DESPRE DREPTURILE OMULUI IN CAZUL PRIZONIERILOR DE RAZBOI. ASPECTE CONSTATATE IN UNELE CONFLICTE ARMATE RECENTE

DESPRE DREPTURILE OMULUI IN CAZUL PRIZONIERILOR DE RAZBOI. ASPECTE CONSTATATE IN UNELE CONFLICTE ARMATE RECENTE

 

Colonel (r.) dr. Dumitru- Mircea SOCOLOV

 

Omenirea s-a confruntat în ultima perioadă de timp cu o serie de conflicte armate care au avut loc între state sau grupări de state.

Motivele care au dus la declanşarea operaţiunilor militare au fost din cele mai diverse, de la ideologie la pretenţii teritoriale, precum şi cele etnice sau religioase.

Cu toate că majoritatea statelor angajate în conflicte au semnat şi au ratificat documentele internaţionale cu privire la respectarea drepturilor omului și în acest context a protecţiei victimelor de război, încălcări flagrante s-au înregistrat în ultimul timp și la regimul acesteia din urmă categorii.

Astfel în unele cazuri, perioada de detenţie este foarte îndelungată – ex. prizonierii din Vietnam, în alte situaţii, sunt transferaţi în baze militare ale coaliţiei, la distanţe mari de ţara de origine (situaţie care sa înregistrat în războiul din Afganistan şi etapa a doua a conflictului din Irak ).

În situaţia unui conflict armat fără caracter internaţional intervin, de regulă, două categorii de combatanţi, iar în unele situaţii chiar trei. În primul rând, sunt forţele armate ale statului pe teritoriul căruia are loc conflictul armat. Sunt apoi „forţe armate dizidente sau grupări armate organizate”, care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un control asupra teritoriului său. Membrii acestora, când sunt capturaţi de adversar, nu au statut de prizonieri de război, ci de „persoane private de libertate pentru motive legate de conflictul armat, indiferent dacă acestea sunt internate sau deţinute”. Ele nu se vor bucura de protecţie internaţională, ci vor fi judecate după legile penale interne, cu anumite garanţii din domeniul drepturilor omului. De menţionat că în documentul elaborat de Secretarul General al ONU, la 12 august 1999, referitor la statutul forţelor armate aflate sub steagul ONU, acestor persoane li se vor aplica Convenţia a III-a de la Geneva din 1949. Într-un asemenea conflict pot interveni şi forţe multinaţionale, sub steagul ONU, al NATO sau, în perspectivă, al UE.

În ceea ce priveşte forţele multinaţionale, ele beneficiază de statutul de prizonier de război atunci când membrii lor sunt capturaţi de una din părţile la conflict. Problema ca atare nu este reglementată în dreptul pozitiv.

Din analiza normelor Dreptului Internaţional Umanitar, referitoare la prizonierii de război (POW), se desprind următoarele concluzii:

  • ratione temporis, capturarea unui prizonier de război poate avea loc numai în timpul ostilităţilor active;
  • pot fi făcuţi prizonieri de război numai combatanţii, deci nu toţi membrii forţelor armate din conflictele cu caracter internaţional (personalul militar sanitar şi religios nu poate fi făcut prizonier de război);
  • nu are calitatea de POW persoana insurgentă sau dizidentă care luptă într-un conflict fără caracter internaţional;
  • populaţia civilă care participă la operaţiuni militare poate beneficia de statutul de prizonier de război, dacă îndeplineşte următoarele două condiţii:

–   poartă armele la vedere;

–   respectă legile şi obiceiurile războiului.

  • persoanele civile care poartă arme pentru aş apăra teritoriul şi cad în puterea inamicului sunt POW. Ele sunt lipsite de protecţia generală a populaţiei şi persoanelor civile numai pe timpul cât participă la ostilităţi (art.51, pct.3 din Protocolul I);
  • beneficiază de statutul de POW şi rezerviştii, membrii forţelor armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea unor obiective militare ale acestuia, membrii mişcărilor de rezistenţă organizate (partizanii) şi membrii mişcărilor de eliberare naţională care luptă pentru exercitarea dreptului lor la autodeterminare;
  • nu se bucură de statutul de POW spionii, mercenarii, sabotorii, teroriştii, militarii care au comis crime de război după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă definitivă împotriva lor.

 

STUDIU DE CAZ: Războiul din Afganistan

În războiul antiterorist din Afganistan s-au confruntat, pe de o parte, forţele armate ale aliaţilor – conduse de SUA, cărora li s-au alăturat militari britanici, români ş.a., pe de altă parte, forţele armate ale Afganistanului – conduse de talibani, în rândul cărora au fost încorporaţi membri Al-Qaida şi alte persoane provenind din ţările arabe.

Intervenţia militară a Statelor Unite în Afganistan a fost determinată de faptul că autorităţile de la Kabul au refuzat să dea curs repetatelor rezoluţii ale Consiliului de Securitate, care cereau lichidarea bazelor organizaţiei Al-Qaida de pe teritoriul său şi predarea conducătorilor acesteia, în frunte cu Osama Bin Laden. În acest context, Statele Unite ale Americii, care fuseseră victima atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, au invocat discutabilul argument al „legitimei apărări” şi au declanşat atacuri, în loc să invoce articolul 42 din Carta O.N.U. sau Articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, care le îndreptăţeau la asemenea măsuri.

În cadrul acţiunilor militare întreprinse de aliaţi pe teritoriul afgan, identificăm situaţii în care respectarea Dreptului Internaţional Umanitar era obligatorie. Este vorba de principiul proporţionalităţii între actele de agresiune din 11 septembrie şi măsurile de ripostă, de regulile de protecţie a populaţiei civile, a bunurilor cu caracter civil, de protecţia victimelor, de metodele şi mijloacele de război folosite ş.a. S-a relatat pe larg că în timpul operaţiunilor militare, în special al atacurilor aeriene, pentru că nu s-au luat măsurile de protecţie necesare, au fost atinse obiective civile – spitale, moschei, locuinţe, depozite de medicamente ale CICR care, în mod nejustificat, au fost „considerate pierderi colaterale”, concept necunoscut în Dreptul Internaţional Umanitar.

Problema prizonierilor de război afgani este una dintre cele mai controversate, CICR neîmpărtăşind punctul de vedere oficial al Statelor Unite ale Americii.

Poziţia americană a fost conturată, atunci de preşedintele Bush la 7 februarie 2002, astfel:

  • Convenţia a III-a de la Geneva privitoare la statutul prizonierilor de război, la care sunt părţi Statele Unite ale Americii şi Afganistan se aplică conflictului armat între cele două părţi;
  • nu se aplică conflictul armat ce are loc în Afganistan sau în altă parte dintre Al-Qaida şi Statele Unite;
  • atât talibanii capturaţi cât şi membrii Al–Qaida nu sunt îndreptăţiţi la statutul prizonierilor de război conform acestei convenţii;
  • totuşi, toţi talibanii capturaţi precum şi membrii AlQaida vor fi trataţi cu umanitate, în conformitate cu principiile generale ale convenţiei, iar delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii pot să viziteze personal fiecare deţinut (Comunicat de presă, Statutul Deţinuţilor de la Guantanamo, Foaia de observaţie şi Statutul –7 februarie 2002).

