DREPT MARITIM COMPARAT PENTRU STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE

DREPT MARITIM COMPARAT PENTRU STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE

 

Lector univ.drd. Valentina Simona MALESCU*

The delimitation of continental platforms and then economical regions in the Black Sea has to take into consideration the particularities of the area, the principles of equity and the circumstances generated by the situations that appear in the surrounding zones.

Considering that through their internal legislation, the riverain states have declared the economical areas which belong to them exclusively up to 200 km- the problem of delimitation in the outside areas.

Odată cu instituirea zonelor maritime ale platourilor continentale, după adoptarea Convenţiilor internaţionale asupra mării libere, mării teritoriale, zonei contigue şi asupra platoului continental, Geneva, 1958, delimitarea acestora a devenit o problemă complicată generând nu de puţine ori controverse şi discuţii aprinse care s-au întins timp îndelungat, unele dintre ele negăsindu- şi soluţionarea nici în prezent din cauza poziţiilor neconciliante a uneia sau ambelor părţi. O nouă etapă a constituit-o adoptarea Convenţiei ONU asupra dreptului mării, Montego Bay, Jamaica în anul 1982, în care pe lângă noţiunile definite în convenţiile anterioare a apărut si instituţia zonei economice exclusive care practic a înglobat şi dezvoltat noţiunea de platou continental fără a o înlocui complet.

Delimitarea iniţială a platourilor continentale şi apoi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră trebuie să aibă în vedere particularităţile acesteia, principiile echităţii şi circumstanţele generate de situaţiile concrete ce apar în zonele de vecinătate ale statelor riverane, luând în consideraţie:

  • împărţirea echitabilă şi evitarea disproporţiilor excesive între zonele de platou continental/zonele economice exclusive aparţinând statelor riverane;
  • configuraţia generală a coastelor statelor riverane, poziţia coastelor limitrofe/alăturate, faţă în faţă şi parţial în faţă;
  • lungimea coastelor ţărilor riverane;
  • caracteristicile zonei (structură geologică, insule, configuraţia geomorfologică a fundului mării, dispunerea izobatelor etc);
  • situaţia delimitării frontierei pe uscat şi locul de intersecţie al acesteia cu coasta;
  • considerente de ordin istoric şi economic.

Din analiza dispunerii platoului continental/zonei economice exclusive de-a lungul coastei Mării Negre, configuraţiei litoralului şi distanţelor dintre coastele opuse, se pot evidenţia unele elemente caracteristice:

a) În partea de est a mării:

ü      delimitarea platoului continental nu ridică probleme deosebite, fiindcă acesta în majoritatea cazurilor nu depăşeşte lăţimea apelor teritoriale ale ţărilor riverane, urmând ca discuţiile să fie purtate numai pentru delimitarea zonei economice exclusive;

ü      delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive între două state se poate face pentru situaţia dispunerii litoralului faţă în faţă şi parţial limitrof.

b) În partea de vest a mării:

ü      delimitarea platoului continental/zonei economice exclusive, care în cele mai multe situaţii depăşeşte lăţimea apelor teritoriale, comportă rezolvarea unor probleme mai complexe care presupun negocieri bilaterale sau multilaterale;

ü      în bazinul de nord- vest configuraţia coastelor şi orientarea lor este atipică în raport cu restul mării, delimitarea urmând să se facă între două state care au litoralul dispus atât limitrof cât şi faţă în faţă.

Pornind de la faptul că din start statele riverane prin legislaţie internă şiau declarat zonele lor economice exclusive cu extindere până la 200 Mm se ridică problema delimitării acestor zone prin negocieri bilaterale şi multilaterale, întrucât zonele respective se suprapun evident către limitele exterioare.

