„STAREA DE ALERTĂ” ÎNTRE NORMALITATE ŞI STARE EXCEPŢIONALĂ

„STAREA DE ALERTĂ” ÎNTRE NORMALITATE ŞI STARE EXCEPŢIONALĂ

 

„THE ALERT STATE”- BETWEEN NORMALITY

AND THE EXCEPTIONAL STATE

Col.drd. Dan PAICU[1]

Emergency ordinance no. 21/2004 adopts a new state, event, with an exceptional character- the emergency state, which derives from the alert state. If we assimilate the exceptional event with the exceptional state and with the exceptional character of a „force majeur” situation, we could believe that we are confronted with a an exceptional state.

28 iulie 2008. În Moldova inundaţiile făceau prăpăd. Pe rând, judeţele din nord aplicau evacuări masive din calea puhoaielor. Subrefectul judeţului, aflat la „comandă”, convocase Comitetul judeţean pentru situaţii de urgenţă în şedinţă extraordinară. Ajungând la biroul acestuia mai devreme decât ora stabilită, am intrat. Salut ca la carte, pardon, ca la regulament iar subprefectul mă invită să iau loc.

– Toată dimineaţa am urmărit ce se întâmplă în nordul ţării. Sunt inginer, am doar două luni de când sunt numit în funcţie şi aceste evacuări îmi dau frisoane. Toată lumea vorbeşte numai de stări şi măsuri excepţionale. Cum să le înţeleg în contextul unui stat de drept?

– Încă de la începutul existenţei entităţilor statale au fost necesare măsuri pentru menţinerea şi apărarea acestora împotriva pericolelor interne şi externe. La origine, aceste măsuri au fost luate exclusiv în plan militar, conturându-se ulterior şi în drept şi evoluând concomitent cu dezvoltarea statală. Această evoluţie a conturat şi alţi factori de risc, care pot ameninţa existenţa statului de drept sau normala desfăşurare a vieţii sociale, economice şi politice. Pentru combaterea acestor pericole, care pot să intervină pe neaşteptate şi pentru instaurarea cât mai rapidă a stării de normalitate factorii de putere în stat trebuie să dispună măsuri energice şi neîntârziate.

De cele mai multe ori aceste măsuri nu pot fi întreprinse decât într-un anumit cadru, în circumstanţe cu totul deosebite, şi anume prin instituirea în societate, pe o perioadă limitată de timp, a stărilor excepţionale. Prin declararea lor, stările excepţionale se substitue stărilor de drept ordinare, adaptându-se necesităţilor de moment şi circumstanţelor anormale care le-au provocat şi care în mod neîndoelnic le justifică. În esenţă, aceste stări privesc înclinarea balanţei puterii în favoarea executivului, un transfer de atribuţii administrative în favoarea autorităţilor legal instituite şi, în măsura în care situaţia impune, restrângerea exerciţiului unor drepturi cetăţeneşti. Procedurile parlamentare obişnuite presupun un anumit ritual al elaborării actelor normative, prea încet pentru o reacţie oportună în asigurarea unor măsuri excepţionale.

– Şi declararea acestor stări este legală, este legitimă în situaţia actuală?

– În cazul actului de instituire şi aplicare a regimului stărilor excepţionale, raportul legalitate – legitimitate capătă însă semnificaţii şi intercondiţionări deosebite, generate tocmai de acest caracter excepţional al situaţiei în care se găseşte statul de drept la momentul respectiv. Dacă într-o situaţie normală legitimitatea înglobează legalitatea, în cazul stărilor excepţionale este posibil ca legitimitatea să fie justificată chiar în condiţiile unei insuficiente legalităţi. Romanii spuneau „salus rei publicae suprema lex est”. Dar tot ei au adăugat: „Ubi societas ibijus”. În explicarea primului adagiu, la o privire superficială s-ar putea crede că, atunci când este pus în pericol statul, puterea executivă poate lua orice măsuri, chiar ilegale, pentru salvarea acestuia.[2] „Teoria circumstanţelor excepţionale” sau cea de „ legitimitate a crizei” nu pot asigura nici ele justificări suficiente pentru toate acţiunile şi măsurile ce pot fi dispuse pentru restabilirea normalităţii[3].