Comentând deciziile guvernului SUA în lumina Dreptului Internaţional Umanitar, George H. Aldrich, judecător la Tribunalul privind diferendele ivite între Iran şi SUA, aprecia: „În acest context, trebuie să încep prin a nota curiosul fapt că nu am văzut vreo protecţie juridică evidentă a acestor decizii din partea Statelor Unite, altele decât cele relatate de purtătorul de cuvânt al Preşedintelui. Nu-mi amintesc dacă Consilierul juridic al Departamentului de Stat, Consilierul general al Apărării sau Procurorul General să fi publicat vreo justificare analitică a acestora.’’

Autorul studiului porneşte de la ipoteza existenţei a două conflicte armate distincte. Unul este conflictul cu Al-Qaida, care nu este limitat la teritoriul Afganistanului, Al-Qaida fiind o organizaţie clandestină, cu centre dispersate în mai multe ţări şi cuprinde persoane de naţionalităţi diferite, care urmăresc anumite obiective politice şi religioase prin săvârşirea de acte teroriste împotriva Statelor Unite, dar şi a altor ţări. Nu există nici o evidenţă care să arate că persoanele din Al-Qaida să fi fost încorporate în forţele armate talibane, ca parte a acestora. Ca atare, membrii acestei organizaţii nu intră sub protecţia Convenţiei a III-a de la Geneva din 1949.

În schimb, ei pot beneficia de protecţia Declaraţiei universale a drepturilor omului şi de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile, precum şi de articolul 75 din Protocolul Adiţional I, în care se regăsesc dispoziţiile din primele două instrumente.

Intitulat Garanţii fundamentale, punctul 1 al art.75 dispune:

1. „În măsura în care ele sunt afectate de o situaţie prevăzută în articolul 1 al prezentului Protocol, persoanele care sunt în mâinile unei Părţi la conflict şi care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea Convenţiilor şi a prezentului Protocol vor fi tratate cu umanitate, în toate împrejurările, şi vor beneficia cel puţin de protecţia prevăzută în acest articol (…) Fiecare din Părţi va respecta integritatea corporală, onoarea, convingerile şi practicile religioase ale tuturor acestor persoane.

2. Sunt şi vor rămâne interzise întotdeauna şi în orice loc următoarele acte, fie că sunt comise de persoane civile fie de militari:

a) atingerile aduse vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice sau mintale a persoanelor, în special:

I)   omorul;

II)   tortura sub toate formele sale, fie fizică, fie mintală;

III) pedepsele corporale;

IV) mutilările;

b) atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare;

c) luarea de ostatici;

d) ameninţarea de a comite oricare dintre actele citate mai sus”.

Atacul armat împotriva Afganistanului a fost, din punct de vedere al Dreptului Internaţional Umanitar, un conflict armat internaţional. Forţele armate talibane trebuiau să beneficieze de protecţia Convenţiei a III-a de la Geneva şi de normele cutumiare în materie, deoarece Convenţia se aplică, potrivit articolului 1 „în toate împrejurările”.

Pe bună dreptate, George H. Aldrich scria în studiul menţionat: „Găsesc oarecum dificil să înţeleg motivul deciziei Preşedintelui Bush ca toţi militarii talibani să fie lipsiţi de dreptul de a-şi justifica statutul de prizonier de război.” El se referea la explicaţiile „ambigue” ale Secretarului de presă al Preşedintelui potrivit căruia „În baza articolului 4 al Convenţiei de la Geneva prizonierii talibani nu au oricum dreptul să li se acorde statutul de prizonieri de război. Pentru a fi calificaţi astfel, conform articolului 4, membrii Al-Qaida şi prizonierii talibani trebuiau să îndeplinească (în opinia Secretarului de presă) cele patru condiţii: să facă parte dintr-o ierarhie militară; să poarte uniforme şi alte însemne distinctive vizibile de la distanţă; să poarte armele pe faţă; să conducă operaţiunile militare potrivit legilor şi obiceiurilor războiului”.

Într-adevăr, este întemeiată remarca juristului american deoarece secretarul prezidenţial invocă articolul 4, par.2, din convenţie care se referă la „membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate”. Ori, numai aceştia sunt obligaţi să îndeplinescă cele patru condiţii.

Talibanii fac parte de forţele armate regulate ale Afganistanului atât potrivit paragrafului 1 al articolului 4 din Convenţia a III-a, cât şi articolului 43 din Protocolul I. Acest ultim articol, intitulat «Forţe armate», dispune:

1. Forţele armate ale unei părţi în conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate ce sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă acesta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de Puterea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă, care să asigure, în special, respectarea regulilor de Drept Internaţional aplicabile în conflictele armate.

Membrii forţelor armate ale unei Părţi la conflict (alţii decât personalul sanitar şi religios prevăzut în articolul 33 al celei de-a III-a Convenţii) sunt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la ostilităţi”.

În afara regulilor menţionate, Convenţia a III-a conţine şi alte elemente de protecţie a prizonierilor de război:

– tratarea lor cu omenie (articolul 13, paragraful 1);

– protejarea prizonierilor tot timpul, mai ales contra oricărui act de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice (articolul 13, paragraful 2);

–   respectarea, în toate împrejurările, a persoanei şi a onoarei ei (articolul 14);

– nici un prizonier de război nu va fi obligat să declare, când este interogat în această privinţă, decât numele, prenumele şi gradul său, data sa de naştere şi numărul său matricol sau, în lipsă, o indicaţie echivalentă (articolul 17, paragraful 1)

– nici o tortură fizică sau morală şi nici o constrângere nu va putea fi exercitată asupra prizonierilor de război spre a obţine de la ei informaţii de orice fel ar fi. Prizonierii care vor refuza să răspundă nu vor putea fi nici ameninţaţi, nici insultaţi, nici expuşi la neplăceri sau dezavantaje de orice natură ar fi ele (articolul 17, paragraful 4);

– evacuarea prizonierilor de război se va face totdeauna cu omenie şi în condiţii asemănătoare celor create trupelor Puterii deţinătoare în deplasările lor (articolul 20).

Faptul că obiectivul declarat al acţiunilor militare ale Statelor Unite şi Marii Britanii în Afganistan este acela de a lichida terorismul nu are nici o relevanţă asupra statutului prizonierilor de război. Din momentul când au fost capturaţi, lor li se aplică dispoziţiile protectoare ale Convenţiei a III-a şi articolul 44 din Protocolul Adiţional I. După ce un tribunal competent, existent în baza articolului 84 din Protocolul I, care oferă toate garanţiile esenţiale de independenţă şi imparţialitate unanim recunoscute, pronunţă o sentinţă de vinovăţie a prizonierului de război, acesta încetează de a mai fi protejat de instrumentele respective. Situaţia este identică în ceea ce priveşte membrii organizaţiei Al – Qaida, pe care autorităţile americane au declarat-o teroristă. Dacă membrii acestei organizaţii nu sunt înrolaţi în forţele armate afgane şi dacă sunt capturaţi, ei beneficiază de protecţia instrumentelor din domeniul drepturilor omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Protocolul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Lor li se aplică cele două mari principii umanitare: prezumţia de nevinovăţie şi cel al neaplicării de pedepse colective pentru fapte individuale. Dacă există dovezi că au comis individual acte criminale, vor fi trimişi în judecată şi, dacă sunt găsiţi vinovaţi, vor fi condamnaţi pentru faptele lor.

