DEZVOLTAREA DURABILĂ DIN PERSPECTIVA PROVOCĂRILOR COMUNE DE SECURITATE REGIONALĂ

DEZVOLTAREA DURABILĂ DIN PERSPECTIVA PROVOCĂRILOR COMUNE DE SECURITATE REGIONALĂ

 

DURABLE DEVELOPMENT FROM THE PERSPECTIVE
OF COMMON REGIONAL SECURITY CHALLENGES

Col. (r) drd. jur. ec. Nicolae SFĂCĂREANU *

Durable development is a type of resource applied with the purpose of allowing the assurance of fulfilling human necessities, while realizing the necessity of environment preservation, so that this necessities can be assured not only for now, but for the future too.
This term was utilized for the first time by an ONU commission created in 1983, the Brundtland Commission.

1. Dezvoltarea durabilă. Consideraţii generale.

Dezvoltarea durabilă este un tip de resursă utilizată cu scopul de a permite asigurarea îndeplinirii nevoilor umanităţii ţinând cont însă de necesitatea păstrării nealterate a mediului, astfel încât aceste nevoi să poata fi asigurate nu doar în prezent ci şi în viitor.
Sintagma a fost utilizată pentru prima dată de către o comisie a ONU creată în 1983, Comisia Brundtland.
Conform dr. Abdallah M. Hasna, senior lector al Facultăţii de Ştiinţe, Inginerie şi Sănătate de la Universitatea Centrală din Queensland, Australia, durabilitatea este un proces care se referă la dezvoltarea tuturor aspectelor ce asigură viaţa oamenilor. Acest lucru se traduce prin rezolvarea conflictului dintre diversele obiective concurente ale societăţii, şi implică o căutare în direcţia asigurării simultane a existenţei unei prosperităţi economice,a unui mediu protejat şi a unei echităţi sociale, cunoscută dealtfel şi ca Teoria celor trei dimensiuni ( Teoria triplei linii de capăt) care este un vector rezultant al tehnologiei ca proces în continuă evoluţie; “cautarea” ( procesul de stabilire a dezvoltării) este clar un factor foarte important,însă doar pentru înţelegerea drumului de urmat pentru realizarea tintelor. Totusi “destinatia “ dezvoltării nu este un loc fix in sensul normal al cuvantului destinatie. De fapt reprezintă un set de caracteristici care sa stea la baza unui sistem ce urmeaza a fi construit[1].
Dezvoltarea durabilă reprezintă filozofia conform careia nevoile generatiei prezente trebuie satisfacute fara a compromite şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.Reprezintă de fapt actiunea de a salvgarda capacitatea planetei de a face fata aspectelor vieţii în toate formele sale şi se bazează pe principiile democratiei, egalitatii sexelor, solidaritatii, respectarii legii si a drepturilor fundamentale, inclusiv a libertatii si a sansei egale pentru toti. Scopul constă în imbunătăţirea continuă a vieţii si existentei pe planeta pentru generatia actuala cat si pentru cele viitoare. De aceea dezvoltarea durabila promoveaza existenta unei economii dinamice care sa absoarba cat mai multa forta de munca precum si un nivel de educatie inalt, protectia sanatatii oamenilor, coeziune sociala si teritoriala si protectia mediului, toate intr-o lume sigura, in care sa fie doar pace, tinând cont de diversitatea culturala.

2. Conceptul de securitate şi noile sale valenţe care îl implică în dezvoltarea durabilă

Conceptul de securitate nu mai este limitat doar la înţelesul militar al noţiunii ci capătă şi alte nuanţe legate de aspectele economice, ecologice, sociale, etc. pe care acum le include. Accentul trebuie pus pe integrarea tuturor dimensiunilor securităţii. De exemplu multe probleme sunt de mediu, şi ele devin ameninţări la adresa sănătăţii umane şi a bunăstarii şi, prin urmare, a bunăstării naţiunilor. Problemele de mediu nu pot fi ignorate în contextul unui concept de securitate complet, si problema mediului de securitate nu trebuie să fie tratată în mod izolat. Integrarea din punct de vedere al dezvoltarii durabile şi regionale poate fi o garanţie a rezolvarii multor probleme comune mai multor state vecine. Astfel integrarea asigura cea mai buna actiune în comun la nivel regional. Din pacate nu există încă o înţelegere clară, o conştientizare, a faptului că aspecte precum sărăcia, subdezvoltarea, creşterea populaţiei, calitatea mediului şi utilizarea durabilă a resurselor, sunt interdependente şi trebuie tratate ca atare, iar aceasta lucrare are scopul să evidenţieze unele aspecte ale securităţii regionale şi ale dezvoltării durabile, precum si a legaturii existente între acestea.