Este însă important de reţinut că în societate trebuie să existe un cadru legal şi, am putea sublinia, mai ales pentru situaţiile de excepţie. Susţinem aceasta pentru că au fost şi sunt numeroase situaţiile în care se produc abuzuri pe fondul aşanumitei stări de necesitate. Depăşirea acestor dileme şi a neajunsurilor create prin depăşirea cadrului legal poate fi rezolvată printr-un sistem legislativ complet, coerent şi adecvat stărilor excepţionale.

– Totuşi ce este o stare excepţională?

– Diversificarea ameninţărilor la adresa statului, tipologiile statale, modalităţile particulare de apărare, perioadele în care au fost dispuse măsuri restrictive, ca şi diferenţele impuse de sistemele de drept au determinat importante deosebiri de ordin terminologic şi conceptual. Rareori statele au un singur tip de stare excepţională. În general, acestea sunt între două şi patru şi sunt stabilite în funcţie de natura valorii ameninţate, de efectele pe care le poate produce, de autorităţile publice care le gestionează, de zona în care s-a produs ameninţarea, precum şi de alţi factori. Termenul „stare excepţională” poate defini generic un anumit tip de stare sau un grup de asemenea regimuri derogatorii. În literatura de specialitate din România termenul este utilizat pentru a desemna orice tip de regim derogatoriu, indiferent de denumirea sa. În această accepţiune, în cadrul stărilor excepţionale pot fi cuprinse: starea de asediu, starea de urgenţă, starea de criză naţională, starea de criză internaţională, starea de încordare, starea de dezastru, etc. Constituţiile din 1948 şi 1952 au întrebuinţat sintagma „stare excepţională”.

– În legislaţia actuală sunt reglementări exprese privind stările excepţionale?

– Constituţia din 1991 cuprinde dispoziţii clare cu privire la stările excepţionale, ceea ce denotă că acceptă legitimitatea lor într-un cadru constituţional şi adecvat. Deşi Constituţia stipulează expres nevoia reglementărilor acestor stări prin legi organice, de abia în 1999 într-un moment de criză profundă, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr.1 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ordonanţă aprobată prin Legea 453/2004 cu modificări formale.

– Şi dacă această lege, 453, reglementează „starea de urgenţă” cu prevedere clară privind declararea ei la „ iminenţa producerii, ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, efectelor acestora” de ce în aceste zile toată lumea discută despre „starea de alertă”?

– Atacurile teroriste devastatoare înregistrate la începutul mileniului trei au adus în prim plan, în România, necesitatea instituirii unui sistem eficient de gestionare a situaţiilor de criză. Astfel, în anul 2004 guvernul emite Ordonanţa de urgenţă nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, în a cărei Notă de fudamentare se precizează că „din punct de vedere legislativ, până în prezent este reglementat complet numai regimul stării de urgenţă şi al stării de asediu,” şi „ …se impune cu necesitate crearea cadrului legislativ destinat să stabilească soluţii legislative clare, eficiente în vederea prevenirii şi gestionării situaţiilor de urgenţă. Din analiza reglementărilor în vigoare se poate observa existenţa unui mecanism greoi de articulare a sistemului forţelor angajate în gestionarea, la nivel naţional şi local, a problematicii de apărare împotriva dezastrelor şi rezolvarea altor situaţii de urgenţă, iar conducerea activităţilor necesare este grevată de paralelisme şi suprapuneri de competenţe, cu efecte negative în soluţionarea cu operativitate şi eficienţă a unor astfel de situaţii. Pentru eficientizarea activităţii statului în managementul situaţiilor de urgenţă se impune elaborarea unei noi reglementări la nivel de lege, prin care să se asigure, în mod unitar, monitorizarea factorilor de risc, intervenţia unitară a structurilor statale pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare… „.[4] Astfel se introduce un sistem complet nou de management al situaţiilor de criză (de urgenţă) şi un concept de absolută noutate „situaţia de urgenţă[5] ca element principal al actului normativ. De asemenea, ordonanţa legiferează şi o nouă stare, „starea de alertă[6].