Deşi există puncte de vedere divergente între Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Statele Unite în ceea ce priveşte procedurile de urmat pentru a identifica persoanele deţinute ce au dreptul la statutul de prizonier de război, S.U.A. au reafirmat aplicabilitatea Convenţiei a III-a la conflictul armat internaţional din Afganistan.

Faptul că în Comunicatul de presă al CICR nr. 02/11 din 9 februarie 2002, care menţiona acordul SUA de a respecta Convenţia a III-a, nu s-a făcut nici o referire la articolele 44 şi 45 din Protocolul Adiţional I din 1977, care tratează problema prizonierilor de război, se explica așadar, că Statele Unite (la fel şi Marea Britanie ş.a.) nu sunt parte din Protocol.

Armata americană a recunoscut în decembrie 2004 că opt dintre prizonierii din Afganistan au murit în detenţie, din octombrie 2001. Totuşi, o anchetă referitoare la abuzurile asupra deţinuţilor din închisorile americane din Afganistan „nu a permis identificarea vreunei dovezi că prizonierii sunt maltrataţi în centre”. Practicile americane au fost denunţate însă de mai multe instituţii de presă, dar şi de un expert independent al ONU. Într-un raport publicat în aprilie, acesta deplângea „torturile, arestările ilegale şi abuzurile coaliţiei americane în Afganistan”

Conform Secretarului SUA al Apărării, din perioada respectivă, Donald Rumsfeld, luptătorii talibani şi membrii Al-Qaeda capturaţi de forţele SUA şi care au fost deţinuţi în baza din Guantanamo Bay, nu sunt prizonieri de război, ci „combatanţi în afara legii”. Care e diferenţa?

Răspunsul la această întrebare e mai dificil de dat. Spre deosebire de membrii Al-Qaeda, care provin din mai multe ţări şi atacă în principal civili, talibanii seamănă mai mult cu o armată regulată. Totuşi, regimul taliban nu a fost niciodată recunoscut ca guvern legitim al Afganistanului de către SUA.

Doran G. corespondent de televiziune NBS, care s-a ocupat cu relatarea războiului antiterorist din Afganistan, susţine că aproximativ 3.000 de talibani, prizonieri de război, au fost ucişi în anul 2005, după ce s-au predat în nordul Afganistanului. Ideea i-a venit în decembrie 2005, când a aflat că 8.000 de prizonieri s-au predat în noiembrie, primind garanţia că vieţile lor vor fi cruţate, după asediul de la Kunduz. Dintre aceştia, câţiva au fost trimişi la Kalai Janghi, inclusiv talibanul american John Walker Lindh. Nimeni nu s-a mai întrebat ce s-a întâmplat cu ceilalţi 7.500. „Efectiv, 4.500 sunt daţi dispăruţi şi se crede că circa 3.000 au fost ucişi”, spune Doran.

Martori oculari a diferitelor grupuri etnice din Afganistan iau declarat lui Doran că mulţi dintre prizonieri au fost îmbarcaţi în containere neventilate, unde au murit sufocaţi, de sete sau de foame. Circa 600 de supravieţuitori au fost duşi în Deşertul Dash-e–Leili şi executaţi, în prezenţa a circa 30-40 de militari americani. Unii dintre prizonieri au murit pentru că sa tras direct în containerele transportate la Shiberghan. Un martor ocular declară că un ofiţer american a cerut scoaterea containerelor din închisoare înainte de a fi filmate din satelit.

După întocmirea raportului, de o comisie criminalistică a armatei americane, o reacţie de o fermitate neobişnuită a venit din partea preşedintelui afgan Hamid Karzai. Liderul afgan s-a declarat profund şocat după publicarea concluziilor raportului şi a cerut SUA să ia „măsuri ferme” pentru retragerea din Afganistan a soldaţilor americani care au torturat prizonieri.

Misiunea de localizare si capturare a lui Osama bin Laden

Osama bin Mohammed bin Awad bin Laden pe numele sau complet, sau pentru prieteni doar Osama bin Laden, a fondat celebra grupare terorista Al Quaeda.
Este cunoscut prin faptul că a “semnat” mai multe atacuri teroriste asupra SUA și prin faptul ca FBI (Biroul federal de investigații a pus cea mai mare recompensa din istorie pe capul său dupa evenimentele de la 11 septembrie. SUA oferea o recompensă de 25 de milioane de dolari americani, pentru informații ce puteau duce la capturarea liderului grupării teroriste, cel mai “vânat” om din lume la acel moment!)

În paralel CIA, a desfașurat o ancheta pentru localizarea celui mai de temut terorist din istorie.

Deși la început se credea ca Osama bin Laden se ascundea în taberele talibanilor din munții Afganistanului, fiindca își avea sediul în Afganistan deși el avea naționalitate saudită, a fost găsit la începutul lui 2011 într-o regiune aproape de capitala statului Pakistan, Islamabad, numita Abbottabad.

Se pare ca nici cei de la CIA, care au încercat să afle, dacă Osama bin Laden se afla în acea locație din Abbottabad, nu erau siguri, deși toate semnele au dus spre aceasta concluzie.

S-a folosit supravegherea “fortăreței” prin satelit, s-a încercat prelevarea de ADN prin mai multe metode.

Când s-a dat ordinul de asalt, înca nu era nimeni sigur ca îl vor găsi pe Osama bin Laden în acea locație deși știau deja că vor captura un element cheie al grupării…însa nu el era ținta.

Potrivit informațiilor apărute în mass media, pe 2 mai 2011, la vârsta de 54 de ani, Osama bin Laden a fost ucis în urma unui raid al trupelor speciale americane SEAL. O operațiune destul de controversată, care a dus la pierderea unui elicopter care reprezenta cea mai nouă tehnologie în materie…fapt pentru care trupele de intervenție l-au aruncat în aer pentru a nu lăsa indicii asupra noi aparaturi a armatei americane. De asemenea au fost reliefate și practicile de interogare ale agentilor CIA, la care erau supusi talibani gruparii care erau capturați.

Reliefant în acest sens este și filmul ,, Zero Dark Thirty – Misiunea: 00.30 A.M. (2012),,care a obținut un premiu şi 4 nominalizări Oscar, un premiu şi 3 nominalizări Globul de Aur, 5 nominalizări BAFTA .

     Se presupune că filmul i-a avut pe post de consultanţi chiar pe câţiva dintre soldaţii implicaţi în misiune, iar pentru ecranizare, regizoarea a avut la dispoziţie documente oficiale clasificate despre urmărirea lui Bin Laden.

 

STUDIU DE CAZ: Războiul din Irak

În prima confruntare dintre trupele irakiene şi forţele coaliţiei, în cadrul operaţiei ,,Furtuna în deşert” (17.01-23.02.1991), au fost angajate masiv forţele aeriene şi forţele marinei militare care au acţionat cu avioane de pe portavioane şi cu rachete de croazieră lansate de pe nave de suprafaţă şi submarine. După 38 de zile de bombardamente, obiectivele fazei I a operaţiei strategice de eliberare a Kuweitului au fost îndeplinite.