3. Securitatea regională ca subdomeniu al dezvoltării durabile

În contextul transformărilor democratice care au loc în zona Europei Centrale şi de Sud-Est şi al importanţei acestui proces în cadrul unei lumi în care globalizarea este o sintagmă folosită în toate discursurile oficialităţilor este de remarcat experienţa acumulata prin stabilirea şi implementarea unei cooperări regionale, în conformitate cu principiile ONU, evidenţiate pe tot întinsul Europei, fapt ce a generat o încredere consolidată între ţările participante.
Este de notorietate ca iniţiativele regionale existente, procesele şi structurile de până acum, au stimulat o cooperare mai strânsă în regiune şi au încurajat ţările participante să caute răspunsuri la provocările lor comune.
Dealtfel există convingerea că statele angajate în aceste tratate de cooperare regională trebuie să continue să susţină şi să-şi asume responsabilitatea pentru menţinerea păcii, stabilităţii, prosperităţii şi a unor relaţii de bună vecinătate, prin utilizarea în mod efectiv şi eficient a tuturor organizaţiilor disponibile (ex:OCEMN), în iniţiativele şi procesele din zonele lor, care contribuie la implementarea transformărilor democratice şi a dezvoltării durabile;
Trebuie subliniat faptul că evoluţia provocărilor comune privind securitatea regională, cum ar fi cele legate de terorism şi de proliferarea armelor de distrugere în masă, de problemele legate de energie, degradarea mediului, dezastre naturale, traficul ilegal şi crima organizată impune acţiuni de cooperare corelate între ţările implicate. Există încă multe conflicte nerezolvate care reprezintă o provocare pentru securitatea şi stabilitatea unor regiuni din Europa.
Este clar că este nevoie de o strategie susţinută subordonată procesului de dezvoltare durabilă, de tipul acţiunilor precis orientate care să se bazeze pe iniţiativele de cooperare regională existente şi să folosească toate celelalte mecanisme şi programe relevante, precum şi contribuţia părţilor interesate într-un mod complementar, pentru a aborda în mod eficient aceste provocări comune.
Ca urmare este de netăgăduit importanţa realizării unor platforme de lucru regionale, care se poate spune ca de fapt tin de securitate in sensul larg al termenului, si care, să definească o viziune comună, democratică necesară dezvoltării durabile. Acest lucru va determina furnizarea de noi idei şi propuneri pentru intensificarea dialogului şi a cooperării regionale, pe baza unor relaţii de bună vecinătate şi de parteneriate eficiente ţinându-se seama şi de alte proiecte internaţionale care pot asigura asistenta in realizarea obiectivelor fundamentale. Aceste platforme vor oferi deci un cadru flexibil şi deschis pentru generarea de noi idei, canalizarea şi mobilizarea acţiunilor guvernamentale şi neguvernamentale, regionale şi internaţionale, a resurselor şi eforturilor în urmărirea acestor obiective.
Pentru a atinge obiectivele prezentate mai sus este necesar sa se acorde o atentie deosebita urmatoarelor domenii de cooperare prioritare:
a) cresterea sinergiei organizaţiilor internaţionale şi regionale pentru a crea premisele politice capabile să asigure succesul proiectelor de cooperare regională; conturarea unei viziuni şi a unei ordini de zi comune ;
b) promovarea bunei guvernări, consolidarea toleranţei şi non-discriminarii la nivelul societăţii civile, consolidarea capacităţilor de responsabilizare a tineretului prin furnizarea de oportunităţi privind educaţia şi cercetarea, cu scopul de a crea un mediu regional mai favorabil de promovare a democraţiei, drepturilor fundamentale şi a libertăţilor;
c) Identificarea de mijloace şi capabilităţi la nivel regional care pot fi mobilizate pentru a asigura dezvoltarea durabilă prin intermediul unei mai eficiente cooperari regionale, punand accent pe rolul şi implicarea activă a comunităţii de afaceri în acest scop;
d) încurajarea cooperării regionale prin punerea în comun a experienţei naţionale relevante şi de bune practici, în gestionarea crizelor, planificarea urgenţelor civile, reconstrucţia post-conflict şi de protecţie a mediului, punerea problematicii regionale în legătură cu priorităţile europene şi euro-atlantice privind evoluţia în aceste zone;
În acest context exista la nivelul Uniunii Europene un interes deosebit asupra recentelor initiative ale statelor membre care au scos in evidenta eforturile in curs pentru instituirea unor abordari regionale care sa contribuie în mod semnificativ la atingerea obiectivelor tuturor părţilor interesate. Se incurajează statele membre ale UE şi Comisia Europeană să utilizeze la maxim instrumentele politice şi financiare disponibile pentru stimularea cooperării regionale inclusiv a politicii europene de vecinătate.