Delimitarea platoului continental şi implicit a zonei economice exclusive porneşte în primul rând de la direcţia în care se continuă frontierele de stat pe mare, până la limita apelor teritoriale între statele limitrofe, situaţie care în Marea Neagră este rezolvată numai parţial, cel puţin în partea de vest şi nordvest neajungându-se la o înţelegere finală. În continuare delimitarea celor două instituţii urmează să se facă pe baza principiilor stabilite de dreptul mării şi a arbitrajului internaţional, România înaintând CIJ de la Haga cererea de arbitraj a disputei cu Ukraina în toamna anului 2004.

Până în prezent, delimitarea platoului continental şi a zonelor economice s-a realizat parţial în sub-bazinul de est al Mării Negre, între Turcia pe de o parte, Georgia, Rusia şi Ukraina de cealaltă parte, dar trebuie remarcat faptul că ultimul punct al liniei de separare a acestor zone stabilite bilateral, intră în zonele de 200 Mm ale celorlalte două state riverane: Bulgaria şi România.

Având în vedere întregul set de probleme ce decurg din particularităţile fizico-geografice ale sub-bazinului de vest al Mării Negre şi, în special a părţii de nord-vest a acestuia, mă voi opri asupra unor consideraţii privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive între statele riverane. În partea de sud-vest a Mării Negre platoul continental este în continuarea litoralului bulgar şi turc. Panta continentală începe la distanţe de 20-30 Mm, cu mult dincolo de limita exterioară a apelor teritoriale. Delimitarea platoului continental nu comportă probleme deosebite, putându-se realiza prin înţelegeri bilaterale (bulgaro-turce şi bulgaro-române) problema de bază fiind stabilirea limitelor adiacente ale apelor teritoriale.

Referindu-ne la zonele economice exclusive, se poate uşor observa că acestea se suprapun pe suprafeţe foarte mari şi pe lângă suprapunerile zonelor statelor din bazinul de sud şi sud-vest, apare în plus suprapunerea cu zonele exclusive ale României şi Ukrainei. Cum aminteam mai sus, ultimul punct al

liniei de separare bilaterale turco-ukrainiene, turco-ruse şi turco-georgiene în sub-bazinul de nord-est şi de est este situat în porţiunea de suprapunere maximă a zonelor statelor din partea de vest.

În partea de nord-vest a Mării Negre platoul continental este o continuare a litoralului român spre sud şi est şi o continuare a litoralului ukrainean spre sud şi sud-vest, depăşind cu mult limita apelor teritoriale. Tot în această parte a mării se află şi Insula Şerpilor, unica formaţiune insulară cedată de guvernanţi români iresponsabili imediat după cel de-al doilea război mondial, acest adevărat “cui al lui Pepelea” folosit mai întâi de către URSS în perioada 1966- 1987 şi apoi de Ukraina după 1991, pentru acapararea unei suprafeţe cât mai mari din platoul continental şi zona economică exclusivă ce se cuvin României după normele de drept internaţional.

Frontiera de stat (pe uscat şi pe apă) dintre România şi Ukraina la momentul de faţă şi criteriile de delimitare amintite anterior, pot constitui un punct de plecare pentru rezolvarea echitabilă a problemei împărţirii zonelor maritime ţinând cont de faptul că platoul continental, continuare a litoralului maritim român poate fi delimitat prin prelungirea graniţei actuale. S-ar obţine următorul contur: punctul de frontieră pe gârla Musura – frontiera maritimă a apelor teritoriale – circumferinţa limitei apelor teritoriale de 12 Mm ale Insulei Şerpilor până la intersecţia cu paralela punctului de frontieră gura gârlei Musura – paralela respectivă spre est, până la mediana distanţei dintre teritoriul României şi cel al Ukrainei – spre sud, pe segmente de dreaptă echidistanţate faţă de litoralele celor două state, până la un punct stabilit prin înţelegeri sexalaterale între statele riverane.

