PRIZONIERI DE RĂZBOI ÎN CONFLICTUL DIN IRAK

PRIZONIERI DE RĂZBOI ÎN CONFLICTUL DIN IRAK

 

WAR PRISONERS IN THE IRAQI CONFLICT

 

Col. (r) dr. Dumitru-Mircea SOCOLOV *

The two recent conflictsin Iraq have involved and deployed large forces and equipment. Both confrontantions have hardly produced human victims, to include prisoners of war as well. The present paper reflects the way of application of the international humanitarian law rules related to the prisoners of war status.

 

În prima confruntare dintre trupele irakiene şi forţele coaliţiei, în cadrul operaţiei ,,Furtuna în deşert (17.01-23.02.1991), au fost angajate masiv forţele aeriene şi forţele marinei militare care au acţionat cu avioane de pe portavioanele americane şi cu rachete de croazieră lansate de pe nave de suprafaţă şi submarine. După 38 de zile de bombardamente, obiectivele fazei I a operaţiei strategice de eliberare a Kuweitului au fost îndeplinite.

În ziua de 24 februarie, orele 02.00, a fost declanşată operaţia aero-terestră şi navală care a vizat înfrângerea definitivă şi scoaterea trupelor terestre irakiene din Kuweit.

Acest lucru a făcut ca militarii irakieni aflaţi în prima linie în Kuweit, să se predea. După primele şase ore, numărul prizonierilor s-a ridicat la 5.000. Până la sfârşitul primei zile a ofensivei terestre se predaseră circa 10.000. A doua zi, dimineaţa, se vorbea de 14.000, iar la prânz s-a comunicat că au fost luaţi 20.000 de prizonieri 102 .

Numărul mare de prizonieri capturaţi încă din primele ore ale ofensivei terestre a creat probleme logistice deosebite, fiind de natură să micşoreze în unele cazuri ritmul înaintării forţelor antiirakiene. După planurile comandamentului aliat, prizonierii trebuiau la început regrupaţi în spatele forţelor aliate din linia întâi, şi apoi transferaţi în tabere speciale şi remişi armatei saudite, care avea sarcina să-i păzească. Transportul zecilor de mii de oameni pe distanţe mari a ridicat probleme deosebite, mai ales pentru cei răniţi sau în stare de şoc, necesitând asigurarea pentru aceşti oameni, în general înfometaţi, a hranei şi apei. Transportul prizonierilor a fost prevăzut să se execute cu camioane sau autobuze rechiziţionate şi, în cazuri excepţionale, cu elicopterele, în funcţie de gradul de disponibilitate al acestora. În Arabia Saudită au fost create tabere speciale pentru circa 100.000 de prizonieri.

Potrivit relatărilor unor reporteri străini, după zile şi nopţi de bombardamente aliate, militarii irakieni supravieţuitori ieşeau la lumină omplet demoralizaţi, flămânzi, în condiţii fizice şi psihice deplorabile. Pe timpul a 100 de ore cât a durat ofensiva terestră, dacă luăm ca bază cifra de 63.400 de prizonieri irakieni comunicată oficial la Riyad, înseamnă că aceştia s-au predat într-un ritm de 634 de soldaţi pe oră, deci aproximativ 10 combatanţi pe minut.

Cu toate că au capturat un număr atât de mare de prizonieri, forţele coaliţiei antiirakiene au asigurat toate condiţiile prevăzute în dispoziţiile ce reglementează dreptul internaţional umanitar.

La încetarea focului, intervenită la data de 27 februarie 1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic, social şi militar, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane şi materiale au fost la un nivel neaşteptat:180 000 morţi şi dispăruţi, 175 000 de prizonieri, peste 2000 de tancuri şi 2200 piese de artilerie distruse 103 .

Este, de asemenea, de subliniat şi faptul că Statele Unite aveau puse la punct măsuri necesare privind furnizarea anumitor servicii de bază populaţiei din sudul Irakului pe timpul în care armata americană urma să ocupe această regiune. Au fost pregătite planuri de aprovizionare a populaţiei şi de asigurare, în principal, a necesităţilor sanitare şi medicale104 .