4. Focarele de criză, posibile cauze ale blocării dezvoltării durabile

În zilele noastre la nivelul marilor puteri , al Uniunii Europene şi al Alianţei Nord-Atlantice se manifestă în mod pregnant tendinţa ca indiferent de forma şi configuraţia sa, orice conflict să fie pus, în cel mai scurt timp, sub control. Aceasta este o strategie cu valenţe globale de gestionare a crizelor şi conflictelor, întâlnite şi în strategia de securitate a Statelor Unite, în conceptul strategic al Alianţei, redefinit cu claritate la summit-ul de la Madrid, în Politica Europeană Comună de Securitate şi Apărare, dar şi în doctrinele şi strategiile Rusiei, Chinei, Indiei şi altor state cu rol important în configurarea ordinii mondiale pentru secolul al XXI-lea. Aceasta presupune din ce în ce mai mult, implicarea factorului politic, a deciziei politice, a mass-media, a politicilor şi strategiilor de protecţie a vieţii, a fiinţei umane, a comunităţii şi a mediului în locul abordării depăşite de acţionare la nivelul tactic al încleştării pe viaţă şi pe moarte a unor forţe care se confruntă.
Este cunoscut ca orice confruntare armată duce la escaladarea conflictului şi, nu rareori, la un război de mare intensitate, inclusiv cu folosirea armelor de distrugere în masă.Astazi analiza se realizează prin evaluarea tuturor factorilor ce ţin de spaţiul de desfăşurare a luptei, de profilul luptătorului, precum si de efectul letal sau nonletal al armelor. Acţiuni precum ambuscada, atacul prin surprindere asupra unor structuri aflate în imposibilitatea de a se apăra sau asupra unor civili, folosirea minelor antipersonal, a armelor chimice sau biologice, a altor mijloace care duc la existenta unor adevarate drame umane afectează în ultimă instanţă calitatea vieţii, a mediului, fapt ce determină blocarea şi anularea dezvoltării durabile şi de aceea se depun toate eforturile pentru ca asemenea mijloace aflate în arsenalul militar al armatelor să fie scoase în afara legii. De aici nu rezultă că ele nu vor mai fi folosite, ci doar faptul că nu vor mai fi legale.
În ziua de azi securitatea mondială este un concept redefinit prin relaţia dintre condiţiile de mediu şi interesele de securitate care s-a transformat într-un catalizator al stabilităţii socio-politice. S-a constatat că atunci când degradarea mediului coincide cu prezenţa unei stări de insecuritate a unei regiuni sau ţări, ameninţarea de natură ecologică îşi face simţită prezenţa. Apar animozităţi, inexistente până atunci, între locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), animozitati generate de poluare sau de insuficienţa resurselor naturale.Transformările mediului, mai ales când nu sunt dorite sau când creează avantaje unilaterale, afectează sistemul de securitate. În anumite condiţii, ameninţările de acest fel pot constitui premisele aparitiei unor confruntări militare (ex:distribuţia apei, poluarea excesivă, distrugerea florei şi faunei).
Prin rezoluţia ONU 2200/XXI/16.12.1966 se stabileşte că statele au dreptul suveran de a-şi exploata propriile resurse din teritoriul naţional, în concordanţă cu politica naţională în domeniul mediului înconjurător, şi au datoria de a asigura ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor să nu provoace daune mediului înconjurător din celelalte 140 de state semnatare. Scopul ei a fost acela de a evita caracterul transfrontalier al ameninţărilor de acest fel care ar putea fi cauza şi fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.

5. Sursele de instabilitate, cauze ale focarelor de criză

Transformările produse în gândirea strategica din domeniul securitatii internaţionale în ultimul deceniu, cu precădere în ultima perioadă, au făcut ca toată atenţia comunităţii internaţionale să se îndrepte către evidentierea unei viziuni care să aibe ca baza considerentul realizarii unei consolidari a păcii şi securităţii mondiale, deci sa determine reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit, reducerea, până la eliminare, acolo unde este posibil, a cauzelor ce le generează.
Această viziune presupune, în esenţă, identificarea la scară globală a vulnerabilităţilor, a posibilelor riscuri şi ameninţări ce ar putea conduce la apariţia unor surse de instabilitate sau la agravarea unora deja existente. Un element important este ca procesul de identificare a acestora sa fie urmat de analize care să duca la stabilirea acelor instrumente necesare realizării practice a acestei viziuni, astfel încât să se obţină o stare de stabilitate solidă, la diferite niveluri (global, regional sau naţional) şi să împiedice, totodată, apariţia unor surse noi. Este de presupus că acest proces va căpăta anvergură, atât în dimensiunea sa spaţială, cât şi în cea temporală, implicând resurse, strategii multiple şi acţiuni diversificate, în concordanţă cu natura surselor majore de instabilitate.
Pentru început atenţia va fi îndreptata, asupra surselor de instabilitate existente, dar şi posibile, realizând o clasificare a acestora în funcţie de natura lor, la nivel global, pentru ca apoi să ne concentrăm asupra spaţiului european.
După natura şi modul de manifestare, sursele de instabilitate îşi pot avea originea la nivel:
• economico-financiar ;
• politic;
• militar;
• social;
• cultural;
• de mediu.
Aceste niveluri reprezintă palierul clasic de desfăşurare a competiţiei pentru resurse, în special cele energetice, a rivalităţilor etnice şi religioase (care, nu de puţine ori, generează conflicte violente de natură etnică, religioasă sau combinate, etnico-religioase, reuşind chiar să transceadă graniţele naţionale, prin existenţa afinităţilor etnice sau religioase, şi să creeze, astfel, instabilitate în zonele de graniţă, apărând riscul de extindere a conflictului pe teritoriile mai multor state) sau a descompunerii statelor.

