LOCUL ŞI ROLUL PREOŢILOR MILITARI ÎN ARMATA ROMÂNIEI

LOCUL ŞI ROLUL PREOŢILOR MILITARI ÎN ARMATA ROMÂNIEI

 

THE ROLE AND PLACE OF MILITARY PRIESTS

IN THE ROMANIAN ARMY

Mr.just.mil.drd. Adela VÎLCU[1]

„Glasul de aramă al clopotului sfintei rugăciuni se împreună cu glasul de aramă al trâmbiţei vitejeşti a ostaşilor ţării”

The military priest is defined as the “servant of a church or of another cult recognised by the law, who is affiliated to an armed force, invested with the right to officiate acts of cult and to preach for the followers”

The main controversy regarding the military priests remains their situation, whether they are military or civil personnel.

Keywords: military priest, Romanian army, armed forces, religious cults.

I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ISTORICULUI PREOŢILOR MILITARI

Legătura indestructibilă dintre cruce şi spada, respectiv dintre Biserica şi Armată, poate fi identificată în orice perioada din îndelungata istorie a poporului român, ca simbol al îngemănării celor sfinte cu cele lumeşti, trecătoare, constituind o garanţie a prezenţei şi continuării prezentei noastre in străvechiul spaţiu mioritic.

Astfel, documente istorice şi relicve arheologice dovedesc că poporul român s-a născut creştin, etnogeneza sa daco-romană desfăşurându-se concomitent cu procesul încreştinării, fiind şi singurul popor din zona care, spre deosebire de toţi vecinii săi, nu are o dată certă, un an, la care să se precizeze că s-a împlinit devenirea spirituală.

Din scrierile lui Eusebius din Cezarea, apostolul Andrei este cel care a creştinat Scythia, provincie romană care cuprindea şi Dobrogea şi unde a avut numeroşi prozeliţi. Acesta aminteşte şi de un edict din anul 303 al împăratului Diocletian privind îndepărtarea a numeroşi militari din armată pentru că aderaseră la religia creştină. Martirium-ul descoperit la Niculiţel, judeţul Tulcea demonstrează că şi în rândul trupelor romane de la Dunăre au existat numeroşi martiri.

Organizarea bisericească şi practicarea statornică a cultului creştin la întreaga populaţie din zona carpato-danubiano-pontica pe tot parcursul perioadei secolelor IV-XIII, în condiţiile vitregiilor produse de invaziile populaţiilor migratoare, alături de vitejia şi dârzenia cu care şi-au apărat pământul străbun, constituie factori definitorii în menţinerea fiinţei neamului românesc şi a credinţei sale, formându-se totodată şi o legătură statornică între spadă şi cruce.

În tipicul slujbelor bisericii ortodoxe, cultul eroilor a fost întotdeauna situat la loc de cinste, iar bisericile fortificate sau mânăstirile întărite cu ziduri de apărare constituiau atât centre ale spiritualităţii şi credinţei străbune, cât şi puncte centrale de apărare şi refugiu în caz de primejdie, în timp de pace şi de război reprezentanţii bisericii fiind în mijlocul oştenilor.

Numeroşi conducători de ţara şi de oşti au fost şi pilde de virtute creştină, cum ar fi Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, adevăraţi apărători ai valorilor creştine în calea invaziilor păgâne.

În perioada medievală, în timpul luptelor pentru apărarea teritoriului şi a revoluţiilor de la 1821 şi 1848-1849, au fost numeroşi preoţi alături de cei pe care îi păstoreau, inclusiv în 1830, la apariţia armatei române permanente ca „miliţie naţională” în Principatele Române.

La 2 mai 1850, marele spătar Nicolae Ghica, şeful oştirii din Ţara Românească, a rugat Sfânta Mitropolie de la Bucureşti „să caute a rândui câte un preot pe lângă fiecare polc al oştirii din garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila”.

Mitropolitul Nifon a fost de acord, astfel încât domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei a emis, la 10 iulie 1850, „opisul de numire a trei preoţi şi şase ţârcovnici de oştire”. Primul lăcaş de cult din Bucureşti care a fost desemnat pentru a oficia „slujbe de garnizoană” a fost biserica Sf.Ioan „Zlatari”, schimbată la scurtă vreme cu Sf.Mihai Voda şi, mai târziu, cu biserica Sf.Gheorghe de la Malmaison, care se afla în apropierea cazărmii.

În scurt timp, respectiv în octombrie 1850 apăreau Îndatoririle preoţilor de oştire care reglementau misiunile reprezentanţilor clerului în rândul oştirii şi chiar şi uniforma pe care o purtau, „culioane (pălării) de postav civil, închis la culoare şi împrejur, pe margine, cu panglică neagră, de doua degete lată, slobozi fiind a le purta numai câtă vreme vor fi în slujba oştirii”.