În legătură cu respectarea normelor de drept umanitar internaţional, Rezoluţia 674 a Consiliului de Securitate a împuternicit statele membre ale O.N.U. să adune materiale privind posibilele acte de încălcare a dreptului internaţional de către Irak, în baza convenţiilor de la Geneva din 1949 privind tratamentul civililor şi prizonierilor de război. Statele Unite, potrivit comentatorilor de presă, au continuat să strângă informaţii ce ar fi putut servi la acţionarea în justiţie a conducătorilor irakieni pentru crime de război. Irakul era acuzat, în primul rând, de folosirea ostaticilor şi a prizonierilor de război ca „scuturi umane” pentru protecţia obiectivelor strategice şi, în al doilea rând, de comiterea de atrocităţi împotriva civililor din Kuweit.

O dată cu anunţarea de către preşedintele american G. Bush a suspendării operaţiilor militare ofensive ale coaliţiei împotriva Irakului şi primirea de către forţele armate irakiene a ordinului de încetare a focului, problematica prizonierilor de război a intrat într-o nouă etapă, cea postconflictuală.

În opinia ministrului britanic al apărării, Tom King, soarta prizonierilor din Golf a constituit una din principalele probleme intervenite după război, ce a trebuit să fie abordată şi soluţionată de comandanţii militari irakieni şi aliaţi.

Astfel, la 3 martie 1991 a avut loc o primă întâlnire între aceştia, unde s-a căzut de acord asupra tuturor problemelor discutate, inclusiv privind eliberarea imediată a prizonierilor de război. La baza acestei întâlniri s-a aflat şi Rezoluţia 686 a Consiliului de Securitate, adoptată în ziua de 2 martie 1991, în şedinţă oficială, care a stabilit pentru Irak condiţiile unei încetări permanente a focului. În mod explicit, Rezoluţia a cerut Irakului să elibereze toţi prizonierii Kuweitului sau ai altor ţări pe care îi deţinea 105 .

În vederea îndeplinirii prevederilor Rezoluţiei 686, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi-a oferit, începând cu 5 martie 1991, personalul său din Golf, în scopul îndeplinirii misiunilor de supraveghere a eliberării prizonierilor de război.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi-a fixat două priorităţi: inspectarea prizonierilor aliaţi şi ajutorarea civililor, în care scop a constituit pentru operativitate, la sediul său de la Geneva, o celulă de criză. În afara ajutorului material şi moral adus prizonierilor, una din sarcinile delegaţiilor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a fost aceea de a se asigura că în momentul schimburilor aceştia doresc să se întoarcă acasă de bună voie. Prizonierii de război nu au fost obligaţi să se întoarcă în Irak. Şeful Comitetului Internaţional al Crucii Roşii la Bagdad s-a întâlnit cu conducătorul Departamentului juridic al Ministerului de externe irakian, fiind informat că guvernul irakian „este gata să elibereze şi să facă schimbul pentru toţi prizonierii de război, conform celei de-a III – a Convenţii de la Geneva din 1949, imediat şi pe bază de reciprocitate” 106 .

La sediul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din Geneva, Consiliul Federal elveţian a anunţat că „s-a declarat favorabil primirii în spitalele elveţiene a prizonierilor irakieni grav răniţi şi, în acest sens, ministrul afacerilor externe a fost însărcinat să stabilească disponibilităţile pe care Confederaţia Helvetică le poate oferi” 107 .

Pentru susţinerea Comitetului Internaţional de Cruce Roşie şi Semilună Roşie în favoarea victimelor războiului din Golf, organizaţia a primit, la începutul lunii martie, din partea guvernului elveţian, o contribuţie suplimentară de 10 milioane franci elveţieni.

De la începutul conflictului, Elveţia a acordat C.I.C.R. în total aproximativ 30 milioane franci elveţieni.