În ultimul deceniu, acestora li s-au adăugat, surse de instabilitate ce îşi au originea în fenomene ca:
• terorismul;
• proliferarea armelor şi tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă;
• traficul de arme şi de droguri;
• imigraţia ilegală;
Spre deosebire de cele care se manifestă în cadrul palierului clasic, acestea din urmă prezintă o caracteristică specială, dată de faptul că urmările lor nu sunt limitate la un nivel anume (de exemplu: politic, economic, social ş.a.), ele fiind resimţite la toate nivelurile acestui palier, ceea ce le face să fie considerate surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi a celei regionale şi, implicit, globale (atentatele teroriste, de exemplu).
Date fiind obiectivele strategiei de securitate a României, cu accent pe integrarea euro-atlantică, este necesar să ne îndreptăm atenţia asupra principalelor surse de instabilitate în Europa.
Pentru a realiza o analiza a situatiei din Europa trebuie sa raspundem la urmatoarele intrebari: Ce ar putea destabiliza Europa în acest moment? Care este sau ar putea fi originea şi natura surselor de instabilitate din Europa?
Privind cu atentie la situatia actuala de la nivelul spatiului European se poate evidentia că existenta surselor de instabilitate de natură militară, este la aceasta ora extrem de improbabila, aproape inexistenta, nici un stat neavând interesul de a initia sau participa la confruntari cu arma în mână. Revendicările teritoriale, deşi nu au dispărut complet – cazul fostei Federaţii Iugoslave – se fac mai rar auzite, şi doar dinspre grupări mici, chiar daca cu un puternic caracter extremist-naţionalist. Acest lucru ne face să afirmăm că in acest moment stabilitatea teritoriala este la unul dintre cele mai inalte niveluri privind prin perspectiva istoriei continentului.Desi au existat manifestari care prefigurau posibile stari de turbulenta acestea au fost departe de a fi generatoare de instabilitate teritoriala. Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, România sunt cazuri concrete. În România, unul dintre motivele pentru care nu au aparut asemenea situatii ar putea fi politica de largă deschidere privind minorităţile în România. O situaţie specială se înregistrează în Bulgaria, unde minoritatea turcă, comasată în apropierea graniţei cu Turcia, înregistrează o puternică creştere a ratei natalităţii dar până acum lucrurile nu au evoluat niciodata in sens negativ.
O alta posibila sursa de instabilitate ar putea fi reprezentata în perioada următoare de domeniul economico-financiar. Dezechilibrul economic existent între Vestul şi Estul continentului (în special în cazul statelor din fosta sferă de influenţă a URSS, printre care şi România) se prezinta ca o posibilă o sursă de instabilitate ce ar putea determina apariţia unei crize de proporţii în cadrul UE. Aceasta ar putea fi favorizată şi de faptul că desi in ultimul timp partea răsăriteană a Europei a parcurs o perioada de stabilitate si crestere economica, odata cu manifestarea efectelor crizei mondiale aceasta este din nou sub auspiciile unei instabilităţi economice. Semnele de slăbiciune economică se fac simţite, pe rând, în Tarile Baltice, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi România, si se manifesta prin scaderea valorii monedelor nationale fata de moneda unica europeana si prin cresterea somajului in domenii care până de curând contribuiau într-un grad important la realizarea PIB-ului.

6. Securitatea energetica, factor primordial în asigurarea securităţii
regionale şi a dezvoltarii durabile

O atenţie deosebită trebuie acordată problemei reprezentate de binecunoscuta dependenţă a Europei de resurse energetice externe. Acest lucru face ca, de exemplu în cazul unor acţiuni din categoria atacurilor de orice fel mergând de la atacuri cu bombă şi până la atacuri cibernetice sa poata duce la grave stari de instabilitate. Acest lucru e posibil daca prin asemenea atacuri se aduce atingere infrastructurii energetice care poate fi atat de producere si transport a energiei electrice cat si a celei bazate pe hidrocarburi sau chiar pe alte surse neconventionale (nucleara, eoliana, solara,etc.). Aceasta dependenţa crescută a Europei de resurse energetice externe, ar face ca asemenea atacuri la nivel de infrastructură să aibă două urmări principale si anume întreruperea din punct de vedere tehnic a procesului necesar asigurării fluxului energetic normal şi fluctuaţii periculoase ale preţului acestor resurse. Preţul energiei în general şi cel al petrolului în special sunt extrem de sensibile, orice posibil conflict putând genera o creştere excesivă a preţurilor, efectul imediat fiind declanşarea unei crize, majore, mai ales în cazul unui sistem energetic precum cel european, care este nevoit să importe cea mai mare parte a energiei.
Securitatea energetică a devenit o tema de dezbateri intense, ajungându-se ca la Summitul de la Riga(29.11.2006) prin art. 45 al Declaraţiei şefilor de state si de guverne ,NATO sa fie mandatata pentru a se pregăti in vederea asigurarii securitatii energetice a membrelor alianţei în virtutea art.5 al tratatului.
In acest sens, din recentele dezbateri organizate de NATO (seminarii,conferinţe şi ateliere de lucru) pe tema securitatii energetice rezulta o largă recunoaştere că folosirea resurselor energetice,in special a petrolului şi a gazelor naturale,ca instrument de putere, poate avea efecte la fel de devastatoare ca şi folosirea forţelor militare.Pe aceeaşi linie senatorul SUA Richard Lugar a insistat la summitul de la Riga ca “nu este nici o diferenta intre corectia la care este supus un stat membra prin intreruperea aprovizionării sale cu resurse energetice si aceea cauzată de o blocada militară ori o demonstrate de fortă militant la graniţele sale.”
Pe linia noii misiuni primite de NATO sunt dezbateri intense pe urmatoarele directii :
• Aprofundarea conceptului de securitate energetica si dezvoltarea unei definitii care sa intruneasca consensul politicienilor, economistilor si ai militarilor din statele membre;
• Dezvoltarea unui management coerent si uniform al riscurilor privind securitatea energetica;
• În orice proces de evaluare a riscurilor privind infrastructura energetica vor fi incluse liniile de comunicatii maritime (SLOC-Sea lines of communication) si locurile de treceri obligatorii (Chokepoints) prin care sunt efectuate transporturile maritime cu titei(petrol).
O concluzie importanta pentru securitatea energetica, atat internationala, cat si nationala, este aceea ca lumea intra intr-o perioada in care dezvoltarea energiei internationale si comertul cu resurse energetice vor fi influentate mai mult de consideratii geopolitice si mai putin de jocul liber al pietei dintre cerere si oferta .
In cadrul dezbaterilor care au loc pe aceasta tema, intrebarea principala la care se cauta un raspuns documentat este daca securitatea energetica poate fi considerata un al saselea sector al securitatii nationale, impreuna cu sectoarele deja consacrate, militar, politic, economic, social si protectia mediului inconjurator, ori este un subsector sau supersector deasupra celorlalte cinci.