Prin Decretul nr.603 din 6 aprilie 1870, domnitorul Carol I aproba Regulamentul pentru clerul din armata permanentă conform căruia fiecare regiment putea să aibă preot propriu, ulterior în 1876 printr-un alt decret se extindea această posibilitate la toate trupele şi unităţile teritoriale, iar în 1877 preoţii de unitate au fost înlocuiţi de preoţi de garnizoană care asigurau servicii religioase pentru toate unităţile militare din garnizoana respectivă.

În perioada războiului pentru independenţă din anii 1877-1878, 10 preoţi din garnizoanele Bucureşti, Craiova, Galaţi, Brăila şi Iaşi au însoţit militarii români în teatrul de luptă din sudul Dunării, iar peste 150 de călugări şi măicuţe de la diferite mănăstiri au fost brancardieri sau infirmieri pe front, au îngrijit răniţii în spitalele de campanie din spatele frontului, întărind încă o data legătura dintre Armată şi Biserică.

Experienţa războiului a determinat adoptarea unor măsuri pentru modernizarea armatei, printre care şi realizarea unui serviciu religios permanent pentru oştire, în 1905 înfiinţându-se prin decret regal chiar o medalie specială „Răsplata muncii pentru biserică”.

În timpul campaniei din vara anului 1913 din Bulgaria şi la începutul primului război mondial în 1914 s-a manifestat din nou necesitatea dezvoltării şi extinderii asistentei religioase în armată.

În condiţiile istorice din acea perioadă, preoţi ortodocşi români din Transilvania, Banat şi Bucovina au fost încorporaţi în armata austro-ungară însoţind regimentele româneşti pe fronturile din Galiţia şi Italia, în timp ce preoţii români din Basarabia au fost încorporaţi în armata rusă.

Unul dintre aceşti preoţi este şi Alexei Mateevici 1988-1917, autor al cunoscutei poezii „Limba noastră”.

În acea perioadă se recomanda episcopilor şi mitropoliţilor din toate eparhiile să nominalizeze preoţi „titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară” care să aibă între 30 şi 45 de ani şi care în caz de mobilizare să fie numiţi preoţi militari şi asimilaţi corpului ofiţeresc.

Cu aprobarea Marelui Stat Major s-a elaborat, în cele mai mici amănunte, un Regulament al clerului militar, „Instrucţiuni pentru preoţii din armata în vreme de război”.

În cadrul Marelui Cartier General, pe întreaga perioadă a primului război mondial, a funcţionat Eşalonul III, Serviciul Religios, având 253 de preoţi mobilizaţi.

Pentru aceştia a fost aprobat la 9 martie 1917 un Ordin circular nr.19001 prin care preoţii militari erau asimilaţi cu ofiţerii în grad de locotenent, iar pentru merite deosebite puteau fi înaintaţi la gradul de căpitan.

Preoţii militari aveau ca sarcină principală acordarea asistentei religioase (spoveditul şi împărtăşitul militarilor, binecuvântarea acestora la plecarea din garnizoană, serviciile liturgice din zilele de sărbătoare, împărtăşanie, prohodirea şi îngroparea celor căzuţi în lupte, pomenirea lor etc.) dar şi acordarea primului ajutor răniţilor, precum şi urmărirea condiţiilor în care se pregătea hrana trupei şi, mai ales, a bolnavilor. Ei au însoţit ostaşii pe câmpul de luptă şi nu rare au fost cazurile când şi-au jertfit viaţa în timpul luptelor sau au căzut prizonieri.

Pentru faptele lor, 68 de preoţi militari au fost răsplătiţi cu decoraţii de război româneşti, cum ar fi: „Avântul Ţării”, „Serviciul Credincios”, „Răsplata Muncii pentru Biserică”, „Meritul Sanitar”, „Coroana României”.

Elocvent în această privinţă este exemplul protosinghelului Justin Şerbănescu, confesorul Regimentului 21 Infanterie Ilfov (în al cărui sediu se află acum Muzeul Militar Naţional), care a fost decorat, conform I.D.No.1561 din 25 iunie 1918, cu cea mai înaltă distincţie militară românească, Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a, pentru: „destoinicia, bravura şi iubirea de patrie ce a arătat pe câmpul de luptă în 1916, când, văzând ca Regimentul Feldioara a pierdut în luptă aproape pe toţi ofiţerii şi pe comandantul ce fusese rănit pe Clăbucetul Taurului, a luat comanda regimentului şi, luptând o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe muntele Dihamului a condus un batalion de dispensaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe muntele Sorica, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii săi ostaşi”.