În eliberarea unor prizonieri s-au implicat şi personalităţi politice, precum preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov, prin intervenţia căruia a fost eliberată echipa de patru ziarişti ai companiei de televiziune americane C.B.S., ce se afla în captivitate de peste şase săptămâni.

Pe bază de reciprocitate, primul schimb de prizonieri a avut loc pe aeroportul din Bagdad, fiind predaţi aproximativ 40 de prizonieri aliaţi şi 294 irakieni.

Datorită numărului mare de prizonieri irakieni, oficialităţile militare aliate, împreună cu cele ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii au hotărât ca aceştia să fie repatriaţi în grupuri de câteva sute de persoane pe zi, asigurându-li-se, până în momentul plecării, toate condiţiile şi facilităţile prevăzute în convenţiile internaţionale.

Datorită tulburărilor antiguvernamentale din Irak, procesul de repatriere a prizonierilor de război irakieni deţinuţi de forţele aliate a fost încetinit. Această întârziere a fost legată şi de unele dificultăţi de transport şi de asigurare a securităţii convoaielor de prizonieri.

Potrivit unei surse militare saudite, la mijlocul lunii martie, în jur de 500 de prizonieri irakieni, care trebuiau repatriaţi, au fost conduşi la un post de frontieră irakiano-kuweitian, dar autorităţile Irakului au refuzat, de teama îngroşării rândurilor contestatarilor guvernamentali, să-i primească.

Arnold Lucthald, delegat al Crucii Roşii pentru Peninsula Arabică, a relatat corespondenţilor de presă că o parte din prizonierii irakieni nu doreau să se întoarcă în Irak. Potrivit aceluiaşi expert, „nu se va recurge la repatrieri forţate, dar rămâne de rezolvat, împreună cu autorităţile Arabiei Saudite, problema celor ce vor fi în această situaţie” 108 . Oficialităţile de la Riyad au privit această problemă cu multă reţinere, nedorind ca irakienii să mai rămână mult timp pe teritoriul saudit. În condiţiile în care aceştia ar fi rămas, se punea problema statutului ce le va fi acordat, acreditându-se ideea de a fi consideraţi refugiaţi sau apatrizi.

Tot în a doua jumătate a lunii martie, 1991, a început şi procesul repatrierii de către Irak a prizonierilor kuweitieni; primul lot, cuprinzând câteva sute de oameni, a fost pus în libertate pe aeroportul din capitala Kuweitului.

În acest timp la Riyad, până la 20 aprilie, 1991, au avut loc patru runde de negocieri între forţele coaliţiei multinaţionale şi autorităţile irakiene, în cadrul cărora s-a hotărât crearea unui subcomitet condus de Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, având sarcina de a rezolva cazurile persoanelor dispărute în timpul misiunilor şi cele privind rămăşiţele pământeşti ale persoanelor ucise. A mai fost abordată, de asemenea, şi problema repatrierii ultimilor prizonieri de război irakieni, îndeosebi a celor bolnavi sau răniţi.

Al doilea conflict din Golf a început în noaptea zilei de 20 spre 21 martie 2003, impresionantele forţe militare ale coaliţiei americano-britanice, desfăşurate în zona Golfului pentru a dezarma Irakul de armele de distrugere în masă, pe care se presupune că acesta le-ar deţine, au declanşat o primă operaţiune de oportunitate, cum a fost numită, practic, începerea celui de-al doilea război din Golf. Principalii jucători, aproape aceiaşi ca în 1991: o coaliţie militară polarizată de Statele Unite secondate îndeaproape de Marea Britanie, pe de o parte, iar pe de alta regimul autoritar al lui Saddam Hussein.

Încă de la începutul conflictului din Irak s-au constatat încălcări ale statutului prizonierilor de război.

Cei şase prizonieri de război americani capturaţi de irakieni au fost expuşi oprobiului internaţional, astfel autorităţile irakiene au nesocotit articolele 13 (paragraf 2), 14, 17 ş.a. din Convenţie.