Următoarele considerente au condus la delimitarea prezentată anterior:

  • platoul continental aflat în continuarea litoralului românesc constituie din punct de vedere geologic o continuare naturală a litoralului vestic al Mării Negre;
  • platoul continental al Mării Negre în partea de nord-vest reprezintă o unitate geologică bine conturată, fără forme de relief care să se extindă şi la suprafaţă, cu excepţia insuliţelor, bancurilor şi întinsurilor din imediata apropiere a litoralului;
  • Insula Şerpilor constituie un simplu accident de relief, nesemnificativ ca suprafaţă, situat pe platoul continental al părţii de nord-vest a Mării Negre şi în consecinţă insulei nu i se poate atribui platou continental;
  • în toată partea de nord-vest a Mării Negre adâncimile cresc dinspre toate punctele litoralului mării spre centru, situaţie care confirmă existenţa litoralului faţă în faţă şi simultan adiacent;
  • considerentul juridic general de atribuire a mării teritoriale Insulei Şerpilor nu poate avea decât un efect simbolic limitat doar la cele 12 Mm din jurul insulei, ceea ce nu poate afecta delimitarea în continuare a platoului continental al celor două state şi nu poate reclama platou continental sau zonă economică exclusivă proprie;
  • configuraţia părţii de nord-vest a Mării Negre, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva din 1958 şi de la Montego Bay,1982, precum şi orientarea frontierei pe uscat dintre cele două state riverane, conduc, fără echivoc, la considerarea simultană a celor două situaţii: state riverane dispuse faţă în faţă şi în acelaşi timp limitrofe.

În partea de sud-vest a Mării Negre platoul continental al litoralelor celor trei state riverane (Bulgaria, România şi Turcia) poate fi delimitat pe baza criteriului echidistanţelor până la un punct orientativ A, stabilit prin înţelegere între toate statele riverane, aflate în situaţii diferite: faţă în faţă, limitrofe şi simultan faţă în faţă şi limitrofe.

Evoluţia şi stadiul tratativelor pentru delimitarea zonelor de interes ale României în Marea Neagră

Istoria drepturilor asupra zonelor maritime româneşti, pornind cu dreptul la marea teritorială, începe să consemneze date înainte de anul 1426, când Dobrogea a fost anexată de Imperiul Otoman şi, respectiv 1812, când Basarabia a fost încorporată Imperiului Ţarist al Rusiei. Este evident că ambele provincii au fost anexate de imperiile vecine, concomitent cu fâşiile de mare aferente. Începând cu anul 1856, când sudul Basarabiei a fost retrocedat Moldovei în urma războiului roso- turc şi cu anul 1878, când Dobrogea a revenit la patria mamă împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor în urma Războiului de Independenţă, teritoriul românesc a cuprins şi marea teritorială aferentă litoralului acestor provincii. Stabilirea lăţimii mării teritoriale revenite atunci la România a respectat aceleaşi reguli ca şi la vecini, iar supravegherea şi paza acesteia de către organele româneşti s-au instaurat treptat încă din primii ani, concomitent cu dezvoltarea flotei maritime militare, cu aderarea României la legislaţia maritimă internaţională a vremii şi prin adoptarea unei legislaţii interne adecvate.

Până în anul 1856, când sudul Basarabiei a fost retrocedat Moldovei, Imperiul Rusiei şi Imperiul Otoman, ca state riverane Mării Negre, stabiliseră lăţimea mării teritoriale la 6 mile marine (11,112 km) . În consecinţă şi Moldova a devenit din acel an riverană la mare între lacul Burnaz şi canalul Starâi Stambul de pe braţul Chilia al Dunării, la teritoriul ei adăugându-se odată cu cele trei judeţe (Cahul, Bolgrad şi Izmail) şi fâşia mării teritoriale lată de 6 mile, corespunzătoare litoralului din sud – estul Bugeacului.