La sfârşitul războiului, la 25 decembrie 1918, protoiereul iconom Constantin Nazarie înainta un Referat asupra activităţii preoţilor din armată în campania din 1916-1918, în care aducea argumente pentru ca asistenţa religioasă pentru militari să devină o permanenţă şi chiar să se înfiinţeze o Episcopie a Armatei.

Prin Înaltul Decret Regal nr.3378 din 20 iulie 1921 se promulga Legea privitoare la organizarea clerului militar şi se înfiinţa Episcopia Armatei cu sediul ales simbolic la Catedrala Încoronării din Alba-Iulia, condusa de un arhiereu asimilat cu gradul de general de brigadă.

Această lege a fost detaliată prin Regulamentul pentru punerea în aplicare din 1924, ulterior apărând Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de campanie în 1931 şi o nouă Lege pentru organizarea clerului militar în 1937.

Prevederile legale permiteau ca reprezentanţi ai tuturor cultelor recunoscute oficial să fie confesori militari, întâlnindu-se în rândul clerului militar ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, luterani, reformaţi, musulmani, mozaici.

La începutul celui de al 2-lea război mondial, erau 108 preoţi militari, ulterior fiind mobilizaţi alţi peste 200 preoţi.

„Ca şi în timpul primei conflagraţii mondiale, preoţii au însoţit pe ostaşi de la Prut până pe crestele munţilor Caucaz, sau la Cotul Donului şi, apoi, în vest, până în Tatra şi pe malurile Hronului şi Moravei, fiind atât păstori sufleteşti, cât şi îndrumători spirituali ai bravei armate române”.

După război, odată cu instaurarea regimului comunist în România a început şi acţiunea deliberată de distrugere a elitei militare şi a clerului militar.

La 8 mai 1945 s-a înfiinţat Direcţia Superioara a Culturii, Educaţiei şi Propagandei, la 2 octombrie acelaşi an s-a transformat în Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă în cadrul căruia funcţiona doar un Birou Legături Cler care avea misiunea de a coordona munca preoţilor militari cu cea a „educatorilor” numiţi în unităţile militare, astfel încât primii să devina propagandişti ai „idealurilor democratice” şi „colaboratori preţioşi ai guvernului democrat”.

După desfiinţarea Episcopiei Militare şi a Inspectoratului Clerului Militar în 1948, preoţii militari au fost trecuţi în rezervă.

Episcopia a funcţionat 27 de ani, sub îndrumarea a 3 episcopi, Iustinian Teculescu 1923-1924, dr.Ion Stroia 1925-1937 şi dr.Partenie Ciopron 1937-1948, când a fost desfiinţată prin Ordinul nr.946426 al Regiunii militare Cluj din 22 august 1948.

 

II. EVOLUŢIA INSTITUŢIEI PREOŢILOR MILITARI DUPĂ ANUL 1989

Constituţia României, lege fundamentală a oricărui stat de drept, adoptată în anul 1991, prevede la art.29 ca fiind unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale, „libertatea conştiinţei”, astfel:

„(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”

În conformitate cu prevederile alin.(5) din acest articol, pentru înlesnirea asistenţei religioase în armată, având în vedere şi „tradiţiile poporului român”, în 1995 se reia activitatea de asistenţă religioasă cu caracter permanent în armată, prin semnarea unui Protocol cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României cu nr.A.4868/7242 de către ministrul apărării naţionale, Gheoghe Tinca şi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.

In Protocol s-a evidenţiat, în mod repetat, teza reluării instituţiei asistenţei religioase în armată pentru continuarea tradiţiilor poporului român: „În Armata României se reia activitatea de asistenţă religioasă, cu caracter permanent, care are menirea să răspundă cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi să contribuie la educaţia religioasă, patriotică, civică şi etică a acestora”.

Prin acest Protocol au fost reglementate următoarele aspecte:

a) organizarea activităţii de asistenţă religioasă de către Patriarhia Română şi Ministerul Apărării Naţionale, în timpul stabilit prin programul orar al unităţilor, ţinând seama de specificul şi cerinţele generale ale sistemului militar şi de particularităţile armei sau unităţii militare;

b) coordonarea activităţii de asistenţă religioasă în unităţile militare de către Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei, din structura Departamentului pentru Politica de Apărare şi Relaţii Internaţionale. Secţia era încadrată cu preoţi, 1-2 ofiţeri de stat major, fiind condusa de un preot, în rang de vicar administrativ, numit de ministrul apărării naţionale, la propunerea Patriarhiei Române, de care depindea canonic;

c) atribuţiile Secţiei de Asistenţă Religioasă a Armatei:

„-organizează şi coordonează activitatea de asistenţă religioasă, de educaţie moralreligioasă, patriotică şi civică din structurile militare;

-conlucrează cu conducerile altor culte decât cel ortodox, recunoscute de lege, care au credincioşi în armată, se consulta cu acestea şi stabileşte, de comun acord, modul de acordare a asistenţei religioase;

-face propuneri privind principiile de selecţionare, recrutare şi încadrare a preoţilor;

-elaborează, cu avizul Patriarhiei Române, metodologia şi tematicile programelor de educaţie moral-religioasă şi se preocupă de baza materială, necesară desfăşurării activităţilor de asistenţă şi de educaţie moral-religioasă;

-realizează prin Direcţia de Informare şi Relaţii Publice, legătura cu presa militară, religioasă şi civilă, precum şi cu alte mijloace de informare în problemele specifice.”

d) drepturile şi obligaţiile preoţilor militari:

-erau subordonaţi din punct de vedere administrativ comandanţilor structurilor în care erau încadraţi, conformându-se regulilor şi îndatoririlor prevăzute de legile ţării şi regulamentele pentru personalul civil din minister, iar din punct de vedere spiritual-canonic se supuneau Episcopiei locului, cu respectarea rânduielilor bisericeşti.

„Preoţii încadraţi în structurile militare se bucură de toate drepturile prevăzute de legislaţia în vigoare şi de regulamentele pentru personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale”;

-preotul avea statut de consultant al comandantului în problemele religioase duhovniceşti, civice şi patriotice, morale şi etice şi nu putea avea parohie;

e) încadrarea preoţilor militari:

-studiile teologice superioare, definitivatul, activitatea pastorală de minim 5 ani, prestigiul în Biserică şi societate, starea de sănătate bună erau condiţiile pentru selecţionare;

-pentru unităţile/garnizoanele solicitate de minister, Episcopul locului recomanda către Patriarhia Română, preoţi, conform criteriilor bisericeşti.

Aceştia erau supuşi unor examene şi teste de către o comisie de selecţie mixtă, formată din reprezentanţi ai ministerului şi ai Patriarhiei.

Candidaţii care promovau examenul de selecţionare erau încadraţi şi participau la un curs special de 60 de zile în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare, care se desfăşura conform unor programe întocmite de Inspectoratul Statului Major General, în colaborare cu Patriarhia Română.

Încadrarea şi instalarea în funcţie a preotului se făcea la recomandarea Patriarhiei Române prin Ministerul Apărării Naţionale de către comandantul garnizoanei respective, cu participarea reprezentantului Episcopiei locale;

f) salarizarea-„preoţii angajaţi pe baza acestui protocol vor fi încadraţi şi salarizaţi la nivelul funcţiilor de consilier, expert, inspector de specialitate (gradul profesional II-IA, Anexa nr.1 din Legea nr.40/1991) la unităţile centrale şi la nivelul funcţiilor de consilier, expert, inspector de specialitate (gradul profesional II-IA, Anexa nr.10 din Hotărârea de Guvern nr.281/1993) la celelalte unităţi”;

g) ţinuta- cea canonică;

h) încetarea activităţii- când situaţia impune, de către organele abilitate ale Ministerului Apărării Naţionale, de comun acord cu Patriarhia Română. Personalul Compartimentului de asistenţă religioasă din Direcţia de Cultură a fost preluat de Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei la data intrării în vigoare a protocolului;

i) atribuţiile preotului militar:

-„preotul este îndrumătorul religios şi spiritual în unitatea şi garnizoana în care îşi desfăşoară activitatea, pe baza unui program integrat în planul de activitate al unităţii, aprobat de comandant şi are de regulă, următoarele îndatoriri:

-cultivă în sufletele militarilor credinţa strămoşească, sentimentul datoriei faţă de ţară şi popor, dragostea şi respectul faţă de memoria şi jertfele înaintaşilor, dezvoltă sentimentul demnitaţii şi onoarei militare, sentimentul patriotic şi al răspunderii faţă de îndeplinirea misiunilor încredinţate;

-desfăşoară activitate de educaţie moral-religioasă, etică şi civică a militarilor şi personalului civil, în incinta unităţilor militare;

-colaborează cu alţi factori educaţionali pentru organizarea serviciilor religioase în cadrul unor evenimente importante din istoria şi spiritualitatea poporului român: sărbători naţionale, religioase, aniversări, comemorări si evocări, Ziua Eroilor, Ziua Armatei Române, zilele categoriilor de forţe ale armatei, armelor, unităţilor, depunerea jurământului militar, încorporarea şi trecerea in rezerva etc:

-oficiază serviciile religioase, administrează Sfintele Taine, asigură mărturisirea şi împărtăşirea personalului militar şi civil şi desfăşurarea activităţii de pastoraţie individuală în unităţi, pe terenul de instrucţie şi aplicaţie, în timp de pace şi de campanie;

-acordă asistenţă religioasă în spitalele militare şi la închisoarea militară, acolo unde există;

-işi face cunoscută opinia sa când socoteşte necesar sau când i se solicită, în cazul pedepsirii disciplinare a militarilor;

-previne şi combate prin mijloace pastorale specifice faptele antisociale, cele îndreptate împotriva ordinii constituţionale ori a capacităţii de lupta;

-se îngrijeşte împreună cu comandantul de starea morală, psihică şi disciplinară a militarilor;

-acordă atenţie deosebită problemelor de educaţie privind familia.”

În concordanţă cu art.29 alin.(1) din Constituţie potrivit căruia „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”, în Protocol se menţiona faptul că „participarea militarilor la serviciile religioase şi la programul de asistenţă religioasă se va desfăşura în deplină libertate, în funcţie de apartenenţa confesională a acestora, fiind exclusă orice activitate cu caracter prozeletist. Comandanţii unităţilor miltare vor sprijini militarii de alte confesiuni decât cea ortodoxă, la cererea acestora, pentru a beneficia de asistenţă religioasă din partea Bisericii sau a cultului cărora aparţin.”

De altfel, chiar Secţia de Asistenţă Religioasă nou înfiinţata a avut în compunere preoţi ortodocşi, ofiţeri de stat major şi reprezentanţi ai Bisericii Romano-catolice şi ai Alianţei Evanghelice, având în principal menirea de a asigura cadrul pentru elaborarea unor proiecte de acte normative şi reglementări până la conceperea unei metodologii de desfăşurare a serviciului religios în diferite situaţii.

Primii 24 de preoţi militari au fost propuşi de eparhii (un preot a fost retras de ierarhul său) şi admişi în urma unui examen, la 23 aprilie 1996 încadrând funcţii în comandamente, mari unităţi, unităţi şi instituţii militare de învăţământ din toate categoriile de forţe ale armatei.

Aceştia au constituit prima promoţie de preoţi militari denumită „Episcop general de brigadă (r) dr.Partenie Ciopron” care a urmat cursul special de 60 de zile desfăşurat la Academia de Înalte Studii Militare, certificatele de absolvire fiindu-le înmânate chiar de ministrul apărării naţionale , împreună cu insigna de preot militar cu semnul Sfintei Cruci şi inscripţionată IN HOC SIGNO VINCES (întru acest semn vei învinge).

III. CADRUL JURIDIC ACTUAL

Legea nr.195/2000 privind organizarea şi constituirea clerului militar reglementează în prezent această categorie specială de personal al Ministerului Apărării Naţionale.

Preotul militar este definit ca fiind „slujitorul unei biserici sau al unui cult recunoscut de lege, încadrat în structurile forţelor armate, investit cu dreptul de a oficia acte de cult şi de a transmite învăţătura moştenită credincioşilor pe care îi păstoreşte”.

Principala controversă privind preoţii militari rămâne în continuare identificarea acestora cu categoria cadrelor militare sau cu cea a salariaţilor civili.

Argumentele care demonstrează că statutul conferit de legislaţia actuală este acela de salariaţi civili cu un statut special sunt formulate mai jos:

A. Legislaţia prevede faptul că încadrarea preoţilor militari se face prin concurs, putând fi angajaţi clerici chiar şi pe bază de convenţii civile de prestări de servicii.

Mai mult, în Regulamentul de organizare şi funcţionare a asistenţei religioase în armată aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr.M.149/2000, se precizează că preoţii militari încheie contract de muncă cu comandanţii (şefii) unităţilor militare, ceea ce este de neconceput pentru un cadru militar care să aibă carnet de muncă sau convenţie civilă.

B. După cum s-a prezentat mai sus, în legislaţia interbelică, preoţii militari erau de asemenea asimilaţi, iar nu făceau parte din rândul cadrelor militare. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin asimilare se înţelege „a se integra sau a face să se integreze într-un grup”, precum şi „a considera egal, asemănător cu”.

Şi în prezent, potrivit art.15 din lege, preoţii militari sunt asimilaţi direct cu corpul ofiţerilor cu grade superioare, respectiv cu corpul generalilor şi amiralilor, aceasta făcânduse în funcţie de garnizoana unde îşi desfăşoară activitatea, categoria I-maior, categoria a II-a –locotenent colonel, garnizoana Bucureşti şi Secţia de asistenţă religioasă-general de brigadă.