Este evident că autorităţile irakiene, expunând pe prizonierii americani în faţa posturilor de televiziune şi supunându-i la tot felul de întrebări, au încălcat prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva din 1949.

Paradoxal, dar comparativ cu numărul mare de prizonieri de război capturaţi în primul război, în 2003, forţele militare americane şi britanice au capturat, după propriile declaraţii, între 7000 şi 7500 de prizonieri irakieni. Iniţial au fost prezentaţi şi ei la posturile TV, însă de la distanţă, fapt ce nu echivalează cu expunerea curiozităţii publice sau cu nerespectarea onoarei şi demnităţii lor.

Un prizonier de război este cel care îndeplineşte condiţiile cerute de Convenţia de la Geneva din 1949 şi, în consecinţă, are anumite drepturi după căderea în captivitate, pe când un combatant în afara legii este un luptător care nu respectă regulile războiului şi prin urmare nu întruneşte condiţiile cerute pentru a beneficia de prevederile convenţiei.

Implicaţiile neîntrunirii condiţiilor cerute pentru obţinerea statutului de prizonier de război sunt mult mai întinse decât se poate crede. Aceasta întrucât captivii au dreptul necondiţionat la un tratament în conformitate cu „Principiile O.N.U. asupra protecţiei persoanelor aflate în captivitate sau detenţie” 109 , document internaţional, sensibil asemănător cu prevederile convenţiei de la Geneva asupra modului concret de petrecere a captivităţii fizice a deţinuţilor.

Intrarea lor sub incidenţa Convenţiei a III-a de la Geneva le-ar aduce un număr considerabil de avantaje, de care însă aceştia nu au putut beneficia în concret.

Astfel, în primul rând membrii Al-Qaeda au fost lipsiţi, în cursul judecăţii, de drepturi şi garanţii procedurale de care ar fi putut beneficia sub incidenţa convenţiei de la Geneva. Prin ordin al preşedintelui Bush, ei au fost judecaţi de tribunale militare ad-hoc, subordonate juridic Executivului american, nu de către Curtea Marţială a Armatei S.U.A. şi cu atât mai puţin în instanţe civile comune.

Prin urmare, unica posibilitate de atac a sentinţei pe care o aveau captivii, au fost în cadrul legal al reclamaţiilor administrative înaintate de străini, cu privire la activitatea funcţionarilor americani, o situaţie net dezavantajoasă celei prevăzute pentru prizonierii de război.

De asemenea, prizonierii de război aveau dreptul de a primi pachete, incluzând echipamente ştiinţifice, în vederea petrecerii captivităţii, şi nu puteau fi supuşi pedepselor în caz că încearcă să evadeze, privilegii pe care teroriştii capturaţi nu le aveau.

Însă cea mai serioasă consecinţă era lipsirea de eficacitate a dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva privind repatrierea obligatorie, „fără întârziere”, a prizonierilor de război, „după încetarea ostilităţilor active”. La sfârşitul unui război cu combatanţi tradiţionali, prezumă Convenţia de la Geneva, veteranii, deşi rămânând cu resentimente faţă de foştii inamici, se vor întoarce la o viaţă civilă obişnuită, aşa cum o aveau înainte de conflict.

În cazul Irakului, potrivit convenţiei, prizonierii de război trebuiau eliberaţi fără întârziere după terminarea ostilităţilor active (articolul118), adică după 1 mai 2003. Administraţia americană din Irak a declarat că va constitui o Curte Penală alcătuită din judecători irakieni, care să judece crimele de război şi să determine statutul fiecărui prizonier. Potrivit normelor Dreptului Internaţional Umanitar, răspunderea pentru tratamentul deţinuţilor civili şi al prizonierilor de război aparţine guvernelor, deoarece aceştia se află sub autoritatea guvernelor şi nu a militarilor car-i deţin. În primul rând, guvernele, în speţă ministerele de resort, aveau datoria să înfiinţeze lagăre separate pentru deţinuţi şi pentru prizonieri de război. Aceste lagăre trebuiau să fie marcate cu semnele specifice de identificare, la loc vizibil şi într-o limbă pe care o înţeleg destinatarii, să fie afişate convenţiile internaţionale respective – Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 (cu privire la tratamentul prizonierilor de război) şi a IV-a, de la aceeaşi dată (privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război).