În ziua de 24 februarie, orele 02.00, a fost declanşată operaţia aero-terestră şi navală care a vizat înfrângerea definitivă şi scoaterea trupelor terestre irakiene din Kuweit.

Acest lucru a făcut ca militarii irakieni aflaţi în prima linie în Kuweit, să se predea. După primele şase ore, numărul prizonierilor s-a ridicat la 5.000. Până la sfârşitul primei zile a ofensivei terestre se predaseră circa 10.000. A doua zi, dimineaţa, se vorbea de 14.000, iar la prânz s-a comunicat că au fost luaţi 20.000 de prizonieri.

Numărul mare de prizonieri capturaţi încă din primele ore ale ofensivei terestre a creat probleme logistice deosebite, fiind de natură să micşoreze în unele cazuri ritmul înaintării forţelor antiirakiene. După planurile comandamentului aliat, prizonierii trebuiau la început regrupaţi în spatele forţelor aliate din linia întâi, şi apoi transferaţi în tabere speciale şi remişi armatei saudite, care avea sarcina să-i păzească.Transportul zecilor de mii de oameni pe distanţe mari a ridicat probleme deosebite, mai ales pentru cei răniţi sau în stare de şoc, necesitând asigurarea pentru aceşti oameni, în general înfometaţi, a hranei şi apei. Transportul prizonierilor a fost prevăzut să se execute cu camioane sau autobuze rechiziţionate şi, în cazuri excepţionale, cu elicopterele, în funcţie de gradul de disponibilitate al acestora. În Arabia Saudită au fost create tabere speciale pentru circa 100.000 de prizonieri.

Potrivit relatărilor unor reporteri străini, după zile şi nopţi de bombardamente aliate, militarii irakieni supravieţuitori ieşeau la lumină complet demoralizaţi, flămânzi, în condiţii fizice şi psihice deplorabile.

Pe timpul a 100 de ore cât a durat ofensiva terestră, dacă luăm ca bază cifra de 63.400 de prizonieri irakieni comunicată oficial la Riyad, înseamnă că aceştia s-au predat într-un ritm de 634 de soldaţi pe oră, deci aproximativ 10 combatanţi pe minut.

Cu toate că au capturat un număr atât de mare de prizonieri, forţele coaliţiei antiirakiene au asigurat toate condiţiile prevăzute în dispoziţiile ce reglementează dreptul internaţional umanitar.

La încetarea focului, intervenită la data de 27 februarie 1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic, social şi militar, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane şi materiale au fost la un nivel neaşteptat:180 000 morţi şi dispăruţi, 175 000 de prizonieri, peste 2000 de tancuri şi 2.200 piese de artilerie distruse.

Este, de asemenea, de subliniat şi faptul că Statele Unite aveau puse la punct măsuri necesare privind furnizarea anumitor servicii de bază populaţiei din sudul Irakului pe timpul în care armata americană urma să ocupe această regiune. Au fost pregătite planuri de aprovizionare a populaţiei şi de asigurare, în principal, a necesităţilor sanitare şi medicale.

În legătură cu respectarea normelor de drept umanitar internaţional, Rez. nr. 674 a Consiliului de Securitate a împuternicit statele membre ale ONU să adune materiale privind posibilele acte de încălcare a dreptului internaţional de către Irak, în baza convenţiilor de la Geneva din 1949 privind tratamentul civililor şi prizonierilor de război. Statele Unite, potrivit comentatorilor de presă, au continuat să strângă informaţii ce ar fi putut servi la acţionarea în justiţie a conducătorilor irakieni pentru crime de război. Irakul era acuzat, în primul rând, de folosirea ostaticilor şi a prizonierilor de război ca „scuturi umane” pentru protecţia obiectivelor strategice şi, în al doilea rând, de comiterea de atrocităţi împotriva civililor din Kuweit.

O dată cu anunţarea de către preşedintele american G. Bush a suspendării operaţiilor militare ofensive ale coaliţiei împotriva Irakului şi primirea de către forţele armate irakiene a ordinului de încetare a focului, problematica prizonierilor de război a intrat într-o nouă etapă, cea postconflictuală.

În opinia fostului ministrului britanic al apărării, Tom King, soarta prizonierilor din Golf a constituit una din principalele probleme intervenite după război, ce a trebuit să fie abordată şi soluţionată de comandanţii militari irakieni şi aliaţi.

Astfel, la 3 martie 1991 a avut loc o primă întâlnire între aceştia, unde s-a căzut de acord asupra tuturor problemelor discutate, inclusiv privind eliberarea imediată a prizonierilor de război. La baza acestei întâlniri s-a aflat şi Rezoluţia 686 a Consiliului de Securitate, adoptată în ziua de 2 martie 1991, în şedinţă oficială, care a stabilit pentru Irak condiţiile unei încetări permanente a focului. În mod explicit, Rezoluţia a cerut Irakului să elibereze toţi prizonierii Kuweitului sau ai altor ţări pe care îi deţinea.

În vederea îndeplinirii prevederilor Rezoluţiei 686, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi-a oferit, începând cu 5 martie 1991, personalul său din Golf, în scopul îndeplinirii misiunilor de supraveghere a eliberării prizonierilor de război.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi-a fixat două priorităţi: inspectarea prizonierilor aliaţi şi ajutorarea civililor, în care scop a constituit pentru operativitate, la sediul său de la Geneva, o celulă de criză. În afara ajutorului material şi moral adus prizonierilor, una din sarcinile delegaţiilor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a fost aceea de a se asigura că în momentul schimburilor aceştia doresc să se întoarcă acasă de bună voie. Prizonierii de război nu au fost obligaţi să se întoarcă în Irak. Şeful Comitetului Internaţional al Crucii Roşii la Bagdad s-a întâlnit cu conducătorul Departamentului juridic al Ministerului de Externe irakian, fiind informat că guvernul irakian „este gata să elibereze şi să facă schimbul pentru toţi prizonierii de război, conform celei de-a III – a Convenţii de la Geneva din 1949, imediat şi pe bază de reciprocitate”.

La sediul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din Geneva, Consiliul Federal elveţian a anunţat că „sa declarat favorabil primirii în spitalele elveţiene a prizonierilor irakieni grav răniţi şi, în acest sens, ministrul afacerilor externe a fost însărcinat să stabilească disponibilităţile pe care Confederaţia Helvetică le poate oferi”.

Pentru susţinerea Comitetului Internaţional de Cruce Roşie şi Semilună Roşie în favoarea victimelor războiului din Golf, organizaţia a primit, la începutul lunii martie, din partea guvernului elveţian, o contribuţie suplimentară de 10 milioane franci elveţieni.

De la începutul conflictului, Elveţia a acordat CICR în total aproximativ 30 milioane franci elveţieni.

În eliberarea unor prizonieri s-au implicat şi personalităţi politice ale vremii, precum preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov, prin intervenţia căruia a fost eliberată echipa de patru ziarişti ai companiei de televiziune americane CBS, ce se afla în captivitate de peste şase săptămâni.

Pe bază de reciprocitate, primul schimb de prizonieri a avut loc pe aeroportul din Bagdad, fiind predaţi aproximativ 40 de prizonieri aliaţi şi 294 irakieni.

