos, cu 75 de unităţi.
[28] În: Vocea Francizei, Anul I, septembrie, 2007, p. 50. Alte reţele de francize amintim iniţiativa omului de afaceri Dragoş Petrescu, care controlează prin intermediul companiei Trotter Prim, lanţul de restaurante City Grill, intenţionează să scoată brandul pe piaţa din străinătate începând cu primăvara anului 2008. Vicentiu Zorzolan, managing partner al Fashion Retail Group, compania care deţine franciza Debenhams pe piaţa locală, şi AAV Group, ce are în portofoliu francizele Esprit, Woman´s Secret şi Springfield, apreciază că piaţa autohtonă de fashion are un bun potenţial de dezvoltare. În momentul de faţă, deţine cinci francize operaţionale. Compania Miniblu, care operează lanţul de magazine pentru copii cu acelaşi nume, controlată de fondul de investiţii Gemisa Investments, intenţionează ca, în decurs de trei ani, să ajungă la un număr total de 100 de locaţii la nivel naţional. Laţul italienesc de cafenele Crem Caffe, brand aflat în portofoliul Julius Meinl şi adus în România în franciză de trei oameni de afaceri istraelieni, intenţionează ca până la sfârşitul lui 2008 să îşi extindă reţeaua cu cinci locaţii în provincii în sistem de franciză. În prezent. Miniblu operează 14 magazine, dintre care 11 investiţie directă, restul fiind francizate. FastTrackds, o franciză americană, lansată la noi în luna martie 2007 organizează cursuri sub sloganul educaţie prin distracţie, de formare a copiilor cu vârste între 3 şi 8 ani.

* Col (r) lector univ. dr. Constantin Anechitoae, Universitatea „Ovidius” Constanţa, Aleea
Universităţii nr. 1, tel. 0722/848981, e-mail: anechitoae@yahoo.com.

 

© 2013 Frontier Theme