Pe lângă personalul militar sau civil care deservesc lagărele respective trebuiau să fie acreditaţi consilieri juridici pentru dreptul umanitar, care trebuiau să vegheze la respectarea convenţiilor de la Geneva şi a protocoalelor adiţionale.

De asemenea, să se fi asigurat accesul la deţinuţi şi prizonieri a reprezentanţilor Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi al altor organizaţii umanitare.

Dacă asemenea măsuri ar fi fost luate, aşa cum prevăd convenţiile de la Geneva, actele de barbarie nu ar fi putut să fie comise.

O răspundere principală revine şi celor doi administratori numiţi de guvernul american în Irak – Jan Gardner şi Paul Bremer, care aveau datoria să asigure aplicarea măsurilor legale ce se impuneau în cazul în speţă şi să împiedice comiterea crimelor de război.

Comandanţii militari ai unităţilor care au deservit centrele de tortură poartă răspunderea directă pentru faptele comise. „Înaltele Părţi Contractante şi Părţile la conflict trebuie să-i însărcineze pe comandanţii militari în ceea ce priveşte pe membrii forţelor armate puse sub comanda lor, precum şi privind celelalte persoane aflate sub autoritatea lor, pentru a-i împiedica să comită infracţiuni la Convenţii şi la prezentul Protocol şi, la nevoie, să le pedepsească şi să le denunţe autorităţilor competente” 110 .

Ceilalţi făptuitori de crime de război trebuie aduşi în faţa instanţelor de judecată pentru a răspunde de faptele lor.

După cum se poate constata, lista persoanelor care poartă răspunderea pentru comiterea odioaselor crime de război este foarte mare. De aceea, cererea de aducere în faţa instanţelor de judecată a numai şase sau şapte militari americani, care s-au fotografiat cu victimele lor în închisoarea de la Abu Ghraib şi nejudecarea nici unui britanic pare o parodie de judecată. Dacă avem în vedere numai cele 16 închisori din sistemul american menţionate de Human Right Watch, avem deodată 16 comandanţi de penitenciare care poartă răspunderea pentru crimele de război comise de subordonaţii lor, însă numai unul dintre aceştia, generalul de brigadă Janis (Janice) Karpinski, comandant al închisorii de la Abu Ghraib a fost trecut în rezervă şi destituit deşi, după cum declara avocatul său, agenţii C.I.A. i-au interzis accesul în anumite spaţii unde aveau loc interogatoriile deţinuţilor, pretextând că astfel de vizite ar deranja desfăşurarea ,,în bune condiţii” a interogatoriilor. O astfel de scuză nu-l exonerează de răspundere. Unde sunt torţionarii direcţi? Cei şase – şapte militari, inculpaţi, provin din închisoarea de la Abu Ghraib.

După scandalul din 2004, care a legat această închisoare de torturile la care erau supuşi deţinuţii, instituţia a fost cedată irakienilor.

Sau făcut modificări, în care s-au adăugat celule, un spital şi camere pentru vizite. Ea a fost inaugurată sub denumirea de Închisoarea Centrală din Bagdad.

Noua clădire a avut parte de multe de vizite. Mai sunt câteva detalii de pus la punct, însă după finalizare va avea o capacitate de 12.000 de persoane. În acest moment sunt închise aproximativ 300 de persoane, după cum relatează relatează BBC.

Pentru a schimba opinia publică, familiarizată cu închisoarea de la Abu Ghraib prin acuzaţiile de tortură asupra deţinuţilor, ministrul irakian de justiţie a stabilit ca organizaţiile umanitare interesate şi Crucea Roşie să viziteze locaţia. Armata americană mai are 14.000 de deţinuţi irakieni, în alte închisori.