– Starea de alertă este o stare excepţională? Îmi amintesc că în Constituţie nu se stipulează această stare sau situaţie, iar Ordonanţa 1/1999 tratează doar cele două stări excepţionale,starea de asediu şi starea de urgenţă (conform art.93 din Constituţie). De asemenea, Ordonanţa 21 precizează la art. 4. (1) Pe durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru … instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia României, republicată.

În baza acestei prevederi clare, putem deci considera că starea de alertă nu este o stare excepţională, ci doar o „stare intermediară” între starea de normalitate şi starea de urgenţă ?

– Cred că aveţi perfectă dreptate dar vă pot contrazice. Pe tot parcursul actului normativ apar elemente care să încline balanţa spre o stare excepţională, accentuând confuzia privind caracterul „ stării de alertă”:

• Încă din nota de fundamentare se face o paralelă între legislaţia stărilor excepţionale şi necesitatea unei legislaţii care să stabilească soluţii eficiente în vederea gestionării situaţiilor de urgenţă. Această eficientizare este reprezentată de soluţii legislative care să excepteze structurile ordinare de luare şi aplicare a deciziilor administrative sau juridice, soluţii derogatoare specifice stărilor excepţionale.

• Ordonanţa 21 adoptă o nouă stare, un eveniment, cu caracter excepţional – situaţia de urgenţă, din care derivă starea de alertă. Dacă asimilăm evenimentul excepţional cu starea excepţională şi cu caracterul excepţional al forţei majore putem crede ca avem de-a face cu o stare excepţională. Mai mult, ordonanţa prevede la acelaşi art.4 : (2) Pe timpul stării de alertă se pot dispune, cu respectarea prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată, măsuri pentru restrângerea unor drepturi sau libertăţi fundamentale referitoare, după caz, la libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forţate, dreptul de proprietate privată ori la protecţia socială a muncii, aflate în strânsă relaţie de cauzalitate cu situaţia produsă şi cu modalităţile specifice de gestionare a acesteia. Ori aceste măsuri extreme, privind limitarea drepturilor fundamentale, se pot lua doar pe timpul situaţiilor excepţionale stipulate de lege şi atunci doar cu anumite „măsuri de siguranţă”.

• Ca şi cum nu ar fi fost suficient de grav, restrângerea unor drepturi fundamentale printr-o hotărâre de comitet (local), fie aceasta şi aprobată de o structură superioară (prefect), legea care aprobă ordonanţa modifică conţinutul aliniatului astfel:”Pe timpul stării de alertă se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră”[7].

– Cum adică! Ce înseamnă orice măsuri? Până unde se poate merge pentru a atinge limita maximă a acelor „orice măsuri”? Putem sacrifica chiar şi drepturile omului şi libertăţile fundamentale stipulate explicit în art.32 în Legea 453/2004 pentru binele unui grup[8]? Iar termenul de forţă majoră este propriu dreptului civil, impropriu acestui context. Am lucrat câţiva ani în asigurări şi având ca bază de pornire prevederile Codului Civil, doctrina juridică românească a elaborat o teorie în temeiul căreia poate fi definit cu claritate noţiunea de forţa majoră. Potrivit acestei teorii, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, cu consecinţe grave. Deci forţa majoră are întotdeauna un caracter extern este un fenomen extraordinar, absolut imprevizibil şi invincibil[9]. Evenimentele de forţă majoră sunt de cele mai multe ori fenomene naturale, extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului cum sunt: cutremurele, inundaţiile catastrofale, trăznetele. De asemenea, sunt considerate cazuri de forţă majoră şi unele evenimente sociale extraordinare provocate de oameni cum sunt: războaiele şi revoluţiile. În această situaţie ce se întâmplă cu situaţiile de urgenţă declanşate de tipuri de risc cu origine antropică? Eroarea umană nu este un caz de forţă majoră dar este la baza unei treimi din tipurile de riscuri gestionate de către sistem. În această situaţie nu se aplică măsurile specifice stării de alertă?