Acordarea gradelor, în conformitate cu art.52 din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare şi Hotărârea Guvernului nr.582/2001 pentru aprobarea Ghidului carierei militare se face în funcţie de pregătire, vechimea în specialitatea dobândită pe timpul studiilor raportată la stagiile minime în grad, precum şi vârsta acestora, iar pentru înaintarea în grad sunt necesare îndeplinirea unor condiţii legale exprese.

Dacă ar fi consideraţi cadre militare, nu s-ar respecta astfel acest mod de provenienţă a ofiţerilor şi înaintare în gradele următoare.

În plus, în caz de mutare dintr-o garnizoană în alta s-ar ajunge fie la “înaintări în grad” rapide, nejustificate, ilegale, fie la “degradare militară”, care este posibilă doar prin hotărâre judecătorească.

De altfel, instituţia asimilării este întâlnită şi în alte prevederi pe plan naţional, pentru exemplificare, „asimilaţii subsecretarilor de stat”. Astfel, Hotărârea Guvernului nr.676/1998 prevedea la art.4 alin.3 că preşedintele Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă era asimilat din punct de vedere al salarizării cu un subsecretar de stat, ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr.676/1999 era asimilat cu un director general. Şi Hotărârea Guvernului nr.566/1998 stabilea numeroase alte funcţii de conducere utilizate în cadrul instituţiilor publice din subordinea Guvernului care erau asimilate funcţiilor de demnitate publică.

Un alt exemplu este dat de instituţia „magistraţilor consultanţi”. Curtea Constituţională în Deciziile nr.362 şi 240 publicate în Monitorul Oficial nr.786 şi, respectiv nr.537/2003 arăta că drepturile ce se acordă „magistraţilor consultanţi” ţin de opţiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoaşterii tuturor drepturilor stabilite pentru „magistraţi”, situaţia diferită în care se află aceştia impunând instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Premisele fiind similare în cazul preoţilor militari, pentru analiza drepturilor şi obligaţiilor acestora se poate apela la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în această materie, deşi nu există speţe relative la Legea nr.195/2000.

Astfel, la art.16 din lege se stabilesc expres şi limitativ prevederile din Legea nr.80/1995 care sunt aplicabile în mod corespunzător şi preoţilor militari, aceştia beneficiind de anumite drepturi, după cum urmează: uniformă militară clericală adecvată; soldă lunară, prime, sporuri şi alte drepturi băneşti; echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente, locuinţă de serviciu gratuite, concedii şi scutiri medicale plătite; documente de transport gratuite pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta; pensie militară; decoraţii; dreptul de a urma forme de perfecţionare a pregătirii; concediu de odihnă, concediu de odihnă suplimentar,concediu de studii; permisii, scutiri şi concedii medicale; compensaţie lunară pentru chirie, indemnizaţie pentru soţia care îşi urmează soţul în altă garnizoană; despăgubiri pentru cazuri de invaliditate sau deces; înlesniri pentru folosirea caselor de odihnă, a sanatoriilor, a căminelor de garnizoană, a altor amenajări sportive şi recreative; dreptul de a purta uniforma militară după trecerea în rezervă sau retragere; drepturi pentru membrii familiei şi urmaşi, pentru cadrele trecute în rezervă sau în retragere.

Hotărârea Guvernului nr.674/2001 pentru stabilirea coeficienţilor de ierarhizare ai soldelor de funcţie pe grade militare precum şi alte drepturi ale preoţilor militari din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională prevede la art.5 că personalul cleric militar beneficiază de „soldă de merit, indemnizaţi de comandă, indemnizaţie de dispozitiv, primele, sporurile, indemnizaţiile precum şi alte drepturi băneşti şi materiale acordate ofiţerilor”.

Ca urmare, faptul că primesc soldă lunară şi pensie militară constituie excepţii în ceea ce priveşte salarizarea, pensionarea şi alte drepturi ale unor salariaţi civili.

C. La art.16 din Legea nr.195/2000 nu s-a enumerat ca fiind aplicabil art.86 din Legea nr.80/1995, referitor la posibilitatea de menţinere în activitate peste limita de vârstă în grad.

Potrivit principiul de drept că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, preoţilor militari nu le sunt deci aplicabile prevederile art.86 din Legea nr.80/1995.

Ca urmare, încetarea calităţii de preot militar este prevăzută la art.22 din Legea nr.195/2000 şi nu cuprinde toate motivele trecerii în rezervă sau direct în retragere menţionate la art.85, 87 şi 88 din Statutul cadrelor militare.

Art.21 din Legea clerului militar, instituie o normă cu caracter imperativ privind limitele de vârstă până la care preoţii militari pot fi menţinuţi în activitate, acestea fiind “similare cu cele ale cadrelor militare”.