7. Conflicte latente care pot cauza degradarea securităţii regionale
şi a dezvoltarii durabile în Europa

Este de interes sa analizam factorii ce pot duce la alterarea tendinţei de stabilitate regionala. După natura lor, aceştia pot fi de origine:
• istorică;
• politică;
• economică.
Un exemplu concret de manifestare a factorilor de natura istorica este cazul spatiului fostei Iugoslavii. În această zona conflictele s-au datorat în principal datorita existenţei a două viziuni diferite. Prima s-a concretizat prin exprimarea sentimentelor naţionaliste şi apelul la istorie pentru a justifica nevoia de îndreptare a greşelilor politice sau sociale din trecut. Cea de-a doua viziune implică cooperarea, ce face apel la tragerea cortinei asupra trecutului, invocând nevoia de acţiuni şi instituţii de cooperare cum ar fi Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI).
Viziunile naţionaliste, ca şi tensiunile etnico-religioase prezente în regiune, sunt exacerbate de lipsurile de natură economică. Din nefericire, un alt element care a contribuit la această stare de fapt a fost impunerea sancţiunilor survenite ca urmare a crizei iugoslave.
O importanţă semnificativă trebuie acordata unui posibil factor generator de conflict si anume factorului religios,care asociat celui etnic, a constituit deseori motivul a numeroase disensiuni în Balcani, spaţiu de confluenţă a creştinismului ortodox şi catolic cu islamul. Un motiv ar fi acela că deşi naţiunile sunt bine constituite, cu puternice conştiinţe naţionale, religia reprezintă un element important de definire al naţiunilor.
Putem prezenta si alte zone ale spatiului european in care exista posibilitatea manifestarii unor factori de instabilitate cum ar fi in Spania unde deja de multi ani exista asanumitul “conflict basc”, in care sunt implicaţi protestanţii şi catolicii, susţinători ai unionismului respectiv ai naţionalismului.
Revenirea la sistemul democratic, după perioada de dictatură a generalului Franco, a avut printre urmări confruntarea Spaniei cu probleme a căror rezolvare anterioară nu fusese posibilă sau dorită. Între acestea, una dintre cele mai vehement prezentate era punerea în practică a autoguvernării, în sprijinul căreia militau fervent locuitorii regiunii numita de acestia si nu numai Ţara Bascilor. Ardenţa manifestărilor de sprijinire a degenerat în acţiuni violente iniţiate de o organizatie a reprezentantilor populatie cunoscuta sub numele de ETA. Bascii considerau problema drept una de dialog politic, reproşând guvernului lipsa unei agende politice care să contribuie la rezolvarea conflictului, iar guvernul, de cealaltă parte, considera că singurul mijloc de încheiere a procesului de pace ar fi fost predarea definitivă a ETA. Această divergenţă de opinii continuă să existe şi în ziua de astăzi. Momentan, conflictul basc se află într-o perioadă de tranziţie între sfârşitul unui ciclu de confruntări şi începutul unui ciclu de rezolvare. Ca orice perioadă de tranziţie către un proces de pace, este contradictoriu. Vechile moduri de manifestare nu au dispărut, cele noi nefiind încă bine dezvoltate. Societatea civilă, puternic structurată, se exprimă în favoarea manifestărilor non-violente, a dialogului politic. Tendinţa majoritară este de a convinge ETA de necesitatea renunţării la acţiuni violente, avertizând totodată că adepţii metodelor radicale trebuie să împărtăşească viziunea paşnică a majorităţii în ceea ce priveşte realizarea programului de autodeterminare basc.
Mai nou o alta zona inflamata este cea a Belgiei. Se spune adesea ca Belgia nu este o tara, ci un compromis. Belgia a fost creata in 1830, cand provinciile catolice din Tarile de Jos care isi castigasera independenta, iesind de sub dominatia Spaniei in secolul al XVII-lea, s-au desprins de nordul calvinist. In esenta exista doua natiuni una care vorbeste flamanda, in nord, si una care vorbeste franceza, in sud. Cele doua nu se agreeaza, mai cu seama de cand echilibrul puterii trece de la vorbitorii de limba franceza, initial imbogatiti de pe urma minelor (valonii), la flamanzii de curand imbogatiti si numeric superiori, care traiesc in Antwerpen (Anvers) oras situat pe raul Scheldt al doilea port ca marime din Europa. Pentru a complica si mai mult lucrurile, orasul Bruxelles este o enclava de limba franceza in Flandra, iar o minoritate germana traieste de-a lungul granitei cu Germania. Uneori, la Bruxelles, grupari lingvistice rivale fura, in mijlocul noptii, indicatoarele stradale scrise in limba nedorita. Compromisul la nivel politic s-a realizat prin numirea a trei prim-ministri unul valon, unul flamand si unul belgian. Disputele parohiale sunt numeroase, insa irascibilitatea degenereaza destul de rar in manifestari violente. Avand 66 de ministri in guvern, cu diviziuni politice determinate pe criterii lingvistice, ne putem inchipui ce cosmar birocratic este capitala Belgiei. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, orasul Bruxelles a fost desemnat si capitala Europei; 25 % dintre locuitorii sai sunt birocrati bine platiti, din alte tari ale lumii. Majoritatea belgienilor sunt oameni prietenosi, muncitori, caracterizati printr-o lipsa de dogmatism, opinii puternice si o dorinta cinstita de a castiga bani multi cu un minimum de efort. Belgienii au muncit din greu ca sa realizeze un vis franco-german o Europa unita , iar europenizarea lor trebuie sa fi contribuit la relativul lor anonimat, in comparatie cu alte popoare. Cu toate acestea, Belgia, desi mica, se afla pe locul 20 in topul economiilor mondiale, cu mult inaintea unor tari precum Suedia, Austria, Turcia, Danemarca si Africa de Sud, ca sa nu mai vorbim de tigrii asiatici Hong Kong si Singapore. Productia Belgiei o egaleaza pe cea a Taiwanului, o putere in domeniul exporturilor (care are o populatie dubla). In ceea ce priveste PIB-ul pe cap de locuitor, Belgia se situeaza pe locul 14 in lume, inaintea Marii Britanii, Canadei, Australiei, Italiei, Spaniei si Olandei, ocupa locul 12 in Indexul Dezvoltarii Umane si este al saptelea mare comerciant din lume, insumand 4% din totalul exporturilor mondiale! O mare putere industriala, Belgia este greu de evaluat in ceea ce priveste influenta sa culturala asupra Europei si asupra restului lumii. Impactul bi-culturalismului sau este diminuat de faptul ca rivalitatea intensa tinde sa neutralizeze efectul ambelor parti[2].

