DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI ASPECTELE SOCIALE ÎN CONTEXT EUROPEAN ŞI MONDIAL

DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI ASPECTELE SOCIALE ÎN CONTEXT EUROPEAN ŞI MONDIAL

 

DURABLE DEVELOPMENT AND SOCIAL ASPECTS
IN THE EUROPEAN AND GLOBAL CONTEXT

Col(r) drd. jur. ec. Nicolae SFĂCĂREANU *

In the preamble of the Roma Treaty, signed in 1957, the Member States mentioned the necessity to „consolidate the economical unity in order to assure an uniform development by reducing the differences which occur between distinct regions, as well as the involution of some under-privileged regions”.
As a consequence, from the logical interpretation of the treaty’s normative text, it is underlined the conclusion according to which the economical growth is a sine qua non condition of development.

În preambulul Tratatului de la Roma, semnat în 1957, Statele Membre menţionau necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor în vederea asigurării unei dezvoltări armonioase prin reducerea diferenţelor care există între diferitele regiuni, precum şi a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate”.
In consecinta, din interpretarea logica a textului normativ inscris la nivelul Tratatului, se desprinde concluzia potrivit careia, creşterea economică este o condiţie sine qua non a dezvoltării.
Însă, pe de o parte, pe termen lung, creşterea economică poate compromite bunăstarea generaţiilor viitoare prin impactul negativ asupra mediului, prin epuizarea resurselor naturale, prin reducerea biodiversităţii, prin consecinţele negative asupra sănătăţii publice şi asupra inegalităţilor sociale.
Pe de altă parte, creşterea economică nu produce automat nici coeziune socială, nici o societate “mai bună”.
Din punct de vedere doctrinar, radacinile teoriei dezvoltarii durabile se gasesc în economia bunastarii si în economia sociala de piata. Economia bunastarii are la baza distinctia între costurile private si costurile sociale sau între productivitaea marginala privata si productivitatea marginala sociala.
Diferenta tine de impactul pe care o activitate economica îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de productie asupra unui agent dinafara tranzactiei, exterior pietei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) si poate fi pozitiv sau negativ, dupa cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalitatile depind de natura activitatilor si de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desfasoara.
Teoria distinge între externalitati individualizabile (neoclasice) atunci când se poate stabili asupra caror terti se transmit efectele externe si externalitati colective, atunci când efectele sunt transmise asupra mediului[1].
Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte ele trebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social[2].
Este si ratiunea pentru care, în a doua jumătate a anilor 1990, s-a inregistrat o schimbare de paradigmă la nivelul politicilor, ca răspuns la riscurile şi costurile sociale exarcebate de globalizare si, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional a determinat promovarea principiului durabilităţii.
Intr-o interpretare dinamica, principiului durabilităţii, exprimat prin “triunghiul magic”, rezidă în trei componente care stau la baza elaborării, aplicării şi evaluării tuturor politicilor de dezvoltare, respectiv, creşterea economică, coeziunea socială şi protecţia mediului.
In acest context, pentru a ghida reforme structurale şi instituţionale, cu impact asupra comportamentelor de producţie şi consum, principiul durabilităţii este promovat ca un catalizator al deciziilor politice, interne şi externe, al acţiunilor economice, dar şi al opiniei publice.
Asadar, apare deasupra oricarei discutii realitatea ca, dezvoltarea durabila a devenit astazi, cel putin la nivel politic, declarativ, un obiectiv al societatii în ansamblul ei, prin urmare un principiu aplicabil tuturor componentelor vietii economico-sociale.
Dezvoltarea unei strategii de dezvoltare durabilă nu înseamnă doar a pune în relaţie măsuri politice sectoriale din domeniul social sau al protecţie mediului, ci înseamnă a reflecta asupra implicaţiilor pe termen lung a tuturor politicilor, mai ales a celor economice.
Este si motivul pentru care, axa centrala a conceptului de dezvoltare durabilă necesită o schimbare radicală atât la nivelul priorităţilor politice, cât şi al formelor de guvernare.
Dezvoltarea durabilă are rădăcini adânci în conceptul de drepturi sociale fundamentale. Prin urmare, combaterea sărăciei şi cresterea nivelului de trai, promovarea şanselor egale şi echitate în ceea ce priveşte distribuţia de capital şi de venituri constituie obiective centrale ale oricărei strategii de dezvoltare durabilă.
Din acest motiv, strategiile naţionale sau globale de dezvoltare durabilă trebuie să fie pe deplin coordonate cu celelalte documente de planificare strategică vizând aceste obiective.
Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunastarii, cât si în economia sociala de piata, este cel de optim paretian[3].
Vilfredo Pareto, reprezentant al şcolii de la Laussanne, arăta că echilibrul este o stare momentană, întrucât factorii contradictorii nu acţionează izolat, ci suferă o serie de influenţe perturbatoare. Această stare momentană este optimă, arată Pareto, dacă nu există nici o altă stare admisibilă (posibilă sau fezabilă) pentru care îmbunătăţirea condiţiilor unui participant la procesul economic să nu fie dezavantajoasă pentru nici un alt participant.