În anul 1878, odată cu sudul Basarabiei, României i s-a luat pentru a doua oară de către Rusia ţaristă şi marea teritorială corespunzătoare acestuia. Primind însă Dobrogea, România a intrat în posesia mării teritoriale adiacente litoralului dobrogean între Vama Veche şi canalul Starâi Stambul, precum şi în jurul Insulei Şerpilor, cu lăţimea de 6 mile marine, lăţime ce fusese stabilită anterior de către cele două imperii. Obligaţia de a întreţine un far pe această insulă a trecut acum din sarcina guvernului turc în sarcina guvernului României.

După încheierea celor două războaie balcanice, prin tratatul de pace încheiat la Bucureşti la 10 august 1913, lungimea mării teritoriale s-a extins către sud odată cu litoralul dobrogean, până la 6 mile travers Ecrene, iar la 1 decembrie 1918, când Basarabia s-a unit cu România, prin actul plebiscitar recunoscut de Puterile Aliate şi Asociate prin tratatul încheiat la Saint Germain la 10 septembrie 1919, marea noastră teritorială s-a extins către nord-est până la 6 mile travers de Gura Limanului Nistrului. De la acea dată, lungimea frontierei maritime a României a fost de 500,224 km, rezultând din câte 11,112 km cu Bulgaria şi Uniunea Sovietică, 80 km în jurul Insulei Şerpilor la 6 mile distanţă de marginea ei şi 398 km cu Marea Liberă şi a rămas aşa până la începutul primului război mondial.

În perioada interbelică s-a adoptat „Regulamentul privitor la admiterea şi staţionarea în porturile şi apele teritoriale ale României a navelor de război străine, navelor auxiliare şi aeronavelor aflate pe bordul lor”, aprobat prin Decretul nr. 296 din 28 februarie 1934, care prevedea că lăţimea mării teritoriale este de 6 mile marine, aceasta menţinându-se şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Pierderile teritoriale ale ţării noastre din anul 1940 au fost însoţite şi de pierderea mării teritoriale corespunzătoare litoralului dintre Ecrene şi Vama Veche în sudul Dobrogei şi litoralului dintre vărsarea canalului Starâi Stambul în Marea Neagră şi Gura Limanului Nistrului. Insula Şerpilor a rămas cu o parte din marea sa teritorială în marea teritorială românească. După cel deal doilea război mondial, conform Protocolului încheiat la Moscova la 4 februarie 1948 pe baza Tratatului de pace de la Paris (10 februarie 1947), marea teritorială a României a fost din nou modificată în partea de nord, în sensul că sa mai luat o fâşie de către sovietici, frontiera mutându-se către sud de pe braţul Starâi Stambul pe canalul Musura, precum şi Insula Şerpilor cu apele teritoriale din jurul acesteia.

Delimitarea zonelor de interes maritim cu Bulgaria

După încheierea celui de-al doilea război mondial, lăţimea mării teritoriale de 12 mile marine (22,224 km) a fost stabilită pentru prima dată prin Decretul nr. 41 din 14 februarie 1950 şi Decretul nr. 176 din 29 septembrie 1951. Aceeaşi lăţime de 12 mile marine (22,224 km) a fost prevăzută în Decretul nr. 39 din 1956 care stabilea că, la sud, limita apelor teritoriale ale României o constituie paralela geografică din punctul terminus al frontierei terestre dintre cele două state. Ca urmare a ratificării Convenţiei internaţionale privind marea liberă, marea teritorială, zona contiguă şi platoul continental, de la Geneva din 1958, s-a ridicat problema zonelor adoptate de Conferinţă, acestea legiferându-se prin decretul 253 din 1961. Practic acest decret nu a adus modificări prevederilor legale anterioare în domeniu.