Utilizând metodele de interpretare sistematică şi gramaticală a textelor art.21 şi art.22 din legea menţionată, structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale au apreciat şi susţinut în repetate rânduri că sunt incidente prevederile art.921 din Legea nr.80/1995 în ceea ce priveşte limitele de vârstă aplicabile preoţilor militari.

Facem totuşi menţiunea că, instanţele judecătoreşti au interpretat în sens contrar legea într-un proces îndreptat împotriva Ministerului Apărării Naţionale.

Astfel, s-a considerat că art.22 lit.a) din Legea nr.195/2000 este o normă cu caracter special, iar preoţii militari “încetează să mai aibă această calitate odată cu îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii privind îndeplinirea vârstei şi a vechimii în serviciu necesare pentru acordarea pensiei de serviciu”.

După această speţă, preoţilor militari care nu au îndeplinit cumulativ condiţia de împlinire a vârstei şi a vechimii în serviciu necesare pentru acordarea pensiei de serviciu, nu le-a mai încetat calitatea de preot militar, chiar dacă au depăşit limitele de vârstă în grad prevăzute pentru ofiţeri.

D. Preoţilor militari le este restrânsă executarea unor drepturi şi libertăţi expres şi limitativ prevăzute în art.18 din Legea nr.195/2000, dintre care doar unele sunt similare celor ale cadrelor militare.

E. Un alt act normativ care reglementează unele aspecte ale activităţii preoţilor militari, Regulamentul privind descrierea uniformei militare clericale, a însemnelor distinctive şi de ierarhizare, specifice clerului militar din Ministerul Apărării Naţionale aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.774/2004 conţine formulări ale articolelor care vin tot în sprijinul teoriei potrivit căreia preoţii militari constituie o categorie distinctă de cea a cadrelor militare, chiar dacă sunt similarităţi, cum ar fi faptul că uniforma acestora „este aceeaşi cu a ofiţerilor în activitate”.

F. Art.117 alin.2 din Constituţia României prevede că statutul cadrelor militare se stabileşte prin lege organică, iar Legea nr.195/2000 este lege ordinară, iar în plus nu se poate accepta existenţa mai multor statute profesionale pentru aceeaşi categorie socioprofesională, respectiv cadru militar din orice armă şi “cadrul militar-preot”.

G. Din punct de vedere al tehnicii legislative, dacă se dorea considerarea preoţilor ca fiind cadre militare, s-ar fi menţionat că li se aplică în totalitate Statutul cadrelor militare şi nu doar anumite articole.

IV. ASPECTE PRACTICE

Potrivit art.15 alin.(2) din Legea nr.42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român „în cazul în care Ministerul Apărării Naţionale nu dispune de personal militar sau civil specializat în domenii specifice, necesar participării la misiuni, acesta poate selecţiona rezervişti voluntari sau salariaţi civili care vor fi încadraţi şi plătiţi conform statelor de organizare”.

În Nomenclatorul armelor, serviciilor şi specialităţilor militare ale ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi în rezervă din Ministerul Apărării Naţionale aprobat prin Dispoziţie a şefului Statului Major General, în cadrul ofiţerilor specialişti este evidenţiată distinct ca armă/serviciu, „cultele” cu 10 specialităţi militare, respectiv ortodoxă, catolică, musulmană, reformată, baptistă, greco-catolică, romanocatolică, evanghelică, penticostală, unitariană.

Ca urmare, pentru participarea la misiuni în afara teritoriului naţional, practica era aceea de a chema temporar în activitate preoţii militari, pentru perioada misiunii. În prezent, preoţii cărora în prealabil li se conferă grade în rezervă, sunt concentraţi ca voluntari în baza art.16 alin.(1) lit.a) şi alin.(2) coroborat cu art.18 alin.(1) din Legea nr.446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare şi din această poziţie sunt detaşaţi la batalionul de manevră pentru a participa la misiuni de tip „în sprijinul păcii”.

Chiar dacă preoţii militari au soldă lunară, aceştia au totodată şi carnete de muncă, iar modul de completare al acestora este similar cu cel aplicabil soldaţilor şi gradaţilor voluntari, pentru exemplificare în rubrica a 7-a „salariul tarifar lunar” se înscrie solda lunară, în conformitate cu regulile stabilite pentru salariaţii civili, dar avându-se în vedere elementele componente ale soldei lunare a cadrelor militare, prevăzute în prezent de Legeacadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Chiar dacă aceştia au carnete de muncă, ei nu beneficiază de sporul de vechime, similar personalului civil, ci de gradaţii stabilite şi acordate similar cadrelor militare.