Echilibrul (optimul) paretian este o soluţie ideală, de dorit, spre care se poate tinde, prin măsuri manageriale adecvate, fiind definit ca acea stare de echilibru în care bunastarea unuia nu poate fi crescuta decât prin diminuarea bunastarii altuia. Intervine aici o anume conceptie politica si filosofica despre organizarea societatilor umane, conceptie sintetizata prin definirea ca obiectiv a maximizarii bunastarii tuturor consumatorilor, a bunastarii sociale.
Cum bunastarea sociala (determinata de societate pe criterii politice) nu este simpla suma de bunastari individuale (determinate si optimizate prin pietele libere), problema este de a afla în ce masura alocarea factorilor de productie prin mecanismele concurentei asigura atingerea optimului paretian.
Politica economica are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienta sistemului economiei de piata cu obiective non-economice (solidarite, coeziune, echitate).
Modelul de productie si de consum ce caracterizeaza societatea contemporana este apreciat ca non-durabil pornind tocmai de la considerentele de mai sus.
Determinat de principiul eficientei si axat pe valori materiale, modelul a promovat un comportament pe termen scurt având drept rezultate primare utilizarea excesiva a resurselor naturale, accentuarea disparitatilor sociale si cresterea decalajelor de dezvoltare între natiuni.
Externalitatile negative (epuizarea resurselor, reducerea biodiversitatii, poluarea, saracia, alienarea sociala, inechitatea, decalajele de dezvoltare) au marit în permanenta costurile sociale, atât pe plan intern, cât si pe plan international.
Impactul asupra bunastarii sociale nu trebuie privit însa doar la timpul prezent ci si în raport cu bunastarea sociala a generatiilor de mâine, deoarece, mentinerea tendintelor actuale în productie si consum risca sa compromita sansele generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile.
Constientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumatate a deceniului noua, o ampla miscare de cooperare la nivel international pentru integrarea principiului durabilitatii în politicile economice.
In concluzie, se impunea adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” – crestere economica, coeziune sociala, protectia mediului.
Urmarirea coeziunii sociale presupune o politica de redistribuire a veniturilor care limiteaza sursele cresterii.
Protectia mediului presupune adoptarea unor masuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale si a tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienta economica[4].
A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltarii durabile ar însemna:
1) o crestere economica asigurând premisele progresului social si protectiei mediului;
2) o politica sociala stimulativa pentru cresterea economica;
3) o politica de mediu axata pe instrumentele specifice economiei de piata, concomitent eficace si economica

Dezvoltarea durabilă şi aspectele sale sociale în context european şi mondial

Elaborate într-o concepţie liberală, tratatele instituind Comunităţile Europene (Paris 1951, Roma 1957) nu au inclus competenţe comunitare în domeniul mediului. În pofida semnalelor tot mai evidente de poluare a mediului din anii ’60, intervenţiile comunitare în acei ani au fost punctuale, legate în special de aspecte funcţionale ale pieţei comune, conform metodei funcţionaliste de integrare (coordonarea/armonizarea politicilor naţionale în măsura necesară stabilirii şi funcţionării pieţei comune).
Protecţia mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunităţilor în 1971, prin prima Comunicare a Comisiei către Consiliu cu privire la necesitatea unei politici europene de mediu (PEM). În 1972, la întâlnirea la vârf în cadrul Consiliului European de la Paris, şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre, cu siguranţă sub impulsul dat şi de Conferinţa ONU pe probleme de mediu din acelaşi an, au cerut Comisiei să elaboreze un program de mediu şi să adopte măsurile necesare implementării lui. Rezultatul a constat în crearea unui serviciu specializat pentru protecţia mediului şi adoptarea în 1973 a Primului Program de Acţiune pentru Mediu (PAM) pentru perioada 1973-1977.
Au urmat alte trei programe (1978-1982, 1983-1986, respectiv 1987/1992) cu o abordare predominant sectorială, verticală, a problemelor de mediu, meritul principal al acestei prime etape fiind acela de a fi structurat componentele majore ale politicii comunitare de mediu: principiile, obiectivele, instrumentele şi structurile instituţionale.
Acţiunea Comunităţii în domeniul mediului a rămas, însă, în continuare, limitată.
Pe de o parte, prevederile Tratatului Pieţei Comune nu stabileau asumarea de către Comisie a unor responsabilităţi în domeniul mediului, iar, pe de altă parte, fundamentarea teoretică a primelor programe era de orientare liberală.
Argumentele implicării nivelului supranaţional de decizie, conform principiului subsidiarităţii, nu ţineau de o abordare ecologică (riscurile de mediu, spre exemplu). Trimiterile principale erau făcute la distorsiunile pe care diferitele politici naţionale de mediu ale statelor membre le generau asupra pieţei commune (impactul asupra concurenţei şi a comerţului).