Datorită numărului mare de prizonieri irakieni, oficialităţile militare aliate, împreună cu cele ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii au hotărât ca aceştia să fie repatriaţi în grupuri de câteva sute de persoane pe zi, asigurându-li-se, până în momentul plecării, toate condiţiile şi facilităţile prevăzute în convenţiile internaţionale.

Datorită tulburărilor antiguvernamentale din Irak, procesul de repatriere a prizonierilor de război irakieni deţinuţi de forţele aliate a fost încetinit. Această întârziere a fost legată şi de unele dificultăţi de transport şi de asigurare a securităţii convoaielor de prizonieri.

Potrivit unei surse militare saudite, la mijlocul lunii martie, în jur de 500 de prizonieri irakieni, care trebuiau repatriaţi, au fost conduşi la un post de frontieră irakiano-kuweitian, dar autorităţile Irakului au refuzat, de teama îngroşării rândurilor contestatarilor guvernamentali, să-i primească.

 

Al doilea conflict din Golf a început în noaptea zilei de 20 spre 21 martie 2003, impresionantele forţe militare ale coaliţiei americano-britanice, desfăşurate în zona Golfului pentru a dezarma Irakul de armele de distrugere în masă, pe care se presupune că acesta le-ar deţine, au declanşat o primă operaţiune de oportunitate, cum a fost numită, practic, începerea celui de-al doilea război din Golf. Principalii jucători, aproape aceiaşi ca în 1991: o coaliţie militară polarizată de Statele Unite secondate îndeaproape de Marea Britanie, pe de o parte, iar pe de alta regimul autoritar al lui Saddam Hussein.

Încă de la începutul conflictului din Irak sau constatat încălcări ale statutului prizonierilor de război.

Cei şase prizonieri de război americani capturaţi de irakieni au fost expuşi oprobiului public interna’ional, prin aceasta autorităţile irakiene nesocotind articolele 13 (parag. 2),14, 17 ş.a. din convenţie.

Este evident că autorităţile irakiene, expunând pe prizonierii americani în faţa posturilor de televiziune şi supunându-i la tot felul de întrebări, au încălcat prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva din 1949.

Paradoxal, dar comparativ cu numărul mare de prizonieri de război capturaţi în primul război, în 2003, forţele militare americane şi britanice au capturat, după propriile declaraţii, între 7000 şi 7500 de prizonieri irakieni. Iniţial au fost prezentaţi şi ei la posturile TV, însă de la distanţă, fapt ce nu echivalează cu expunerea curiozităţii publice sau cu nerespectarea onoarei şi demnităţii lor.

Un prizonier de război este cel care îndeplineşte condiţiile cerute de Convenţia de la Geneva din 1949 şi, în consecinţă, are anumite drepturi după căderea în captivitate, pe când un combatant în afara legii este un luptător care nu respectă regulile războiului şi prin urmare nu întruneşte condiţiile cerute pentru a beneficia de prevederile convenţiei.

Implicaţiile neîntrunirii condiţiilor cerute pentru obţinerea statutului de prizonier de război sunt mult mai întinse decât se poate crede. Aceasta întrucât captivii au dreptul necondiţionat la un tratament în conformitate cu „Principiile ONU asupra protecţiei persoanelor aflate în captivitate sau detenţie”, document internaţional, sensibil asemănător cu prevederile convenţiei de la Geneva asupra modului concret de petrecere a captivităţii fizice a deţinuţilor.

Intrarea lor sub incidenţa Convenţiei a III-a de la Geneva lear aduce un număr considerabil de avantaje, de care însă aceştia nu vor putea beneficia în concret.

Astfel, în primul rând membrii Al-Qaeda vor fi lipsiţi, în cursul judecăţii, de drepturi şi garanţii procedurale de care ar beneficia sub incidenţa convenţiei de la Geneva. Prin ordin al preşedintelui Bush, ei vor fi judecaţi de tribunale militare ad-hoc, subordonate juridic Executivului american, nu de către Curtea Marţială a Armatei SUA şi cu atât mai puţin în instanţe civile comune.

Prin urmare, unica posibilitate de atac a sentinţei pe care o au captivii, va fi în cadrul legal al reclamaţiilor administrative înaintate de străini, cu privire la activitatea funcţionarilor americani, o situaţie net dezavantajoasă celei prevăzute pentru prizonierii de război.

De asemenea, prizonierii de război au dreptul de a primi pachete, incluzând echipamente ştiinţifice, în vederea petrecerii captivităţii, şi nu pot fi supuşi pedepselor în caz că încearcă să evadeze, privilegii pe care teroriştii capturaţi nu le vor avea.

Însă cea mai serioasă consecinţă este lipsirea de eficacitate a dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva privind repatrierea obligatorie, „fără întârziere”, a prizonierilor de război, „după încetarea ostilităţilor active”. La sfârşitul unui război cu combatanţi tradiţionali, prezumă Convenţia de la Geneva, veteranii, deşi rămânând cu resentimente faţă de foştii inamici, se vor întoarce la o viaţă civilă obişnuită, aşa cum o aveau înainte de conflict.

În cazul Irakului, potrivit convenţiei, prizonierii de război trebuiau eliberaţi fără întârziere după terminarea ostilităţilor active (articolul118), adică după 1 mai 2003. Administraţia americană din Irak a declarat că va constitui o Curte Penală alcătuită din judecători irakieni, care să judece crimele de război şi să determine statutul fiecărui prizonier.

Potrivit normelor Dreptului Internaţional Umanitar, răspunderea pentru tratamentul deţinuţilor civili şi al prizonierilor de război aparţine guvernelor, deoarece aceştia se află sub autoritatea guvernelor şi nu a militarilor car-i deţin. În primul rând, guvernele, în speţă ministerele de resort, aveau datoria să înfiinţeze lagăreseparate pentru deţinuţi şi pentru prizonieri de război. Aceste lagăre trebuiau să fie marcate cu semnele specifice de identificare, la loc vizibil şi într-o limbă pe care o înţeleg destinatarii, să fie afişate convenţiile internaţionale respective – Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 (cu privire la tratamentul prizonierilor de război) şi a IV-a, de la aceeaşi dată (privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război).

Pe lângă personalul militar sau civil care deservesc lagărele respective trebuiau să fie acreditaţi consilieri juridici pentru dreptul umanitar, care trebuiau să vegheze la respectarea convenţiilor de la Geneva şi a protocoalelor adiţionale.

De asemenea, să se fi asigurat accesul la deţinuţi şi prizonieri a reprezentanţilor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi al altor organizaţii umanitare.

Dacă asemenea măsuri ar fi fost luate, aşa cum prevăd convenţiile de la Geneva, actele de barbarie nu ar fi putut să fie comise.

O răspundere principală revenea şi celor doi administratori numiţi de guvernul american în Irak – Jan Gardner şi Paul Bremer, care aveau datoria să asigure aplicarea măsurilor legale ce se impuneau în cazul în speţă şi să împiedice comiterea crimelor de război.

Comandanţii militari ai unităţilor care deservesc centrele de tortură poartă răspunderea directă pentru faptele comise. „Înaltele Părţi Contractante şi Părţile la conflict trebuie săi însărcineze pe comandanţii militari în ceea ce priveşte pe membrii forţelor armate puse sub comanda lor, precum şi privind celelalte persoane aflate sub autoritatea lor, pentru a-i împiedica să comită infracţiuni la Convenţii şi la prezentul Protocol şi, la nevoie, să le pedepsească şi să le denunţe autorităţilor competente”.