Prin Decretul nr. 142 din 26 aprilie 1986 s-a stabilit pentru România o zonă economică exclusivă lată de 200 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Datorită faptului că pe timpul tratativelor nu s-a ajuns la nicio înţelegere nici cu partea bulgară, nici cu partea ukrainiană, ca urmare, la această dată limitele zonelor economice exclusive şi ale platoului continetal nu sunt stabilite definitiv. În partea de sud frontiera maritimă dintre România şi Bulgaria nu a fost încă delimitată. În lipsa unui acord bilateral româno – bulgar, frontiera maritimă dintre România şi Bulgaria se reglementează conform Convenţiei de zonă contiguă din 1958, document la care ambele state sunt parte semnatară. Art. 12 al acestei convenţii prevede că „atunci când ţărmurile a două state sunt situate faţă în faţă sau adiacente, nici unul dintre cele două state nu este îndreptăţit, în lipsa unui acord contrar, să-şi extindă marea teritorială dincolo de linia mediană, linie ale cărei puncte sunt, fiecare, echidistante faţă de cele mai apropiate puncte de pe liniile de bază de la care este măsurată lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state”(vezi Anexa nr.3). Negocierile de până acum dintre România şi Bulgaria nu au dus încă la un nou acord în această problemă, dar negocierile tind spre un acord amiabil, chiar dacă există unele diferenţe (în timp ce partea bulgară doreşte o linie de delimitare pe paralela geografică a ultimului punct de graniţă, partea română insistă pentru o delimitare conform Convenţiei de la Geneva, adică o linie echidistantă). Frontiera pe paralela geografică ar diminua marea teritorială a României cu aproximativ 11 km la larg în raport cu linia de echidistanţă.

Delimitarea zonelor de interes maritim între România şi URSS, ulterior între România şi Ukraina[1]

Moştenitoare a URSS după destrămarea acestui colos în 1991, Ukraina a preluat nu numai teritoriile aferente, ci şi cea mai mare parte dintre racilele defunctei uniuni, astfel că după 15 ani de la despărţirea de Rusia menţine aceleaşi poziţii rigide şi nefondate în tratativele purtate cu România pentru delimitarea zonelor de interes maritim, poziţii pe care le susţineau şi delegaţii URSS la negocierile purtate practic până în 1987.

Demersurile pentru începerea consultărilor cu URSS au aparţinut României, care a transmis propunerea de începere a discuţiilor bilaterale la nivel de experţi pentru încheierea acordului de delimitare a platoului continental la 18 octombrie 1966, prin Ambasada sovietică de la Bucureşti. Răspunsul părţii sovietice a fost dat prin nota verbală, datată 10 decembrie 1966, prin care se exprimă acordul de începere a discuţiilor la nivel de experţi, nivel la care au avut loc trei consultări: Moscova: 9-23 ianuarie 1967; Bucureşti: 16-21 octombrie 1972; Moscova: 12-19 februarie 1974.

Au fost luate în discuţie particularităţile geografice şi geologice ale zonei de delimitare şi în primul rând dispunerea litoralului. Delegaţia română a susţinut că este o realitate geografică obiectivă faptul că litoralele celor două ţări sunt limitrofe şi, în acelaşi timp, faţă în faţă, ceea ce implică o delimitare pentru partea de nord, unde apare situaţia limitrofă şi o altă delimitare pentru litoralele aflate faţă în faţă. Existenţa unor litorale opuse rezultă din faptul că ele se află între aceleaşi paralele şi sunt dispuse aproximativ pe direcţia meridianelor.