– Nu vă pot da un răspuns clar. Dar pentru a atenua gravitatea şi greutatea covârşitoare a acestor prevederi, următoarele aliniate prevăd „ măsuri de siguranţă” pentru limitarea acelui „orice” deşi aceste prevederi sunt lipsite de substanţă întrucât legea nu enumeră nici cu titlu de pricipiu măsurile excepţionale ce pot fi dispuse de către autorităţile în drept. Repetarea unei prevederi generale stipulate în Constituţie nu ne ajută foarte mult. Măsurile „trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat şi se aplică cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege”. Întărirea unei prevederi constituţionale prin prevederile legii este benefică, dar în absenţa unor criterii clare privind raportul unei proporţionalităţi rămâne întrebarea cine este în măsură să determine echilibrul între situaţia creată şi măsurile luate?

Următorul aliniat al art.4 precizează: (4) „Acţiunile şi măsurile prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziţii emise conform reglementărilor în vigoare”. Astfel este absolut necesar ca legiuitorul să impună ca toate acţiunile şi măsurile ce vor fi puse în aplicare să fie specificate în documente de planificare şi conducere. În plus aceste documente trebuie aprobate prin acte emise de cei în drept.

Despre ce regulamente sau documente este vorba? Dacă ne referim multitudinea de planuri elaborate în domeniul situaţiilor de urgenţă, din timp, de către adminstraţiile locale sau instituţiile publice, doar cele care reglementează evacuarea în situaţii de urgenţă menţionează introducerea stării de alertă. Dar şi aici situaţia este foarte încurcată întrucât planul, unde sunt făcute precizări privind starea de alertă, se aprobă de către preşedintele comitetului iar ordinul de evacuare, de aplicare a planului, este dat de către primar sau prefect în funcţie de zona de competenţă.

– Probabil prevederea se referă la hotărârile comitetelor (documente operative!). Dar şi aici avem o mulţime de confuzii. Analizând modalităţile prin care diferitele comitete, locale sau judeţene, au introdus starea de alertă rezultă faptul că fiecare a procedat în mod diferit şi în cele mai multe cazuri chiar ilegal.

Comitetul judeţean pentru situaţii de urgenţă Timiş a declarat starea de alertă pe raza a mai multor unităţii administrativ teritoriale prin Ordin de Prefect iar. Instituţia prefectului judeţului Ialomiţa cere Ministrului internelor şi reformei administrative aprobarea pentru introducerea stării de alertă în anumite localităţi, nu unităţi adminstrative, printr-o formulare evazivă, lipsită de conţinut deşi potrivit art 24 lit c. din OG 21/2004 comitetele locale „declară cu acordul prefectului starea de alertă pe raza unităţii administrativ teritoriale”.

– Ce înseamnă de fapt acordul prefectului? În conformitate cu HGR/460/2006 privind aplicarea unor prevederi ale Legii 360/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului art 32 alin (1) stipulează „Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine…” iar la art 33 alin (2) „Ordinele emise de prefect în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă produc efecte juridice de la data aducerii la cunoştiinţă şi sunt executorii”.

– Exact. Având în vedere cele două acte normative menţionate OG21/2004 şi HGR 460/2006 putem stabili că acordul prefectului pentru declararea stării de alertă a unui comitet local este reprezentat de ORDIN DE PREFECT. Nu aşa a procedat Comitetul local pentru situaţii de urgenţă Arad care a obţinut acordul prefectului printr-o semnătură „pe genunchi” pe hotărârea de solicitare a acestuia.