Această subordonare a implicării Comunităţii în domeniul mediului, obiectivelor de natură economică, erau încadrate în filozofia liberală a tratatelor, dar au condus la o slabă eficienţă a măsurilor adoptate de către Comisie şi la dificultăţi de conciliere între obiectivele economice şi cele de mediu, cu întârzieri în adoptarea unei politici comunitare sectoriale.
Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politicii efective de mediu la nivel european au fost:
– diferenţele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre; spre exemplu, Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mai ridicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă etapă, mai curând ca instrumente de protecţie comercială netarifară, decât strict ca mijloace pentru protecţia mediului.
Din acest punct de vedere, a patra extindere a Uniunii (1995) a contribuit esenţial la creşterea rolului Comunităţii în domeniul mediului prin presiunile exercitate de către noii intraţi în direcţia fixării unor norme mai stricte de protecţie[5];
– limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarităţii care nu au permis implicarea Comunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita necesară funcţionării pieţei interne;
Protecţia socială, politica mediului şi coeziunea economică şi socială au devenit treptat politici prioritare în procesul de integrare europeană, reprezentând în prezent principii orizontale de integrare, cărora le sunt subordonate toate politicile atât comunitare, cât şi naţionale.
În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economică şi coeziunea socială într-o astfel de viziune pe termen lung şi-a făcut loc treptat, momentul decisiv fiind Tratatul de la Amsterdam.
Din acel moment, în elaborarea strategiilor de mediu, a diverselor programe specifice sau complementare şi în aplicarea acestora, principiul cheie a devenit cel al integrării.
Aplicarea principiului nu a fost însă consecventă până la programul al şaselea de acţiune pentru mediu şi adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a „Strategiei de dezvoltare durabilă a UE” care a confirmat, probabil pentru următoarele decenii, schema centrală a acţiunii comunitare: mediul, ca al treilea pilon alături de cel economic şi social.
De altfel, Tratatul Constituţional a întărit această orientare prin articolul II-97, conform căruia „Un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului trebuiesc integrate în politicile Uniunii şi realizate conform principiului dezvoltării durabile”[6].
Vorbind despre drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă si aplicarea principiului integrării ecologice, trebuie precizat ca acesta, are la bază ideea că o politică sectorială în domeniul protecţiei mediului nu este suficientă pentru a asigura condiţiile unei dezvoltări durabile[7] şi este în mare parte un produs al experienţei ţărilor membre în aplicarea primelor 3 programe de acţiune pentru mediu[8].
Programul 4, lansat în 1987, enunţă principiul, dar abordarea a rămas predominat sectorială şi lipsită de o viziune strategică pe termen lung. Momentul de ruptură clară cu o astfel de abordare a venit abia după Tratatul de la Amsterdam.
În baza tratatului, Consiliul European de la Luxemburg din 1997 recunoştea necesitatea integrării considerentelor de mediu în celelalte politici europene şi a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.
Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentru integrare” [COM(98) 333].În esenţă, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru integrarea obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mechanism de evaluare de mediu), elaborarea de strategii de acţiune în sectoarele cu impact important asupra mediului, identificarea unor indicatori de performanţă şi aplicarea unor proceduri de evaluare a strategiilor în direcţia dezvoltării durabile.
Documentul includea, de asemenea, solicitarea făcută Consiliului European de a examina periodic integrarea mediului în politicile sectoriale cheie.
Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor de mediu conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentru integrare au fost:
– lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal, solicitarea făcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul European, de a elabora strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale. Au fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de complementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie, transport, agricultură, industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şi financiare;
– adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca), privind accesul la informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie în materie de mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil pentru o mai bună transparenţă a politicilor de mediu şi ameliorarea accesului la informaţia de mediu, precum şi de a întări poziţia cetăţeanului european în raport cu instituţiile comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin posibilitatea de apărare în faţa încălcărilor legislaţiei;
– Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şi diverselor formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor de integrare adoptate, odată ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de mediu al Comisiei şi evaluarea acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea program de acţiune şi a invitat Comisia să elaboreze o strategie pe termen lung privind dezvoltarea durabilă;
La nivelul anului 2000, CE de la Lisabona a stabilit ca nou obiectiv strategic al economiei europene: „să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi cu un grad ridicat de coeziune socială”.
Ulterior, CE de la Stockholm a decis că protecţia mediului trebuie să completeze strategia de la Lisabona, astfel încât creşterea economică, viziuni de dezvoltare pe termen lung.
Drept urmare, Strategia de Dezvoltare Durabila – SDD – in 2001 a fost construită pe baza strategiei de la Lisabona.