După anul 1994 au fost reluate consultările cu partea ukraineană, care a devenit „noul proprietar” al Insulei Şerpilor după destrămarea Uniunii Sovietice. Poziţia Ukrainei în privinţa delimitării zonelor maritime păstreză în cea mai mare parte tendinţele şi poziţiile intransigente ale delegaţiilor sovietice avute pe parcursul rundelor de negocieri din anii 1967-1987, invocând permanent dreptul la platou continental pentru Insula Şerpilor şi nerecunoscând situaţia specifică a bazinului de nord- vest al Mării Negre, care situează România şi Ukraina în poziţie adiacentă şi totodată faţă în faţă. În plus faţă de punctele de vedere sovietice a apărut problema delimitării Zonelor Internaţionale de Responsabilitate asupra spaţiului aerian FIR (Flight International Responsibilities) care au fost deja ratificate de cele două părţi. Zona de responsabilitate aeriană a Ukrainei suprapunându-se mult peste spaţiile maritime aflate în dispută, ar putea constitui din punctul de vedere al acesteia încă un argument în favoarea susţinerii variantelor sale de delimitare a zonei economice exclusive şi a platoului continental. În cursul anului 2002 s-au purtat alte runde de negocieri atât la nivel de experţi cât şi la nivel oficial, culminând cu vizita preşedintelui României la Kiev din vara anului următor. În urma acestor negocieri divergenţele de opinii ale celor două părţi se pare că nu au putut fi depăşite, ceea ce a determinat partea română să ia decizia solicitării arbitrajului internaţional în anul 2004, ca ultimă soluţie la pretenţiile nejustificate ale părţii ukrainiene.

Modalităţi de rezolvare a disputelor soluţionate de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga

Una dintre principalele forme de manifestare a intereselor maritime ale unei ţări o constituie revendicarea spaţiilor maritime pe care dreptul maritim internaţional/ legislaţia internaţională le prevede că aparţin unui stat cu ieşire la mare/ ocean. După cum menţionam într-un capitol anterior, interesul pentru delimitarea frontierelor spaţiilor maritime între state, definite prin tratate şi convenţii internaţionale, a inceput să se manifeste mai puternic în a doua jumătate a secolului trecut, ceea ce a şi condus la internaţionalizarea jurisdicţiei în domeniu şi la apariţia principalelor acte normative în materie care „desemnează dreptul general şi universal al mării, …. codificat de cele 5 convenţii internaţionale generale în materie, adoptate în urma Conferinţelor ONU[2] şi dreptul internaţional cutumiar”.[3]

Analizând evoluţia rolului CIJH se poate observa că aceasta a cunoscut trei etape până să fie recunoscută primordialitatea autorităţii Curţii în raport cu izvoarele cutumiare ale dreptului internaţional public:[4] 1. consacrarea interesului statelor în disputele frontaliere maritime; 2. aplicarea regulilor dreptului de la Geneva; 3. „noul drept al mării”.

Referitor la prima etapă, se poate spune că reprezintă începutul ridicării problemelor legate de dreptul mării şi de disputele între state pentru delimitarea spaţiilor asupra cărora acestea îşi pot exercita anumite drepturi în raport cu celelalte state. În această etapă s-au judecat Cazul de delimitare a zonelor de pescuit între Anglia şi Norvegia şi cel al delimitării platoului continental din Marea Nordului între Republica Federală Germană şi Danemarca, Republica Federală Germană şi Olanda, cazul din urmă constituind unul dintre momentele de referinţă în ceea ce priveşte aplicarea la condiţiile concrete existente într-o anumită parte a Oceanului Planetar a prevederilor dreptului maritim internaţional stipulate în Convenţiile adoptate pentru delimitarea spaţiilor de interes maritim.

În a doua etapă se observă deosebita complexitate a judecării cauzelor, datorită diversităţii punctelor de vedere privind aplicarea prevederilor Convenţiilor deja adoptate, a relizării de către statele solicitante a mizei mari a „obiectului delimitării” acestor spaţii maritime, precum şi de faptul că o parte dintre probemele cazurilor aflate în dispută ar fi putut găsi rezolvări favorabile după încheierea Convenţiilor noi în urma desfăşurării noilor Conferinţe ONU privind dreptul mării. Un indiciu în acest sens îl constituie şi timpul relativ mare de luare a hotărârilor de către Curte. În această etapă Curtea a judecat şi a adoptat hotărâri relevante cum ar fi „Competenţa în materie de pescuit” din 1974, „Delimitarea Platoului Continental al Mării Mânecii”, din 30 iunie 1977, precum şi arbitrajul cu sentinţa referitoare la „Delimitarea Platoului Continental între Tunisia şi Jamaihirya Arabă Libia” din 1982.