– Prin extensie, aceleaşi cerinţe le implică obţinerea acordului din partea unui ministru sau a primului minstru, respectiv prin emiterea unor ordine, dispoziţii sau decizii.

– Da, dar Comitetul judeţean pentru situaţii de urgenţă Teleorman declară starea de alertă la nivelul localităţilor riverane fluviului Dunărea invocând „acordul Ministrului Administraţiei şi Internelor exprimată verbal în videoconferinţa….”.

– Acum înţeleg că legiuitorul a stipulat necesitatea aprobării ( acordului) tocmai pentru a reduce riscul apariţiei unor greşeli, abuzuri sau excese pe care le-ar putea prevedea hotărârile comitetele pentru situaţii de urgenţă. Emiterea acestor acorduri (ordine, decizii) necesită obligatoriu vizele compartimentelor de specialitate, situaţie în care, legalitatea actelor aprobate este autorizată prin personal specializat. De abia după emiterea acordului un comitet pentu situaţii de urgenţă poate vota şi emite o hotărâre care să institue starea de alertă, introducând acordul în baza legală de fundamentare a hotărârii. Această măsură asiguratorie este absolut necesară cu atât mai mult cu cât aceste hotărâri nu mai trec printr-un alt sistem legislativ sau administrativ cu competenţa de a revoca hotărârea.

– Tocmai aici apar alte două mari deficienţe majore, comparativ cu o stare excepţională.

Prima constă în absenţa unei prevederi privind posibilitatea retragerii (anulării) unei astfel de stări de către o autoritate superioară ierarhic în condiţiile în care se constată încălcări grave ale principiilor democraţiei pe timpul aplicării măsurilor instituite.

O a doua deficienţă o reprezintă o omisiune, şi anume absenţa unei prevederi imperative privind înştiinţarea celor direct interesaţi (populaţie, persoane juridice, etc.) privind conţinutul măsurilor aprobate şi votate de către un comitet. Dacă pentru o stare excepţională consacrată, legea stipulează norme clare privind aducerea la cunoştinţa populaţiei a măsurilor stabilite „- decretul de instituire a stării de urgenţă se aduce neântârziat la cunoştinţa populaţiei prin mijloacele de comunicare în masă, împreună cu măsurile urgente de aplicare, care intră imediat în vigoare. Decretul se difuzează pe posturile de radio şi de televiziune, în cel mult două ore de la semnare, şi este retransmis în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgenţă”[10] , Ordonanţa 21 nu prevede nici măcar obligaţia anunţării măsurilor dispuse de autorităţile în drept la instituirea stării de alertă.

– Ai perfectă dreptate. Informarea publică este o coordonată esenţială în gestionarea situaţiilor excepţionale. Dreptul de acces la informaţii nu poate fi îngrădit nici în astfel de situaţii[11]. Într-o societate supusă unor stări excepţionale, componenta psihologică are dimensiuni nebănuite. Starea de stres a populaţiei va declanşa o serie de întrebări din partea cetăţenilor cu privire la condiţiile lor de viaţă, la protecţia vieţii şi a proprietăţilor lor, la activitatea administraţiei locale şi centrale, etc. O stare lipsită de normalitate, respectiv o stare de urgenţă dereglează atât căile de transmiterea a informaţiei cât şi capacitatea de receptare a acesteia. În condiţiile creşterii interesului pentru informaţii şi deteriorării canalelor, zvonurile, detaliile nesemnificative, invenţiile şi răstălmăcirile, toate circulând într-o devălmăşie necontrolată pot genera confuzii, panică şi reacţii contrare celor dorite de autorităţi. În absenţa unor informaţii clare o asemenea derută poate afecta şi mass-media care, avidă de subiecte tari şi senzaţionale, va da interpretări proprii, va răstălmăci sensurile acţiunilor şi măsurile autorităţilor în drept în direcţii contrare.