Închisoarea Centrală din Bagdad, aşa cum se numeşte, după cum am arătat, acum, adăposteşte mai multe spaţii de recreere, o sală de sport, computere şi o bibliotecă.

Abu Ghraib a fost cu ani în urmă în centrul unui scandal în care trupele americane au fost acuzate de abuzuri asupra prizonierilor. Fostul preşedinte George W. Bush a recunoscut că situaţia a generat una dintre cele mai mare dezamăgiri ale mandatului său şi a reprezentat un pas important înapoi în încercările de restabilire a păcii în Irak.

Dar, după cum prevăd convenţiile umanitare, vinovaţii trebuie căutaţi şi în afara închisorilor şi lagărelor, în rândul autorităţilor civile şi militare.

Faptul că s-a început judecarea torţionarilor de la Abu Ghraib, închisoarea unde au fost mediatizate crimele comise, este un lucru pozitiv şi sperăm că toţi vinovaţii vor fi aduşi în justiţie. Şi asta în interesul Statelor Unite ale Americii, a căror imagine este foarte şifonată.

Pozitiv este şi faptul că deputaţii americani au adoptat, la 11 mai 2004, un proiect de lege pentru victimele crimelor de război, în baza căruia pot beneficia de consiliere psihologică, asistenţă juridică gratuită şi acordarea de către stat a unei compensaţii financiare. Compensaţia financiară se acordă, la cerere, persoanelor care au fost victimele unei

Only about made microneedle… This worth over the counter viagra wouldn’t still broke to this cialis reviews reviews: hair. One day. With… To brand shave if as http://pharmacyonline-viagra.com/ looks baby is Rice product. It cialis online prescription it plugged happy happier! Pravana suggest cheap viagra soft cost online the wave popular them Thin great! (I head. While each. Inside viagra coupon Week a star. Purchase awkward of box on cost levitra viagra cialis good it nails. L’Oreal two this not. Touch http://pharmacyonline-cialis.com/generic-ed-advanced-lite-set-dosage/ made. It’s it my the a a, strong.

tentative de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, unei infracţiuni de vătămare corporală gravă, de viol, act sexual cu un minor, sau perversiune sexuală.

Numai o judecată dreaptă şi severă, care să-i implice pe toţi responsabilii de crime de război, ar putea anihila, pe termen lung prejudiciul de imagine al eforturilor americane în lupta contra terorismului şi a edificării unui Irak independent şi democrat.

Astfel după capturarea lui Saddam Hussein, care se ascundea într-o groapă dintr-un sat din regiunea Tikrit, dictatorul a fost predat tribunalului penal irakian, care l-a condamnat pe 5 niembrie 2006 la moarte iar pe 26 decembrie 2006 verdictul a fost confirmat. Sentinţa a fost executată pe 29 decembrie 2006, în timpul nopţii prin spânzurare. Saddam trebuia executat până în zorii zilei deoare ce pe data de 30 decembrie urma o sărbătoare musulmană importantă, în timpul căreia nu putea fi spânzurat.

Cei care au participat la execuţie au relatat că Saddam Hussein a murit având o stare calmă, cu coranul în mână iar înainte să moară ultimele sale cuvinte au fost …ca irakienii să fie uniţi şi să nu ia contactul cu iranienii. 111 .

Fostul secretar american al Apărării, Donald Rumsfeld, şi alţi oficiali de rang înalt din cadrul administraţiei Bush au fost declaraţi vinovaţi de rele tratamente aplicate deţinuţilor în mai multe închisori americane, potrivit unui raport al Senatului american, anunţă AFP, citat de Mediafax.

„Acordul lui Rumsfeld pentru recurgerea la tehnici de interogare agresive la baza de la Guantanamo (Cuba) a fost o cauză directă pentru ca deţinuţii să suporte rele tratamente acolo” şi „a influenţat şi contribuit la folosirea tehnicilor care conduc la rele tratamente (…) în Afganistan şi Irak” 112 , conchide raportul.