8. Rolul organizaţiilor internaţionale de securitate în menţinerea
păcii şi stabilităţii regionale

În procesul de stabilire a unei noi ordini mondiale odata cu încheierea Războiului Rece, analistii au sugerat că este necesară realizarea a şase obiective:
– furnizarea către toate statele a garanţiilor împotriva unei agresiuni externe;
– furnizarea mijloacelor de protecţie a drepturilor minorităţilor şi a grupurilor etnice în interiorul statelor;
– crearea unui mecanism pentru rezolvarea conflictelor regionale fără acţiunea unilaterală a marilor puteri;
– angajamentul marilor puteri de a nu sprijini militar conflictele dintre alte naţiuni sau dintre facţiuni politice din cadrul aceleiaşi naţiuni;
– creşterea fluxului de asistenţă tehnică şi financiară către ţările în curs de dezvoltare, cu scopul accelerării procesului de tranziţie economică şi socială;
– conservarea mediului global, aplicarea principiilor dezvoltarii durabile, ca bază a dezvoltării susţinute a tuturor.
Realizarea acestor deziderate depinde în mare măsură de activitatea organizaţiilor de securitate internaţionale, însă numărul acestora este deosebit de mare la nivel global astfel încât este dificil de stabilit rolul concret pe care îl joacă fiecare(între anii 1945- 1949 existau aproximativ 100 astfel de organizaţii, iar în ultimii ani se estimează existenţa unui număr de patru ori mai mare). Din acest motiv pentru a simplifica analiza, se impune stabilirea unei liste de criterii aplicabile organizaţiilor de securitate care sa arate daca acestea:
• sunt create pe baza acordurilor dintre state;
• sunt un instrument de cooperare voluntară;
• au un caracter permanent;
• au obiective care sunt orientate către: prevenirea conflictelor;
lupta împotriva terorismului; rezolvarea paşnică a disputelor; activităţi de menţinere a păcii; acţiuni umanitare; sprijinirea reconstrucţiei politice, economice şi sociale a părţilor implicate în conflict etc.
În Europa, dupa caderea asanumitei “cortine de fier” si dupa inchiderea perioadei de război rece, configurarea soluţiilor pentru menţinerea păcii şi stabilităţii reprezintă o misiune nu tocmai uşoară. Soluţiile ce au fost aplicate situaţiilor de criză au variat de la caz la caz, iar rolul organizaţiilor internaţionale de securitate în rezolvarea acestor situaţii a devenit mai eficient abia în ultima perioadă.
Cele mai importante organizaţii internaţionale care activează sau au activat în trecutul apropiat în Europa sunt: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU).
Pornind de la ONU, al cărui instrument, rezoluţia, autorizează acţiunile destinate stopării crizelor şi conflictelor, fiecare organizaţie şi instituţie de securitate deţine mijloace specifice pentru astfel de situaţii.
Se observă că fiecare dintre aceste organizaţii de securitate acţionează în strânsă cooperare cu cele implicate în teatrele de operaţii, fără a altera voinţa politică specifică şi fără a eluda normele internaţionale. Astfel, NATO a demonstrat că poate fi flexibilă şi adaptabilă, iar cu o ghidare politică clară, partea militară poate realiza cu succes sarcinile ce i s-au dat de către autoritatea politică.