Ceilalţi făptuitori de crime de război trebuie aduşi în faţa instanţelor de judecată pentru a răspunde de faptele lor.

După cum se poate constata, lista persoanelor care poartă răspunderea pentru comiterea odioaselor crime de război este foarte mare. De aceea, cererea „de scuze sincere” şi aducerea în faţa instanţelor de judecată a numai şase sau şapte militari americani, care s-au fotografiat cu victimele lor în închisoarea de la Abu Ghraib şi nejudecarea nici unui britanic pare o parodie de judecată. Dacă avem în vedere numai cele 16 închisori din sistemul american menţionate de Human Right Watch, avem deodată 16 comandanţi de penitenciare care poartă răspunderea pentru crimele de război comise de subordonaţii lor, însă numai unul dintre aceştia, generalul de brigadă Janis (Janice) Karpinski, comandant al închisorii de la Abu Ghraib a fost trecut în rezervă şi destituit deşi, după cum declara avocatul său, agenţii CIA i-au interzis accesul în anumite spaţii unde aveau loc interogatoriile deţinuţilor, pretextând că astfel de vizite ar deranja desfăşurarea ,,în bune condiţii” a interogatoriilor. O astfel de scuză nul exonerează de răspundere. Unde sunt torţionarii direcţi? Cei şase – şapte militari, inculpaţi, provin din închisoarea de la Abu Ghraib, însă în raportul CICR se menţionează că numărul închisorilor unde s-au comis asemenea fapte depăşeşte 85%. Dar, după cum prevăd convenţiile umanitare, vinovaţii trebuie căutaţi şi în afara închisorilor şi lagărelor, în rândul autorităţilor civile şi militare.

Faptul ca au fost judecați torţionarii de la Abu Ghraib, închisoarea unde au fost mediatizate crimele comise, a fost un lucru pozitiv cu speranța că toţi vinovaţii vor fi aduşi în justiţie. Şi asta în interesul Statelor Unite ale Americii, a căror imagine a fost foarte şifonată.

Pozitiv este şi faptul că deputaţii americani au adoptat, la  11 mai 2004, un proiect de lege pentru victimele crimelor de război, în baza căruia pot beneficia de consiliere psihologică, asistenţă juridică gratuită şi acordarea de către stat a unei compensaţii financiare. Compensaţia financiară se acordă, la cerere, persoanelor care au fost victimele unei tentative de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, unei infracţiuni de vătămare corporală gravă, de viol, act sexual cu un minor, sau perversiune sexuală.

Numai o judecată dreaptă şi severă, care să-i implice pe toţi responsabilii de crime de război, ar putea anihila, pe termen lung prejudiciul de imagine al eforturilor americane în lupta contra terorismului şi a edificării unui Irak independent şi democrat.

Astfel după capturarea lui Saddam Hussein, care se ascundea într-o groapă dintr-un sat din regiunea Tikrit, dictatorul a fost predat tribunalului penal irakian, care l-a condamnat pe 5 niembrie 2006 la moarte iar pe 26 decembrie 2006 verdictul a fost confirmat. Sentinţa a fost executată pe 29 decembrie 2006 în timpul nopţii prin spânzurare. Saddam trebuia executat până în zorii zilei deoare ce pe data de 30 decembrie urma o sărbătoare musulmană importantă, în timpul căreia nu putea fi spânzurat.

Cei care au participat la execuţie au relatat că Saddam Hussein a murit având o stare calmă, cu coranul în mână iar înainte să moară ultimele sale cuvinte au fost …ca irakienii să fie uniţi şi să nu ia contactul cu iranienii..

 

 

STUDIU DE CAZ: Războiul civil din Bosnia – Herţegovina

În 1990 populaţia Bosniei – Herţegovina era formată din 40% musulmani, 32% sârbi, 18% croaţi, restul fiind alcătuit din evrei, ţigani etc. Bosnia era un micro-model al Iugoslaviei şi evenimentele care au dus la secesiunea sa de Iugoslavia şi la războiul civil leau urmat îndeaproape pe cele din restul Iugoslaviei.

Alegerile din Bosnia – Herţegovina, din anul 1990, au arătat aproape ca un recensământ al grupurilor naţionale. Cele trei partide naţionaliste au obţinut împreună 80% din totalul voturilor. Dacă la nivel central liderii acestor partide au căzut de acord asupra împărţirii puterii, la nivel local fiecare partid victorios a preluat controlul absolut al administraţiei, îndepărtându-i total pe oponenţi.

Independenţa Bosniei – Herţegovina a fost proclamată la data de 5 aprilie1992, ca urmare a referendumului, recunoscută la data de 6 aprilie, iar noul stat a fost recunoscut şi admis în Organizaţia Naţiunilor Unite în mai 1992. Republica Srpska şi-a proclamat independenţa la data de 7 aprilie1992, dar nu a fost recunoscută. În anul 1991 croaţii din Bosnia proclamaseră comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca misiune apărarea croaţilor din Bosnia.

În anul 1992 au început operaţiunile militare. De remarcat faptul că potrivit normelor de drept internaţional umanitar, aceste operaţiuni militare se înscriu în categoria conflictelor militare neinternaţionale.

Primele acţiuni au fost marcate de intenţia forţelor sârbilor bosniaci de a ocupa un teritoriu cât mai mare, contiguu cu teritoriile ocupate de către sârbii din Croaţia. Iniţial forţele armate ale sârbilor bosniaci aveau avantajul preluării armamentului armatei iugoslave, deşi se aflau în inferioritate numerică faţă de bosniaci şi croaţi. În anul 1992, forţele sârbe au desfăşurat în regiunile ocupate acţiuni de expulzare a populaţiei civile musulmane şi croate. Acţiunea de purificare etnică deşi nu a avut loc doar în teritoriile ocupate de către sârbi, a fost practicată pe un teritoriu extins, pe scară largă şi mediatizată intens astfel că a şocat opinia publică internaţională, compromiţând orice revendicări politice ale sârbilor bosniaci.

Ca urmare a operaţiunilor militare şi a expulzărilor de populaţie la sfârşitul anului 1992, Republica Srpska a ocupat aproximativ 70% din suprafaţa Bosniei-Herţegovina, în estul şi nordul statului. Teritoriul controlat de forţele guvernamentale fidele guvernului de la Sarajevo se reducea la enclave asediate şi la un teritoriu controlat împreună cu forţele militare ale croaţilor bosniaci în centrul Bosniei. Organizaţia Naţiunilor Unite au desfăşurat forţe de menţinere a păcii (UNPROFOR), însă acestea au avut un mandat limitat astfel că nu au fost capabile să împiedice comiterea unor atrocităţi de către combatanţi.

Anul 1993 reprezintă momentul culminant al războiului din Bosnia deoarece alianţa iniţială dintre bosniaci şi croaţi se destramă şi au loc câteva conflicte paralele. Astfel, în Bosnia centrală, izbucneşte un război deosebit de violent între croaţi şi bosniaci, conflict care se extinde şi în Herţegovina occidentală. Oraşul Mostar, divizat de râul Neretva, între o secţiune croată şi una bosniacă este teatrul unor confruntări violente.

