RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR

RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR

 

STATE RESPONSIBILITY UNDER INTERNATIONAL LAW

 

Drd. Attila DEZSI

 

The international contemporary public law represents the totality of juridical norms created by the states through agreements which are expressed by specific juridical forms (treaties, unwritten law). The international public law is not a static, abstract category. Any modification which interferes within the international society is reflected in its laws.

Keywords: international public law, international treaties, UN, Charter of the United Nations

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional (organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională.

Dreptul internaţional public contemporan reprezintă totalitatea normelor juridice create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar, în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor .

Din definiţia de mai sus rezultă că obiectul dreptului internaţional public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.

Dreptul internaţional public nu este o categorie statică, abstractă. Orice modificare care intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, dreptul internaţional public fiind şi un instrument al politicii internaţionale.

În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridică.

Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punctul de vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor.

Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public.

b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.

c) În comunitatea internaţională nu există organe judecătoreşti cu competenţa generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie).

d) Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

Recurgerea la sancţiuni intervine în condiţiile în care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punctul de vedere al dreptului internaţional public, împotriva unui alt stat, sau atunci când încalcă o normă imperativă (denumita de “jus cogens”), comiţând, de exemplu, o crimă internaţională.

Competenţa de a constata că un anumit act sau fapt săvârşit de un stat constituie un act ilicit şi de a aplica sancţiuni revine: statelor şi Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizaţii internaţionale regionale.

În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victimă, după ce dovedeşte carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de către organele O.N.U. să aplice sancţiuni. În cazul comiterii de către un stat, prin reprezentanţii săi, a unei crime internaţionale, oricare dintre statele membre ale comunităţii internaţionale are interesul să constate producerea actului ilicit şi să sancţioneze statul vinovat de încălcarea ordinii publice internaţionale. O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în numele societăţii internaţionale şi în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul organizaţiei ( Carta O.N.U. etc) sunt abilitate să constate şi să sancţioneze acte sau fapte ilicite ale statelor.

Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin riposta militară de către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U.

Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de retorsiune, constând în „acte neamicale considerate însă legitime, cum sunt: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat”

Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse de contextul în care se desfăşoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional a altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar”.

Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, fără să acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional. Statul ai cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în acest mod poate replica prin exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului care a încălcat acordul internaţional şi care se află pe teritoriul său.

Organizaţiile internaţionale, prin organele lor, pot să aplice anumite sancţiuni, în cazul încălcării unor norme de drept internaţional public.

În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice sancţiuni. Aplicarea sancţiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Sancţiunile care pot fi aplicate sunt de două tipuri: fără folosirea forţei armate (măsuri de ordin politic şi economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin militar).

Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor sau ruperea relaţiilor diplomatice. Din cadrul celei de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.

Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situaţie internaţională reprezintă: o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.

Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat că o situaţie internaţională care a reclamat aplicarea unei sancţiuni reprezenta o ameninţare împotriva păcii. În câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încalcare a păcii” (războiul Irak-Iran, războiul din Iugoslavia). Alte situaţii internaţionale au fost apreciate ca reprezentând ameninţări împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului popoarelor la autodeterminare (în Namibia), terorism (în Libia), violarea drepturilor omului şi exod masiv de populaţie peste graniţele naţionale (în Rwanda).

Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale pot fi: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei, sau excluderea din organizaţie. În cadrul Consiliului Europei, organul decizional – Comitetul de Miniştri – poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare) suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizaţiei – respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să recurgă la aplicarea unor sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor credite.

Atunci când apar state noi în societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional în vigoare, din momentul apariţiei sale, este – în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.

O mare parte din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul internaţional. Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zona în care statelor li se acordă o largă libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi care include: alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este admisă nicio intervenţie exterioară, în numele necesităţii respectării dreptului internaţional public.

Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale.