9. NATO şi Uniunea Europeană ca organizaţii internaţionale de
securitate

În ceea ce priveşte activitatea Uniunii Europene în Europa de Sud-Est, scopul fundamental al acesteia este extinderea zonei de pace, stabilitate şi securitate realizate de membrii Uniunii. În ultimii ani, UE a furnizat în zonă importante ajutoare de natură financiară, prin intermediul programelor specifice ,dar şi de natură militară.
Europa este subiectul unei noi transformări determinată de extinderea UE şi NATO pe continent. Analiştii consideră că pe măsură ce va exista mai puţină diversitate în afara UE şi NATO, cu atât mai multă diversitate va fi în cadrul lor[3].
În partea de sud-est a Europei, Slovenia, România şi Bulgaria au afirmat că extinderea NATO spre Balcanii de Vest este esenţială pentru stabilitatea regiunii şi au evidenţiat rolul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
Regruparile petrecute in ultimii ani dar si evenimentele care au avut loc(procesul de extindere a NATO şi UE, războiul din Irak) au ilustrat tensiunile existente în Europa (Franţa, Germania şi Rusia s-au opus intervenţiei SUA în Irak, fără o a doua rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU).
Problemele ce au decurs din această confruntare între Franţa, Germania şi Rusia, pe de o parte, şi SUA şi Marea Britanie, pe de altă parte, evidenţiază nevoia de a răspunde unor pericole ce planează asupra Uniunii Europene, printre care şi necunoaşterea de către populaţia ţărilor membre a rolului pe care UE îl joacă în lume în probleme de securitate. Această problemă poate avea un impact negativ asupra politicilor de apărare şi securitate ale statelor din regiunea euro-atlantică, în special asupra noilor membri NATO şi UE.
În afara dezacordurilor din interiorul Uniunii Europene, există probleme asemănătoare şi în cadrul relaţiilor dintre SUA şi Europa. Asemenea dezacorduri îşi au rădăcinile într-o varietate de motive: de la tendinţele protecţioniste la abordări legislative şi filosofii diferite.
Uniunea Europeană are viziuni diferite de SUA asupra următoarelor aspecte:
– cooperarea în probleme de apărare militară a statelor ce deţin atât statutul de membru NATO, cât şi cel de membru UE;
– zidul de securitate dintre Israel şi Palestina, susţinut de SUA şi dezaprobat de UE;
– intervenţia coaliţiei condusă de SUA în Irak, cu care unele state europene nu au fost de acord;
– Curtea Internaţională de Justiţie, faţă de care americanii doresc protecţie totală (SUA nu sunt o parte în Tratatul CIJ);
– liberalizarea şi reforma comerţului cu produse agricole, unde SUA doresc limitarea reformei Politicii Comune Agricole.
Cu toate că procesul de unificare europeană poate fi afectat, aceasta nu înseamnă că mediul internaţional de securitate este influenţat negativ de dezacordurile dintre UE şi SUA, ci, din contră, cele mai importante probleme întrunesc acordul ambelor entităţi: neproliferarea armelor de distrugere în masă, menţinerea păcii în zonele de conflict, lupta împotriva terorismului, reconstrucţia democratică în Irak şi Afganistan, restabilirea păcii între israelieni şi palestinieni.
O problemă importantă de pe agenda de securitate a Uniunii este cea a apărării europene. La Summit-ul de la Bruxelles (12-13 decembrie 2003) a fost adoptată propunerea referitoare la crearea, în 2004, a unei structuri militare de planificare a operaţiilor autonome ale UE – un „nucleu militar” la nivel european care să poată coordona operaţii militare independent de NATO. Se apreciază că viitorul rol european în conducerea operaţiilor militare, în special cele de pace, va fi coordonat de Franţa, Germania şi Marea Britanie, rolul Statelor Unite ale Americii în Europa fiind puternic influenţat de percepţia accentuată a unilateralismului american, de divergenţele politice dintre SUA şi aliaţii europeni referitoare la cele mai importante probleme de securitate şi de realizările europene în sensul dezvoltării unei capacităţi militare.
În declaraţiile oficiale, tendinţa este ca statutul de membru al UE să fie promovat ca modalitate de întărire a atitudinii pozitive faţă de NATO, nepermitand incurajarea dezvoltarii unei contraponderi europene la SUA.
În ansamblu, pot fi sintetizate câteva provocări viitoare:
– extinderea flagelului terorist în Europa şi intensificarea luptei împotriva sa;
– accentuarea rolului organizaţiilor internaţionale de securitate în menţinerea ordinii mondiale prin prevenirea conflictelor şi managementul crizelor şi mai puţin prin controlul armamentului. Diplomaţia preventivă a devenit deja un program politic pentru ONU şi OSCE şi, chiar dacă această măsură nu are întotdeauna efectul scontat, ea ajută la moderarea confruntării politice dintre ţări sau populaţii înainte de a se produce violenţe sau conflicte armate;
– sprijinul pentru continuarea, consolidarea şi finalizarea tranziţiilor democratice în ţările central şi est europene şi în ţările baltice, ale căror agende de securitate sunt în schimbare;
– continuarea modernizării forţelor armate pentru a deveni pe deplin interoperabile cu cele ale NATO;
– crearea unei strategii de sprijinire a evoluţiei democratice şi a integrării în structurile euro-atlantice pentru Ucraina, în condiţiile în care nu există un consens intern în privinţa integrării în NATO;
– includerea Rusiei într-un cadru de securitate european şi euro-atlantic mai larg, ţinând seama de două aspecte esenţiale: în primul rînd, elita politică rusă nu a ajuns la un acord clar în privinţa tipului dorit de relaţie cu NATO, iar în al doilea rând, Rusia şi Occidentul sunt în dezacord asupra unor probleme deosebit de importante, precum Irakul sau Iranul.