Dimensiunea socială a dezvoltării durabile era reprezentată în principal de priorităţile 3 şi 4 din SDD (2001/2002) si nu propunea noi direcţii de acţiune, ci le prelua pe cele din strategia de la Lisabona[9], respectiv:
a) Combaterea sărăciei şi excluziunii sociale, avand urmatoarele obiective
– Reducerea considerabilă a sărăciei
– Creşterea ratei de ocupare la 67% în ianuarie 2005, respectiv la 70% până în 2010;
– Creşterea ratei de ocupare a femeilor la 57% în ianuarie 2005 şi la mai mult de 60% până în 2010.
– Înjumătăţirea până în 2010 a numărului de tineri (18-24 ani) lipsiţi de calificare profesională (care au absolvit doar nivelul secundar-inferior de educaţie).
b) Măsuri la nivelul UE
· Combaterea excluziunii sociale prin creştere economică şi locuri de muncă mai multe şi mai bune
· Implementarea Strategiei Europene de Ocupare
· Actualizarea legislaţiei privind şansele egale şi implementarea acesteia, până la sfârşitul anului 2001, cu precădere în domeniile: ocupării, educaţiei vocaţionale şi condiţiilor de muncă
Punerea de acord în anul 2001 asupra unui Program de Incluziune Socială
Dezvoltarea unor indicatori privind calitatea muncii şi combaterea excluziunii sociale (până la sfărşitul anului 2001), facilităţile de îngrijire a copiilor şi a altor persoane dependente economic şi sistemul de beneficii adresate familiei (în 2002), precum şi privind diferenţialul de salarizare între femei şi bărbaţi.
In ceea ce priveste obiectivele implicaţiilor sociale şi economice ale îmbătrânirii populaţiei, acestea sunt:
Asigurarea adecvării sistemelor de pensii şi de sănătate pentru vârstnici, în acelaşi timp cu menţinerea sustenabilităţii finanţelor publice şi a solidarităţii intergeneraţionale
Abordarea provocărilor demografice prin creşterea ratei de ocupare, reducerea datoriei publice şi ajustarea sistemelor de protecţie socială (inclusiv a sistemelor de pensii)
Creşterea ratei medii de ocupare la nivelul UE a persoanelor de 55-64 ani la 50% până în 2010.
Măsuri la nivelul UE
Utilizarea metodei deschise de coordonare în domeniul pensiilor
Identificare unor strategii coerente şi acţiuni pentru încurajarea învăţării continue
Analiza cu regularitate a sustenabilităţii pe termen lung a finanţelor publice având în vedere principalele evoluţii demografice
Dezbaterea în profunzime a temelor privind imigraţia, migraţia şi azilul la CE de la Laeken (2001), în baza cadrului stabilit la Tampere.
Identificarea unor modalităţi efective de creştere a participării economice şi de promovare a îmbătrânirii active, modalităţi care urmează a fi raportate de Consiliu şi Comisie la Consiliul European din primăvara anului 2002.
Importanţa ce trebuie acordată fiecărui obiectiv prioritar reprezintă
o temă de controversă socială[10].
Un prim grup, format în special de ONG-uri şi indivizi, consideră că SDD pune accent prea mare pe „creştere economică şi ocupare” în detrimentul dimensiunilor de protecţie socială şi de protecţie a mediului. În opoziţie, un al doilea grup, alcătuit predominant din companii şi asociaţii ale oamenilor de afaceri, consideră că dimensiunea creşterii economice este sub-reprezentată în SDD.
Dincolo de interesele diferite ale celor două grupuri, sursa acestei controverse este relaţia[11] neclară între SDD şi strategia de la Lisabona (cu atât mai mult cu cât, deşi în domeniul social cele două strategii se suprapun, ele funcţionează ca strategii distincte, iar procesele de revizuire nu au fost armonizate).
In anul 2002, au fost instituit un sistem unificat pentru analiza de impact exante a principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspective impactului potenţial economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];
De asemnene, asistam la adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor indicatori de mediu [COM(2002) 524] si adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de acţiune pentru promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe la strategia europeană de dezvoltare durabilă[12];
Anul 2002 marcheaza intrarea în vigoare, a celui de-al şaselea program de acţiune pentru mediu[13] si includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a considerentelor de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi sănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare şi politica socială;
Adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile sociale vulnerabile, în special copiii si a condus la elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrand principiile dezvoltării durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
Adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii [COM(2004) 38 final], a creat premisele pentru revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei declaraţii privind principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final], precum si publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare a dezvoltării durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi măsurile
necesare aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare:
1. dezvoltare economica
2. sărăcie şi excludere social
3. îmbătrânirea populaţiei
4. sănătate public
5. schimbare climatică şi energie
6. modele de producţie şi de consum
7. gestiunea resurselor natural
8. transport
9. bună guvernare
10. parteneriat global[14].
În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integrării este considerat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea politicii europene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă.