– În aceste condiţii consider că este nevoie de o revizuire a legii sau măcar de elaborarea unor norme de aplicare sau a unor instrucţiuni care să asigure o aplicare unitară a actualelor prevederi, care să cuprindă:

• Definirea clară şi completă a conceptului de forţă majoră în condiţiile unei legi care reglementează situaţia de urgenţă;

• Enumerarea condiţiilor în care poate fi instituită starea de alertă şi precizarea unei proceduri care să asigure acurateţea, legalitatea şi nu în ultimul rând operativitatea necesară unor astfel de acte juridice;

• Stabilirea unor elemente strict necesare instituirii stării de alertă, supuse reglementării prin hotărârea comitetului, care să cuprindă:

o Motivaţia instituirii;

o Data instituirii stării de alertă şi durata acestui regim;

o Posibilitatea prelungirii sau suspendării;

o Conţinutul măsurilor şi modul de aplicare al acestora;

o Modalităţile şi perioada destinată informării publice;

o Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ;

o Precizări cu privire la elaborarea unor regulamente, planuri operative de acţiune şi cooperare pentru asigurarea aplicării stării de alertă sau modificările ce se vor aduce planurilor actuale ;

Uşa biroului se deschide brusc şi secretara anunţă ceremonios:

– Domnule subprefect, comitetul este în sală. Sunteţi aşteptaţi.

Bibliografie

Acte normative

• Constituţia României

• LEGE nr.15 din 28 februarie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă publicată în M. Of. nr. 190/7 martie 2005

• Legea 453/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă

• Ordonanta de urgenta nr. 21/2004 din 15/04/2004 privind Sistemul National de Management al Situatiilor de Urgenta, publicat in M. Of. nr. 361 din 26/04/2004

• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1 / 1999, privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în M.Of. nr.22 din 21.01.1999

• O.M.A.I. nr. 1184 din 06.02.2006 pentru aprobarea Normelor privind organizarea si asigurarea activitatii de evacuare în situatii de urgenta

Lucrări de autor

• Floarea Şerban, Starea de asediu, Editura militară, Bucureşti, 2005;

• Constantin Sava, Constantin Monac, Stări excepţionale, Bucureşti, Editura Forum,2000. p.132;

• Constantin Bîrsan – DREPT CIVIL, Editura Forum, Bucureşti, 2001, pg.94;


[1] INSPECTORATUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ „VASILE GOLDIŞ” AL JUDEŢULUI ARAD; danpaicu@yahoo.com

[2] ŞERBAN, FLOAREA, Starea de asediu, Editura militară, Bucureşti, 2005;

[3] Constantin Sava, Constantin Monac, Stări excepţionale, Bucureşti, Editura Forum,2000. p.132

[4] – Nota de fundamentare – O.U.G. nr. 21/15-04-2004 a ministrul administraţiei şi internelor,

secretar de stat Toma Zaharia

[5] Situaţie de urgenţă – eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploarea şi

intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi

culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de

măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi

mijloacelor implicate;

[6] Starea de alertă – se declară potrivit prezentei ordonanţe şi se referă la punerea de îndată în

aplicare a planurilor de acţiune şi măsuri de prevenire, avertizare a populaţiei, limitare şi

înlăturare a consecinţelor situaţiei de urgenţă;

[7] LEGE nr.15 din 28 februarie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă publicată în M. Of. nr. 190/7 martie 2005

[8] Art. 32 pe durata stării de asediu şi a stării de asediu sunt interzise:

a) limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor

acte licite de război;

b) tortura şi pedepsele ori tratamente inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau

internaţional;

d) restrângerea accesului liber la justiţie;

Legea 453/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind

regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă

[9] Constantin Bîrsan- DREPT CIVIL, Editura Forum, 2001, pg.94

[10] Art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1 / 1999, privind regimul stării de

asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în M.Of. nr.22 din 21.01.1999

[11] În Constituţia României la art.31, paragraful (1) se stipulează: „dreptul persoanei de a avea

acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”

 

© 2013 Frontier Theme