Între dreptul internaţional şi morala internaţională există raporturi similare cu cele dintre drept şi morală în general. Normele de drept internaţional stabilesc drepturi şi obligaţii susceptibile a fi aplicate prin măsuri obligatorii. Regulile moralei internaţionale prescriu o anumită comportare fără a da naştere la drepturi şi obligaţii juridice. Ele fac apel la conştiinţa morală şi nu pot fi impuse prin forţa de constrângere a unei autorităţi exterioare individului sau colectivităţii.

Reflectând ceea ce este comun în conştiinţa popoarelor, morala internaţională exprimă atât valori umane comune, cât şi reguli de comportare între naţiuni independente şi suverane destinate să promoveze respectul reciproc şi înţelegerea între popoare, interesul întregii omeniri.

Între morală şi dreptul internaţional există legături de interdependenţă, de influenţare reciprocă. O sumă de reguli de drept sunt în acelaşi timp şi reguli de morală, o mare parte din principiile şi normele dreptului internaţional îşi au originea în normele morale, iar unele tratate fac trimitere în cuprinsul lor la exigenţele omeniei, la principiile umanitare sau la regulile aplicabile în cadrul societăţilor civilizate, care au în mare parte un caracter moral. Întregul drept internaţional are, de altfel, un caracter moral, moralitatea internaţională având astăzi un rol important în procesul relaţiilor internaţionale, ca şi în aplicarea în cazuri concrete a normelor dreptului internaţional, încălcarea regulilor moralei exercitând o acţiune negativă asupra dreptului internaţional.

Între regulile moralei pot fi încadrate şi curtoazia internaţională, care cuprinde o sumă de reguli izvorâte din necesităţile practice sau care semnifică bunăvoinţă şi respect reciproc, ori prin care se doreşte să se transmită anumite bune intenţii, simpatie, solidaritate. Aplicarea regulilor de curtuazie rămâne la libera apreciere a statelor, nedecurgând din îndeplinirea unei obligaţii. Încălcarea acestor reguli, deşi nu se sancţionează prin mijloace juridice, constituie însă un act grav în relaţiile internaţionale, putând influenţa în mod serios raporturile stabilite. O mare parte din regulile de curtoazie au fost astăzi încorporate în dreptul internaţional, cu deosebire în dreptul diplomatic (privilegiile şi imunităţile diplomatice şi consulare, ceremonialul de stat, etc.).

Între dreptul internaţional şi politica externă a statelor există un raport de interacţiune complexă, dreptul internaţional constituind un mijloc de influenţare a politicii externe, care trebuie să fie în concordanţă cu principiile şi normele de drept internaţional, dar totodată şi un instrument al politicii externe.

Dreptul internaţional acţionează ca un factor de influenţare şi orientare a politicii externe a statelor în direcţia realizării unor obiective şi valori stabilite în comun, iar politica externă a diferitelor state tinde, dincolo de respectarea dreptului internaţional, să modifice sau să-i completeze normele atunci când acestea sunt desuete ori insuficiente pentru soluţionarea problemelor puse de viaţa internaţională, ori nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.

În cadrul politicii externe, statele mai puternice tind ca în procesul de elaborare şi de aplicare a unor norme de drept internaţional să orienteze acest proces în direcţia convenabilă lor, să încerce să influenţeze şi celelalte state în sensul dorit de ele.Concomitent, însă, existenţa unor valori comune întregii societăţi internaţionale impune promovarea acestora prin intermediul dreptului internaţional, a cărui respectare se impune tuturor statelor. În acelaşi timp, o regulă de drept, odată adoptată, câştigă treptat o existenţă proprie, care din punct de vedere politic este greu de ignorat chiar de către statele ale căror interese pot fi lezate ca urmare a aplicării acestei norme şi care este asigurată prin participarea şi atitudinea tuturor statelor interesate în aplicarea ei şi, în general, în promovarea normelor de drept internaţional care iau în considerare interesele pe termen lung ale întregii comunităţi internaţionale.

 

© 2013 Frontier Theme