Documentele pun accent pe necesitatea aplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile, urmărindu-se consecvent, atât pe vertical (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală (între politici) a unei corelări cât mai eficiente a celor trei categorii de obiective: economice, sociale şi de mediu.
Aplicarea lui în practică a urmat două axe strategice. Pe de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu în alte politici sectoriale şi, pe de altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între obiectivele de mediu, economice şi sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin următoarele principii şi acţiuni:
– concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu, prin:
– disocierea creşterii de utilizarea resurselor
– crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi servicii ecologice
– optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe reglementare şi cele pe piaţă
– creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de intervenţie
– consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii unui echilibru între eficacitate şi echitate
– dezvoltarea unui sistem eficient de informare;
– integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi comportamentele de producţie şi de consum.
Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune în pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe trebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de întreprindere la noile constrângeri;
– asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea strategiilor şi coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi stabilească drept prioritate dezvoltarea durabilă.
Complexitatea structurilor comunitare de decizie şi numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de mediu obligă însă la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să se asigure maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii, iar progresele într-un domeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat următoarele coordonate ale politicilor sectoriale: limitarea schimbării climatice şi utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea publică;
Pe baza concluziilor procesului de consultare publică şi a diverselor evaluări ale SDD 2001/2002, Comisia a elaborat în decembrie 2005 documentul On the Review of the Sustainable Development Strategy – A Platform for Action.
Ca urmare a acestui proces participativ, Consiliul Europei a adoptat în iunie 2006 o SDD revizuită, care:
· se doreşte un compromis între cele două puncte de vedere contradictorii – creştere economică versus protecţie socială şi a mediului, dar relaţia între SDD revizuită şi agenda Lisabona rămâne ambiguă[15].
· subliniază nevoia de reglementări mai bune şi de integrare a SDD la nivelul tuturor politicilor.
· recunoaşte educaţia şi activităţile de C&D ca motor principal al schimbării comportamentelor nesustenabile de consum şi producţie.
· solicită statelor membre UE să ia în considerare schimbarea sistemului de taxare care sa redirectioneze baza de taxare dinspre forţa de muncă către resurse şi consumul energetic; in realitate, Comisia Europeana a dorit să producă un document programatic reformist, sectorial, care să evidenţieze tipurile de subvenţii cu impact negativ asupra mediului, în ideea eliminării treptate a acestora pe motivul incompatibilităţii lor cu dezvoltarea durabilă.
· recomandă organizarea de campanii de informare şi comunicare pentru creşterea participării societăţii civile şi a mediului de afaceri la implementarea SDD, precum şi pentru răspândirea şi stimularea multiplicării bunelor practici.
· stabileşte că la fiecare doi ani, începând cu cel mai târziu septembrie 2007, Comisia să prezinte un raport de progres privind implementarea SDD, care va fi dezbătut la CE din decembrie.
· recomandă statelor membre revizuirea sau elaborarea unor noi strategii/ planuri naţionale de dezvoltare durabilă, care să ducă la creşterea gradului de coerenţă a politicilor şi acţiunilor[16].
Consiliul European de la Göteborg, în 2001 a procedat la adoptarea Strategiei UE pentru dezvoltare durabilă[17] şi adăugarea mediului la obiectivele Strategiei de la Lisabona; în esenţă, Strategia pune accent pe necesitatea corelării între obiectivele economice, sociale şi de mediu şi pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai eficiente de integrare a mediului în politicile sectoriale;
Cronologic vorbind, au fost desfasurate urmatoarele actiuni:
– instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact exante a principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspective impactului potenţial economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];
– adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor indicatori de mediu [COM(2002) 524];
– adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de acţiune pentru promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe la strategia europeană de dezvoltare durabilă[18];
– intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune pentru mediu[19]
– includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a considerentelor de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi sănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare şi politica socială;
– adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile sociale vulnerabile, în special copiii;
– elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrand principiile dezvoltării durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
– adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii [COM(2004) 38 final];
În septembrie 2000, la Summit-ul Mileniului, 191 ţări, printre care şi România, au adoptat Declaraţia Mileniului, un ambiţios program de dezvoltare sub deviza „o lume caracterizată de dezvoltare durabilă şi eliminare a sărăciei”.
Acest document cadru defineşte agenda Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru secolul XXI. În prezent, cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) reprezintă cadrul, recunoscut la nivel internaţional, pentru monitorizare progresului în dezvoltare.
In concluzie, conştientizarea riscurilor a determinat, începând cu a doua jumătate a deceniului nouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special la nivel european, pentru integrarea principiului durabilităţii în politicile economice.
Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi pe funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia tocmai în slaba integrare a dimensiunilor social şi ecologică în obiectivele politicilor macroeconomice.
Este adevărat că au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piaţă, în adoptarea şi chiar în aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, până nu demult, într-o concepţie sectorială.
Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi aplicate în funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea economiilor ridică o serie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne, ci şi în relaţiile de cooperare externă.