10. Prognoze referitoare la viitorul Europei

Pe măsura extinderii lor spre est, Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord se confruntă cu un mediu de securitate aflat în schimbare. În concordanţă cu existenţa acestui proces, iată câteva tendinţe prognozate pentru viitorul Europei:
– creşterea economică lentă, îmbătrânirea populaţiei şi creşterea fluxurilor de imigranţi („relaxarea graniţelor”) vor avea consecinţe negative asupra gradului de coeziune socială din ţările europene;
– întrucât populaţiile ţărilor nou intrate in randul membrilor UE şi/sau NATO au avut aşteptări nerealiste în privinţa beneficiilor ce decurg din integrarea şi/sau aderarea la aceste organizaţii, este posibil ca încercările de acord sau impunere a unor reguli comune celor 27, respectiv 25 de ţări aflate în diferite stadii de dezvoltare şi cu tradiţii diferite, să se confrunte cu o serie de dificultăţi;
– războiul împotriva terorismului este si va fi dus şi pe continentul european, chiar dacă în forme mult mai subtile şi mai puţin violente, ca răspuns la o posibilă intensificare a acţiunilor teroriste în focarele deja existente;
– Balcanii vor fi în continuare în atenţia Europei şi a organizaţiilor internaţionale de securitate ca focar de criză;
– în cazul în care Ucraina şi Moldova nu vor avea succes în demersul de integrare în UE/aderare la NATO, deşi sunt sprijinite de unele state europene, precum Polonia, ele se vor îndepărta de Uniune şi de Alianţă, simţind efectele adverse de natură economică, psiho-socială şi politică ale excluderii. Cele două ţări vor fi din ce în ce mai vulnerabile la presiunea economică a Rusiei, existând posibilitatea recăderii în sfera de influenţă a acesteia;
– conflictele, în Europa, nu vor dispărea pur şi simplu, ci perioada de rezolvare a acestora va creşte, pacea continentului bazându-se într-o mai mare măsură pe instrumentele politice şi juridice, decât pe cele militare;
– s-ar putea crea o situaţie specială privind starea independenţei şi suveranităţii statelor europene odată cu construcţia unei Europe Unite, ce constituie încă o problemă majoră, fără răspunsuri certe la ora actuală;
– disensiunile UE-SUA, normale într-o lume democratică, ar putea conduce la crearea unei „prăpăstii” între „Vechea Europă” şi „Noua Europă” ce ar întârzia procesul de unificare europeană. Principalele motive ce sprijină această afirmaţie au la bază: interesele economice diferite dintre UE şi SUA; dependenţa sporită, în special a UE, faţă de petrolul din Orientul Mijlociu şi Apropiat; cultura strategică diferită, UE fiind adepta soluţionării crizelor mai degrabă pe cale diplomatică, cu ajutorul instrumentelor politice şi juridice, decât pe cale militară.

11. Concluzii privind interdependenţa dintre securitatea regională şi dezvoltarea durabilă

Prezentarea facută in capitolele anterioare, permite să observam că deşi in aparenta se parea ca intre securitatea regionala si dezvoltarea durabila nu exista o legatura acum ne putem pronunta ca intre acestea avem o legatura de cauzalitate, care in unele cazuri poate fi chiar biunivoca. Extrapoland aceste concluzii a vorbi in ultima instanta chiar de existenta unei interdependente intre cele doua nu mai poate fi considerata ca fiind o asertiune neadevarata.Valorificarea aceste concluzii, construirea unei strategii bazata pe masuri care sa potenteze toti factorii ce determina aceasta relatie de interdependenta nu va face decat sa cotribuie la cresterea dezvoltarii durabile atat la nivelul regiunilor cat si la nivel continental si mondial

BIBLIOGRAFIE

1. Hasna, A. M. (2007). „Dimensions of sustainability”. Journal of Engineering for Sustainable Development: Energy, Environment, and Health 2 (1): 47–57.
2. http://www.studentie.ro/BELGIA-a870-1194865.html
3. Bath, Judy; Dov Lynch; Antonio Missiroli; Martin Ortega şi Dimitrios Traintaphyllon, Partners and Neighbours: a CFSP for a Wider Europe, Chaillot Paper 64, 2003.

___________________
* Secretar General Adjunct al Camerei Deputatilor

 

© 2013 Frontier Theme