Totodată, acestora li se întocmesc aprecieri de serviciu, fiindu-le aplicabile reglementările specifice ofiţerilor şi nu fişe de evaluare a activităţii ca la salariaţii civili.

Preoţii militari ale căror funcţii se desfiinţează ca urmare a restructurării armatei nu pot beneficia de indemnizaţie de şomaj deoarece nu cotizează la bugetul asigurărilor pentru şomaj, conform Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

Având în vedere prevederile Hotărârii Guvernului nr.674/2001 menţionate mai sus, preoţilor militari cărora li se desfiinţează funcţia le sunt aplicabile prevederile unuia dintre articolele 6-9 din Ordonanţa Guvernului nr.7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale, aprobată cu modificări prin Legea nr.37/2001.

Pentru aceleaşi considerente, preoţii militari numiţi în funcţii prevăzute cu coeficienţi de ierarhizare al soldei funcţiilor de bază inferiori ca urmare a reorganizării structurilor Ministerului Apărării Naţionale beneficiază de menţinerea coeficienţilor de ierarhizare corespunzători funcţiilor superioare din care au provenit, până la numirea într-o funcţie cel puţin egală cu cea al cărei coeficient de ierarhizare se menţine.

De asemenea, preoţii militari pot beneficia, la cerere, de contravaloarea corespunzătoare normei aprobate a drepturilor pentru echipament, în schimb indemnizaţia de instalare nu li se poate acorda preoţilor militari încadraţi pentru prima dată în Ministerul Apărării Naţionale, aceştia nefiind absolvenţi ai instituţiilor militare de învăţământ.

 

V. CONCLUZII

În prezent funcţionează în structurile armatei sub 100 de preoţi militari.

Aşa cum am constatat şi din experienţa personală, în special în teatrul de operaţii, trebuie subliniat faptul că asistenţa religioasă îşi are importanţa sa remarcabilă în alinarea suferinţelor şi îmbărbătarea ostaşilor care luptă. Astfel, participarea preoţilor militari la misiunile de menţinere a păcii şi de combatere a terorismului internaţional în Europa, Africa, Afganistan şi Irak a fost apreciată atât de beneficiarii direcţi, cadrele militare, cât şi de reprezentanţii autorizaţi ai forţelor aliate, asistenţa religioasă contribuind la întărirea tonusului psihic şi moral, credinţa în Dumnezeu unindu-i pe oamenii aparţinând diferitelor comunităţi creştine.

Până în prezent, pentru râvna cu care s-au implicat în bunul mers al asistenţei religioase numeroase cadre militare au fost onorate cu „Crucea patriarhală pentru mireni”, cea mai înaltă distincţie acordată laicilor, iar unor preoţi militari le-a fost conferit titlul de „Iconom Stavrofor”, cea mai înaltă distincţie acordată preoţilor de mir, iar împreună personalul unităţilor militare, comandanţi şi preoţi militari au reuşit în numai câţiva ani, restaurarea, reconstrucţia şi construcţia a numeroase lăcaşuri de cult în unităţi militare sau în vecinătatea acestora, depăşindu-se piedici considerabile, mai ales de ordin financiar.

Astfel, chiar dacă legiuitorul a dorit ca preoţii constituanţi ai clerului militar să fie egali, asemănători în drepturi, obligaţii şi îndatoriri cu corpul ofiţerilor, nu însă să li se confere şi calitatea de cadru militar, rolul preotului militar în rândul colectivului pe care îl păstoreşte este unul, dovedit, ESENŢIAL.

BIBLIOGRAFIE

-Constituţia României;

-Legea nr.195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar; -Lege-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice; -Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare;

-Legea nr.446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare; -Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă; -Ordonanţa Guvernului nr.7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale, aprobată cu modificări prin Legea nr.37/2001;

-Hotărârea Guvernului nr.674/2001 pentru stabilirea coeficienţilor de ierarhizare ai soldelor de funcţie pe grade militare precum şi alte drepturi ale preoţilor militari din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională; -Hotărârea Guvernului nr.774/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind descrierea uniformei clericale, a însemnelor distinctive şi de ierarhizare, specifice clerului militar din Ministerul Apărării Naţionale; -Ordinul ministrului apărării naţionale nr.M.149/2000 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a asistenţei religioase în armată; -Protocol cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României cu nr.A.4868/7242 semnat de câtre ministrul apărării naţionale, Gheoghe Tinca şi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist;

-Sentinţa nr.63/2004 a Tribunalului Cluj rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Ministerul Apărării Naţionale;

-Biserica si Armata-Slujire si Jertfa – Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei Bucuresti 2006.


[1] Direcţia Management al Resurselor Umane

 

© 2013 Frontier Theme