Prin urmare, din perspectiva acestei abordări integrate, este de dorit ca durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor politice interne şi externe, al acţiunilor economice şi al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale, instituţionale, cât şi modificarea comportamentelor de producţie şi de consum.
Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între cele trei coordonate – creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului – apreciate clasic drept opţiuni contradictorii:
– urmărirea coeziunii sociale presupune o politică de redistribuire a veniturilor, care limitează sursele creşterii;
– protecţia mediului presupune adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienţă economică.
A concilia între cele trei coordinate ale dezvoltării durabile ar însemna: o creştere economică asigurând premisele progresului social şi protecţiei mediului; o politică socială stimulativă pentru creşterea economică; o politică de mediu axată pe instrumentele specifice economiei de piaţă, concomitent eficace şi economică.
În al doilea rând, aplicarea principiului dezvoltării durabile ar presupune adoptarea unor reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă şi externă a politicilor şi asigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şi politice din cadrul unui proiect.
Cele mai importante măsuri ce ar trebui luate în această direcţie sunt:
– reglementarea unui sistem de instrumente economice care să asigure integrarea obiectivelor sociale şi de protecţie a mediului în politicile economice (preţuri, drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii, acorduri negociabile);
– reconsiderarea procesului decizional, pentru a permite o largă participare a societăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri;
– crearea şi dezvoltarea unui sistem de informare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilita inversarea tendinţelor actuale, non-durabile;
– dezvoltarea pieţelor bunurilor publice şi a bunurilor şi serviciilor ecologice;
– dezvoltarea cercetării în direcţia tehnologiilor, folosind mai puţine resurse naturale, mai puţin poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru individ;
– dezvoltarea unui sistem de educaţie şi de formare/comunicare care să creeze premisele unui dialog social, a unui proces decizional transparent în condiţiile unei responsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spre durabilitate în comportamentele de consum şi de producţie;
– aplicarea orizontală a criteriilor durabilităţii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori care să permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.
In acest context, principiile politicii de coeziune a Uniunii Europene 2007-2013 sunt redate în Orientările Strategice Comunitare pentru Coeziune (Community Strategic Guidelines), document al Comisiei Europene prin care se stabilesc priorităţile de dezvoltare la nivelul Uniunii, în următoarea perioadă.
Aceste priorităţi au fost preluate de Statele Membre în documentele lor strategice, respectiv Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi programele operaţionale.
Perioada 2007-2013 reprezintă o nouă perioadă de programare a instrumentelor structurale având la bază un set de regulamente ce conţin prevederi cu privire la domeniile care vor fi finanţate, precum şi la principiile aplicabile şi mecanismele de gestionare şi implementare a fondurilor.
Fondul Social European este unul dintre fondurile structurale create pentru a reduce diferenţele de dezvoltare existente între Statele Membre şi regiunile Uniunii Europene şi de a le ajuta să atingă un nivel de trai cât mai ridicat.
Fondul Social European este primul fond structural constituit şi reprezintă instrumentul financiar prin care se implementează Strategia Europeană de Ocupare, având ca obiectiv crearea de locuri de muncă mai bune şi furnizarea de abilităţi şi competenţe superioare persoanelor angajate sau celor aflate în căutarea unui loc de muncă.
În perioada de programare 2007-2013, la nivelul Uniunii Europene, pentru FSE sunt alocate aproximativ 75 mld. €, pentru proiecte destinate dezvoltării capitalului uman şi creşterii participării pe piaţa muncii.
Această sumă este suplimentată cu contribuţia proprie, din surse publice sau private, diferită în funcţie de obiectivul căruia îi aparţine fiecare Stat Membru sau regiune a Uniunii Europene.
România va asigura o contribuţie proprie de 15%.
Vom prezenta in continuare, priorităţile UE evidenţiate, în Strategia de Dezvoltare Durabilă a Comisiei Europene SDD în domeniul social:
■ Incluziune socială, evoluţii demografice şi migraţie. Aici intalnim ca obiectiv general: “Crearea unei societăţi incluzive bazată pe solidaritatea în şi între generaţii, care să asigure creşterea calităţii vieţii cetăţenilor”, iar ca obiective specifice:
– Reducerea considerabilă până în 2010 a sărăciei, în special a sărăciei copiilor
– Asigurarea unui nivel ridicat de coeziune socială şi teritorială la nivelul UE şi a statelor membre, cu respectarea diversităţii culturale
– Modernizarea sistemelor de protecţie socială din statele membre având în vedere evoluţiile demografice.