În acest conflict se înregistrează alianţe locale între sârbi şi croaţi în luptele contra musulmanilor (la asediul oraşului Sarajevo participă şi forţele croate din localitatea Kiseliak, iar artileria sârbă bombardează partea bosniacă din Mostar).

În conflictul din Bosnia centrală îşi fac apariţia unităţile de combatanţi musulmani străini (mujahedinii) care acţionează în unităţi independente şi comit crime de război contra populaţiei civile. Această atitudine influenţează şi unităţile armatei bosniace. Corpul armatei bosniace din Zenica (supranumit chiar de către musulmanii bosniaci corpul Allah Akbar) adoptă o atitudine agresiv islamică şi încearcă să impună populaţiei civile respectarea literală a preceptelor Islamului (inclusiv prin distrugerea magazinelor care vând alcool şi carne de porc). Aceste unităţi reuşesc să înfrângă forţele armate croate din centrul Bosniei şi să creeze teritorii care leagă oraşele aflate sub controlului guvernului de la Sarajevo, dominat de musulmani bosniaci.

Pe de altă parte, în alte zone (Tuzla sau Maglaj) croaţii continuă să lupte alături de armata guvernamentală bosniacă, dominată de musulmanii bosniaci împotriva forţelor Republicii Srpska.

În nord-vestul Bosniei, în regiunea Velika Kladuşa, Fikret Abdici, ales în cadrul preşedinţiei colective ca reprezentant al musulmanilor bosnieci, alături de Alija Izetbegovici proclamă regiunea autonomă a Bosniei de vest (ulterior Republica Bosniei de vest) şi începe conflictul cu forţele guvernamentale grupate în jurul oraşului Bihaci. Abdici are cel puţin o înţelegere tacită cu forţele sârbilor din Kraina, care înconjoară teritoriul ocupat de forţele sale, şi au evitat orice conflict cu el.

În 1993, a fost propus planul de pace Vance-Owen si Stoltenberg-Owen, care prevedeau divizarea Bosniei-Herţegovina în unităţi teritoriale dominate de fiecare din cele trei grupuri etnice. Deşi profund nemulţumiţi, conducătorii guvernului de la Sarajevo acceptă planul, însă parlamentul Republicii Srpska refuză ratificarea acestuia.

În 1994, principalul eveniment este încheierea acordului de pace de la Washington, dintre croaţi şi musulmanii bosniaci, care prevede crearea Federaţiei Bosnia-Herţegovina, reunind teritoriile controlate de cele două comunităţi, încetarea ostilităţilor şi crearea unei confederaţii cu Croaţia. În fapt, între forţele de pe teren se instaurează un armistiţiu şi fiecare parte continuă să controleze teritoriile ocupate, fără a se înregistra un progres în constituirea vreuneia din structurile statale prevăzute de către acordul de la Washington.

În anul 1995, armata Republicii Srpska a început ofensiva contra enclavelor musulmane din estul Bosniei (Srebrenica, Zepa şi Gorajde), reuşind sa ocupe Srebrenica şi Zepa. La ocuparea oraşului Srebrenica forţele armate şi paramilitare ale sârbilor au omorât 7.000 de bărbaţi musulmani, act recunoscut drept genocid, de către Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie.

Tot în anul 1995, în cadrul operaţiunii „Furtuna,, forţele armatei croate înving Armata Republicii Srpska Kraina, formaţiunea statală secesionistă din Croaţia şi ocupă teritoriul acesteia. Ca urmare a acestei ofensive teritoriul deţinut de Fikret Abdici este ocupat de armata guvernului central bosniac, iar în luna august 1995, forţele armate bosniace lansează o ofensivă concertată asupra teritoriilor ocupate de sârbi în Croaţia şi Bosnia.

NATO sprijină această ofensivă prin transmiterea de informaţii şi prin lovituri aeriene. Sârbii încearcă să ia ostatici din rândul forţelor NATO şi să-i folosească drept scuturi umane însă aceste acţiuni nu au efectul scontat.

Ofensiva este întreruptă doar după ce Statele Unite adresează un ultimatum, tuturor părţilor, pentru începerea convorbirile de pace. Ostilităţile de pe teren încetează, şi, la data de 1 noiembrie preşedinţii Croaţiei, Serbiei şi Bosniei-Herţegovina încep convorbirile de pace, la baza militară de la Dayton, Ohio, Statele Unite ale Americii. La data de 21 noiembrie este acceptat setul de documente cunoscut sub numele de Acordul de la Dayton care este semnat de către cele trei părţi la data de 14 decembrie, la Paris de către cei trei preşedinţi.

Acordul marchează încetarea războiului din Bosnia şi începerea unei noi etape: încheierea operaţiunilor militare şi reconstrucţia postbelică a Bosniei.

Acordul prevede crearea unei structuri statale descentralizate, formată din două entităţi:

  • Federaţia Bosnia şi Herţegovina (formată din teritoriile controlate de bosniaci şi croaţi) pe 51% din teritoriul întregii republici şi
  • Republica Srpska, teritoriul controlat de sârbi, 49% din teritoriul Bosniei – Herţegovina.

Pe timpul desfăşurării războiului au existat grave încălcări ale dreptului internaţional umanitar, cum ar fi:

  • folosirea militarilor din cadrul UNPROFOR II şi a civililor ca scuturi umane pentru a facilita înaintarea şi cucerirea unor poziţii;
  • nu au fost respectate prevederile convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi protocoalele adiţionale ale acestora, din 1977, care reglementează protecţia victimelor conflictelor armate, tratamentul prizonierilor de război etc;
  • expulzarea, aproape totală, a populaţiei taberei inamice din teritoriul cucerit;
  • devastarea şi jefuirea caselor populaţiei refugiate.

Potrivit Departamentului de Stat American, în întreaga Iugoslavie, de la izbucnirea războiului şi până la semnarea Acordului, au fost peste 100 de lagăre de detenţie pentru prizonierii de război, dintre care peste 60 pe teritoriul Bosniei –Herţegovina.

Fostul ministru francez al sănătăţii, dr. Bernard Kouchner a fost una dintre primele oficialităţi internaţionale, căreia i s-a permis să viziteze aceste lagăre:

„Sunt lagăre absolut oribile, înspăimântătoare. Condiţiile nu sunt de loc dintre cele mai bune, mai ales condiţiile medicale. Nu există o elementară asistenţă medicală, nu sunt infirmerii, nu e absolut nimic! Am avut ocazia de a sta de vorbă cu oamenii, am văzut urmele bătăilor de pe trupurile lor’’.

Câţiva au îndrăznit chiar să-mi vorbească:

„Timp de două ore m-au torturat ca să le difuzez informaţii personale. Pentru că nu am vrut, m-au spânzurat de un picior, cu capul în jos, de la etajul doi. Am crezut atunci că-mi trăiesc ultimele mele clipe. Deasupra mea, stătea un soldat cu mitraliera îndreptată spre mine. Am crezut că o să mă împuşte, dar el de fapt îşi bătea joc de mine. M-au ridicat apoi şi au început să mă bată. M-au lovit cu arma şi mi-au rupt falca.”