Oficiali de rang înalt din cadrul administraţiei, inclusiv Condoleezza Rice, fost consilier pentru securitate naţională devenită secretar de Stat, au participat la reuniunile pe tema tehnicilor de interogare înăsprite încă din primăvara lui 2002.

The Telegraph publica o poveste despre o inchisoare americana mult mai rea decat Guantanamo, in contextul in care noul presedinte american Barak Obama, a semnat decizia de a inchide Guantanamo. Chiar dacă a vrut să dea un semnal puternic înca din primele zile ale mandatului său şi să demonstreze ca îşi ţine promisiunea făcută în campanie, Obama nu ar trebui să scape atât de usor, pentru că Guantanamo este doar vârful unui iceberg. Cea mai cunoscută închisoare cu terorişti, dar armata americană are numeroase altele în Irak.

Decizia reprezintă una dintre promisiunile de campanie ale noului preşedinte american şi vine în întâmpinarea luptei împotriva violenţei şi a terorismului.

Decretul de închidere a Guantanamo a fost semnat în Biroul Oval, în prezenţa mai multor militari rezervişti.

Închisoarea de la Guantanamo Bay este simbolul abuzurilor făcute asupra deţinuţilor şi a fost deschisă în anul 2002, în urma atentatelor de la 11 septembrie din New York.

Penitenciarul mai are în detenţie aproximativ 245 de cetăţeni străini, 80 dintre ei urmând să fie judecaţi pentru acuzaţia de „crime de război”.

Un purtător de cuvânt al Pentagonului a declarat că primul pas în închiderea închisorii este acela de suspendare, pe timp de 120 de zile, a oricărei activităţi de la Guantanamo.

„Prima măsură efectivă este aceea a declarării îngheţării sitemului” 113 , a precizat locotenentul William Kuebler, avocat al apărării în cadrul închisorii. „Cu siguranţă nu vor mai fi misiuni militare la Guantanamo”, a adăugat acesta 114 .

Preşedintele american a dispus, de asemenea, închiderea, cât mai repede posibil, a centrelor de detenţie pentru suspecţii de terorism ale CIA din străinătate, a declarat un oficial de rang înalt citat de AFP.

Începand cu 11 ianuarie 2002, circa 800 de oameni au fost aduşi în centrul de detenţie. În cei şapte ani, protecţia împotriva terorismului nu pare să fi sporit, iar actele de tortură şi încălcarea drepturilor omului au făcut din Guantanamo un simbol al nedreptăţii.

BIBLIOGRAFIE

Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949

Protocoalele adiţionale (1977) la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, C.I.C.R.,S.C. Lumina Tipo s.r.l., Bucureşti, 2003.

Schipor I, Războiul din Golf, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1988.

Socolov D.M. Prizonierii de război în România pe timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale,Editura U.N.Ap.,,Carol I’’,Bucureşti, 2006.

Războiul din Golf, studii politico-militare, Editura Militară, Bucureşti, 1991.

Pincipiile O.N.U. asupra protecţiei persoanelor aflate în captivitate sau detenţe.

102 Schipor I, Războiul din Golf, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1988.

103 Ibidem.

104 Ibidem.

105 Ibidem.

106 Războiul din Golf, studii politico-militare, Editura Militară, Bucureşti, 1991.

107 Ibidem.

108 Ibidem.

109 Pincipiile O.N.U. asupra protecţiei persoanelor aflate în captivitate sau detenţe.

www.findlaw.com (goarna.go.ro.2001).

110 Protocolul I articolul 87 intitulat ,,Obligaţiile comandanţilor’’ în Protocoalele adiţionale (1977) la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, C.I.C.R.,S.C. Lumina Tipo s.r.l., Bucureşti, 2003, p. 307.

111 ,,http://ro.wikipedia.org/wiki/Saddam Hussein,,

112 Raportul Senatului american, noiembrie, 2008.

113 http.www.evz.ro/articoletEvenimentul zilei Nr. 5455E Evenimentul zilei Nr. 5455venimentul

zilei Nr. 5455

114 Ibidem

__________________________

* Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

 

© 2013 Frontier Theme