– Creşterea semnificativă a participării economice a femeilor, persoanelor în vârstă şi migranţilor, în concordanţă cu ţintele stabilite pentru 2010
– Dezvoltarea unei politici europene a migraţiei având în vedere integrarea migranţilor şi a familiilor acestora
– Reducerea efectelor negative ale globalizării asupra muncitorilor şi familiilor lor
– Creşterea ratei de ocupare a tinerilor. Intensificarea eforturilor de reducere a părăsirii timpurii a sistemului de învăţământ la 10% şi asigurarea unui procent de cel puţin 85% din tinerii de 22 ani care completează cel puţin nivelul secundar-superior de educaţie. Până la sfărşitul anului 2007, oricărei persoane tinere care nu mai urmează cursurile vreunei şcoli şi nu are loc de muncă trebuie să i se ofere în cel mult 6 luni un loc de muncă, un curs adiţional de instruire/calificare, ucenicie sau orice altă oportunitate de ocupare.
Până în 2010, intervalul se va reduce la 4 luni.
– Creşterea participării economice a persoanelor cu dizabilităţi.
Combaterea sărăciei şi provocări la adresa dezvoltării durabile la nivel global are ca obiectiv general: “Asumarea unui rol activ în promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial şi asigurarea consistenţei politicilor UE, interne şi externe, cu angajamentele internaţionale.”
In ceea ce priveste obiectivele specifice, acestea sunt:
– Progres semnificativ în realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă asumate la nivel global, în special cele conţinute în Declaraţia Mileniului, cele adoptate la Summitul Mondial de Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002), Monterrey Consensus privind finanţarea dezvoltării, Agenda de Dezvoltare stabilită la Doha şi Declaraţia de la Paris cu privire la armonizarea ajutorului internaţional
– Creşterea volumului ajutorului internaţional la 0.7% din PIB până în 2015, cu o tinţă intermediară de 0.56% în 2010. Statele care au aderat la UE după 2002 au obligaţia să asigure un volum al ajutorului internaţional de 0.17% din PIB până în 2010, respectiv 0.33% până în 2015.
– Promovarea dezvoltării durabile în contextul negocierilor WTO
– Includerea preocupărilor privind dezvoltarea durabilă în toate politicile externe ale UE, inclusiv în Politica Comuna de Afaceri Externe si Securitate.
Spre deosebire de cea anterioară, varianta revizuită a SDD CE este mai comprehensivă, mai coerentă şi mai bine coordonată cu celelalte documente de planificare strategică şi cu angajamentele internaţionale ale UE.
Deşi există încă multe puncte de controversă, SDD revizuită a UE reprezintă „un punct de pornire acceptabil” (European Environmental Bureau, 2006).
Pornind de la realitatea ca dezvoltarea durabilă reprezintă în prezent un obiectiv prioritar la scară globală şi nu doar europeană, ca urmare a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992, a fost propusă Agenda 21 ca un plan de acţiuni pentru mediu în întreaga lume.
Capitolul 28 al Agendei 21 reprezintă un apel către toate comunităţile locale să-şi creeze propria lor Agenda 21, croită pe resursele şi nevoile locale. Agenda 21 promovează următoarele obiective prioritare în domeniul social al dezvoltării durabile:
– combaterea sărăciei (în principal, prin asigurarea accesului celor săraci la mijloace de subzistenţă sustenabile, promovarea unor politici integrate de dezvoltare umană şi investiţii în capitalul uman)
– evoluţii demografice care pun în pericol dezvoltarea sustenabilă (cu accent pe creşterea populaţiei, cu precădere în ţările subdezvoltate) – protejarea şi promovarea sănătăţii umane (centrat pe accesul la servicii medicale în special în mediul rural, controlul bolilor infecţioase, riscuri asociate poluării şi hazardului ecologic)
– întărirea rolului fermierilor în elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare durabilă (focusat pe agricultură şi practici agricole, asigurarea locuirii şi accesului la teren pentru grupurile dezavantajate, utilizarea resurselor naturale, protejarea mediului în aşezările rurale)
– promovarea educaţiei, instruirii şi a sprijinului public faţă de problemele de mediu şi dezvoltarea durabilă.
Summitul Mondial al Dezvoltării Durabile (Johannesburg, 2002)[20] a constituit un alt pas important în promovarea la nivel internaţional a dezvoltării durabile.
Summitul a adoptat un Plan de Implementare (POI) a dezvoltării durabile, care însă a fost puternic criticat (mai ales de societatea civilă) pentru lipsa în măsuri concrete.
POI este structurat în următoarele capitole principale:
a. comerţul internaţional (repetă angajamentele întâlnirii WTO de la Doha)
b. eradicarea sărăciei (reafirmă obiectivele conţinute în Declaraţia Mileniului)
c. limitarea schimbărilor climaterice şi creşterea utilizării energiei curate
d. accesul la apă potabilă şi utilităţi sanitare
e. protecţia resurselor naturale şi biodiversitate
f. sănătatea publică şi accesul la medicaţie
g. agricultură (reafirmă obiectivele stabilite la Reuniunea Mondiala privind Alimentatia – World Food Summit, Roma, 1996)
h. buna guvernare (lupta împotriva corupţiei, promovarea democraţiei, egalitatea de gen, drepturile fundamentale, accesul la servicii de sănătate)
i. modificarea modelelor nesustenabile de consum şi producţie (energie, transport, deşeuri, chimicale, responsabilitatea corporaţiilor).