„Erau copii de 15-16 ani care erau cu noi în lagăr. Au luat patru dintre ei şi au început să-i bată. Ţipetele şi gemetele acelea… Aveam senzaţia că se va desface pământul în două”.

Bernard Kouchner: „Am auzit de la prizonieri, istorii înfricoşătoare despre torturi şi despre felul în care femeile erau luate ostatice şi duse în bordeluri”.

Prizonieră:

„Noi, femeile, o ducem foarte greu aici. Ne-au separat de restul familiei; nu ştiu unde i-au dus pe ai noştrii, am fost expuse ruşinii şi bătăii de joc”.

Bernard Kouchner: „Dacă a fost o politică sistematică, sau dacă existau nişte directive oficiale în acest sens, nu ştiu. Ordinele erau date cu siguranţă de către comandanţii locali. Părerea mea este că s-au comis crime de către toate părţile participante la conflict, dar într-o măsură mult mai mare şi mult mai sistematic, din partea sârbilor”.

Având în vedere încălcarea gravă a normelor de drept internaţional umanitar, la 25 mai 1993 s-a instituit Tribunalul internaţional pentru judecarea crimelor de război din fosta Iugoslavie (TPIY).

Acesta încearcă să stabilească un anumit grad de vinovăţie a celor implicaţi efectiv în conflict.

Tribunalul şi-a început activitatea în luna septembrie 1993, conform Rezoluţiei 808 şi 827 ale Consiliului de Securitate.

Tribunalul de la Haga dispune de 16 judecători permanenţi şi un grup de 27 de magistraţi ad litem (desemnaţi pentru o singură cauză), aleşi de Adunarea Generală a ONU pe o perioadă de patru ani.

Mandatul celor dintâi poate fi reînnoit. Judecătorii sunt distribuiţi pe trei camere de primă instanţă (fiecare putând avea până la trei secţiuni) şi o Cameră de apel. Cea de a doua structură importantă este Biroul procurorului, care funcţionează în deplină independentă faţă de Consiliul de Securitate, de orice stat, de organismele internaţionale şi de celelalte componente ale TPI. În sfârşit, exista Grefa tribunalului, însărcinată cu asigurarea administrării TPI şi a serviciilor judiciare, în special cele privind traducerea pieselor din dosar şi a audierilor. Împreună cu preşedintele TPI, Grefa îndeplineşte şi funcţii diplomatice (are în grijă orice comunicat emis de TPI sau adresat acestuia). În ianuarie 2004, personalul TPI era alcătuit din 1.238 de angajaţi, reprezentând 84 de naţionalităţi. Bugetul său a crescut permanent, ajungând în prezent la 272 milioane de dolari.

Pedeapsa maxima pe care o pot da judecătorii TPI este închisoarea pe viaţă. Pentru începerea procesului este obligatorie prezenţa fizică a inculpatului. Pe durata dezbaterilor, el se află în detenţie preventivă la închisoarea din Haga, unde rămâne până la încheierea procesului; după anunţarea sentinţei, respectiv dacă i se dovedeşte culpabilitatea, va fi transferat, pentru executarea pedepsei, la un penitenciar dintr-o ţară cu care Naţiunile Unite au convenit în acest fel.

Competenţa tribunalului este de a judeca pe cei care au ordonat sau executat crime de război, sau încălcări grave ale drepturilor omului în fosta Iugoslavie (lideri politici, membrii ai forţelor armate, ai miliţiilor etc.).

Misiunea acestui tribunal este foarte grea, dat fiind faptul că rezoluţia nr.859 a Consiliului de Securitate stipulează să se facă apel la principiul responsabilităţii individuale în cazul crimelor de război şi a altor încălcării ale dreptului internaţional umanitar.

Primele anchete au fost începute, în plin război, de procurorul sud-african Richard Goldstone, numit în august 1994; a urmat apoi Louise Arbour (Canada), care a părăsit TPI în septembrie 1999, aureolată de inculparea fostului preşedinte iugoslav Slobodan Miloşevici, predat instanţei de la Haga în 2001, sub mandatul Carlei Del Ponte (Elveţia).

După numirea acesteia din urmă, strategia penală sa orientat în special asupra incriminării responsabililor de rang înalt ai tuturor părţilor implicate în conflictul din fosta Iugoslavie.

Pentru a aduce martorii în instanţă era necesar ca, mai înainte, criminalii de război sa fie arestaţi. Ori, Tribunalul de la Haga emite, dar nu dispune de dreptul de a duce la îndeplinire mandatele de arestare. Propunerea făcută în 1995 de primul preşedinte al TPI, italianul Antonio Cassese, de a se înfiinţa o poliţie judiciară nu a avut succes, astfel că inculpaţii trebuie să se predea de bunăvoie (sau sa fie predaţi, cum a fost cazul lui Slobodan Miloşevici).

Decesul subit al lui Slobodan Miloşevici (care a murit în detenţie la Haga) a stârnit un val de aprecieri diferite la adresa activităţii politice a fostului preşedinte al Iugoslaviei. Iată opiniile unor specialişti în probleme balcanice – Aleksandr Kureaghin, consultant al departamentul relaţii externe în guvernul Moscovei şi Iliea Goreacev, redactor-şef al revistei „Russkii obraz”.

Există părerea că moartea lui Miloşevici a scindat societatea sârbă în două părţi – în duşmani şi în adepţi ai fostului preşedinte. La ce se poate aştepta Serbia, în condiţiile unei asemenea confruntări? Şi, există ea oare? Iată opinia lui Igor Goreacev, revenit de la Belgrad, unde a participat la ceremonia despărţirii de Slobodan Miloşevici:

  • „În opinia mea, decesul fostului preşedinte nu a scindat societatea sârbă, ci dimpotrivă a unit-o strâns. Pot să spun că în Serbia, în Republica Srpska, în enclavele sârbeşti din Kosovo moartea lui Miloşevici a fost percepută ca o tragedie, deoarece la Haga nu a fost judecat Miloşevici, ci Serbia în ansamblu. Lui Miloşevici i se impută faptul că el a pierdut toate războaiele începute. Însă, aceste războaie au fost duse în interesele poporului sârb, au avut drept scop menţinerea şi supravieţuirea acestui popor. Prin urmare, moartea lui Miloşevici nu dezmembrează societatea, ci mai degrabă o uneşte strâns.                          Arata ca Miloșevici este: simbol naţional care a luptat cu demnitate împotriva Tribunalului de la Haga”.

 

 

BIBLIOGRAFIE

Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Statutul forţelor (SOFA), Legea nr.362 din .2004, în Monitorul Oficial nr.845 din 15.09.2004.

Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură economică şi juridică, 1956.

Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, cu privire la protecţia victimelor de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992.

Războiul din Golf, studii politico-militare, Editura Militară, Bucureşti, 1991.

Ion Suceavă, Statutul prizonierilor de război: în drept şi practică, DIU la început de secol, ARDU, Bucureşti, 2003.

Schipor I., Războiul din Golf, Editura AÎSM, Bucureşti, 1988.

Colonel (r.) dr. Dumitru – Mircea Socolov, Prizonierii de război în România pe timpul celei dea doua conflagraţii mondiale,Editura Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I’’, Bucureşti, 2006

 

 

© 2013 Frontier Theme