Ultima etapă a fost marcată chiar de la început de adoptarea celei mai importante dintre Convenţiile asupra dreptului mării şi anume Convenţia din 10 decembrie 1982 de la Montego Bay. De fapt prevederile Convenţiei şi-au manifestat influenţa încă de pe timpul lucrărilor conferinţei, începute încă din 1979, când în procesele aflate pe rol se invocau principii şi metode aflate pe agenda de lucru a participanţilor şi considerate ca fiind consacrate deja şi asimilate unor prevederi ale dreptului cutumiar internaţional. Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului marii din 1982 reprezintă se pare „cel mai puternic, inovator şi cuprinzător tratat multilateral privind mediul înconjurător în vigoare în prezent şi, cu siguranţă, va deţine acest calificativ încă multă vreme.”[5] În această perioadă au fost adoptate de către Curte Hotărâri de referinţă privind „Delimitarea frontierei maritime în zona Golfului Maine între Canada şi SUA” (1984); „Delimitarea Platoului Continental între Jamaihirya Arabă Libia şi Malta” (1985); „Diferendul frontalier-terestru, insular şi maritim între Honduras şi El Salvador” (1992) şi „Delimitarea maritimă a zonei situate între Groenlanda şi Insula San Mayen” (1993).

În continuare voi analiza cele mai semnificative cazuri din fiecare etapă, în vederea extrapolării unor decizii ale Curţii adoptate pe parcursul judecării acestora asupra posibilei lor aplicări la condiţiile concrete de delimitare a zonei economice exclusive şi a platoului continental în partea de nord- west a Mării Negre, între România şi Ukraina.

Înainte de a trece la analiza cazurilor de delimitare, aş dori să evidenţiez spiritul echitabil, lucid şi de bun simţ, raţionalitatea şi temeinicia ştiinţifică a argumentelor echipelor de negociatori români pe timpul discuţiilor cu delegaţiile URSS, consemnate în capitolul întâi şi în unele dintre anexele prezentei lucrări, anticipând parcă argumentele şi soluţiile unor Hotărâri ale Curţii Internaţionale de la Haga în procesele ce aveau să urmeze după anii1980.

* Avocat Baroul Vlădoiu & Asociaţii Bucureşti


[1] I. Muşat, C. Enăchescu, C-tin Popa- „Consideraţii privind platoul continental şi zonele economice exclusive

în Marea Neagră”, Editura Comandamentului Marinei Militare, Constanţa, 1988.

[2] Sunt cele patru Convenţii asupra Dreptului Mării adoptate la prima Conerinţă ONU de la Geneva din 1958:

„Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă”, „Convenţia privind exploatarea resurselor din marea

liberă” şi „ Convenţia privind marea liberă”, „Convenţia privind platoul continental” precum şi cea mai

importantă dintre ele „Convenţia asupra dreptului mării”, adoptată la cea de-a III-a Conferinţă ONU asupra

dreptului mării, la 10 decmbrie 1982 la Montego Bay în Jamaica. În 1994, la 28 iulie, în New York s-a încheiat

un alt act cu impact deosebit asupra legislaţiei maritime internaţionale „Acordul cu privire la aplicarea Părţii a

XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării”.

[3] PREDA Aurel, BĂRBULESCU Nineta- „Curtea Internaţională de Justiţie şi Dreptul Mării”, Editura

FINMEDIA, 1999, pag.59

[4] Ibdem, pag. 65- 67

[5] PREDA Aurel, BĂRBULESCU Nineta- „Curtea Internaţională de Justiţie şi Dreptul Mării”, Editura

FINMEDIA, pag. 62

 

© 2013 Frontier Theme