În acest scop, Comisia a propus un nou program LIFE+ „Instrumentul financiar pentru mediu: promovarea unei Uniuni Europene durabile”, cu rolul de a contribui la dezvoltarea, aplicarea, monitorizarea, evaluarea şi comunicarea în politica şi în dreptul comunitar de mediu. Programul va susţine în special aplicarea PAM6 prin finanţarea activităţilor care vor confirma valoare adăugată comunitară şi vor genera efecte de multiplicare, urmărind două axe prioritare: „Implementare şi guvernanţă ecologică” şi „Informare şi comunicare” [21].
Perspectivele financiare 2007/2013 [COM(2004)101], întăresc dimensiunea de mediu a finanţării comunitare specifice; obiectivele de mediu vor fi integrate în domeniile prioritare şi vor fi finanţate, în principal, prin ariile tematice „Creştere durabilă”, „Management durabil şi protecţia resurselor naturale” şi „Uniunea Europeană ca partener global”.
In concluzie, faţă de argumentele mai sus enunţate, promovarea dezvoltării durabile a Uniunii Europene reprezinta un obiectiv esenţial în cadrul Politicii de coeziune economică şi socială, alaturi de celelelalte doua fundamente, respectiv, reducerea disparităţilor de dezvoltare economică şi socială între statele membre / regiunile UE şi îmbunătăţirea funcţionarii Pieţei Unice.

BIBLIOGRAFIE
[1] – Gabriela Carmen Pascariu, -„Mediul european al afacerilor”, Editura Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj- Napoca, 2006, pp. 275-310.
[2] – Ion Pohoaţă – O istorie a doctrinelor economice, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 208
[3] – „Pareto efficiency”, uneori asimilată cu optimul paretian, presupune alocarea resurselor astfel încât mărfurile să fie produse în cel mai eficient mod, cel mai puţin costisitor. Ea este o caracteristică a economiilor cu concurenţă perfectă pe toate pieţele, în situaţia în care nu intervin căderi (eşecuri) ale pieţei – „Glossary of Industrial Organisation Economics and Competition Law” – OECD
[4] – Florina Bran, Ildiko Ioan “ Ecosfera şi politici ecologice”, Editura ASE, Bucuresti 2001, pag 60-61
[5] – Jones, R.A., The politics and economics of the European Union, (1998), Edward Elgar Publishing, Inc., University Press, Cambridge, citat de Gabriela Carmen Pascariu, in „Mediul european al afacerilor”, editor Maria Barsan, Editura Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2006, pp.275-310. 132
[6] – Traité établissant une Constitution pour l’Europe (2004), p. 49
[7] – COM (2004) 394 final, p. 2.
[8] – Axate pe o abordare verticală, sectorială a problemelor de mediu, programele de până în 1992 s-au dovedit a fi mult prea puţin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune.
[9] – Este vorba de angajamentele luate la summiturile de la Lisabona, Nisa şi Stockholm
[10] – Ion Pohoaţă – O istorie a doctrinelor economice, op. cit. p. 220 – 250;
[11] – Privind relaţia între SDD şi strategia de la Lisabona, Comitetul Economic şi Social al Europei (aprilie 2004) a subliniat că strategia de la Lisabona deşi reprezintă un pas important spre dezvoltare durabilă, nu poate juca rolul de strategie de dezvoltare durabilă pe termen lung.
[12] – Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable».
[13] – Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program de acţiune comunitară pentru mediu, JO L 242/10.09.02
[14] – Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise en oeuvre de la stratégie de développement durable de l’UE ».
[15] – Agenda Lisabona este considerată „motor al unei economii mai dinamice”, în timp ce SDD este definită ca şi cadrul general ce stabileşte „obiectivele peste timp” ale dezvoltării pe termen lung.
[16] – Constantin Ciupagea (coordonator), Dan Manoleli, Viorel Niţă, Mariana Papatulică, Manuela Stănculescu – Direcţii strategice ale dezvoltării durabile – Studiu al Institutului European din Romania, 2006, p. 67-69;
[17] – „A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”.
[18] – Comunicarea COM (2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable».
[19] – Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program de acţiune comunitară pentru mediu, JO L 242/10.09.02
[20] – La acest summit mondial Preşedintele României a prezentat programul Agenda 21 Locală ca exemplu de bună practică şi a anunţat extinderea acestuia la 40 de oraşe până în anul 2007.
[21] – CEE (2004), “Proposal for a Regulation of the european parliament and of the council Concerning the financial instrument for the environment (life +), Com(2004) 621 final.

______________________________
* Secretar General Adjunct al Camerei Deputatilor

 

© 2013 Frontier Theme