RĂSPUNDEREA MILITARILOR ROMÂNI ÎN TEATRELE DE OPERAŢII

RĂSPUNDEREA MILITARILOR ROMÂNI ÎN TEATRELE DE OPERAŢII

 

Octavian Toma, Proc. mil. mr. mag. drd. Parchetul Militar Ploiesti

Tema ce o propunem spre dezbatere are caracter de noutate în literatura juridică şi prezintă totodată interes în planul activităţii efective a procurorilor militari.

După ce vom defini pe scurt noţiunile şi formele de răspundere în dreptul românesc  vom face o prezentare a tipurilor de răspundere a militarilor în general, urmând ca apoi să ne referim în concret la răspunderea militarilor aflaţi în misiuni în afara graniţelor ţării .

Teoria Generală a Dreptului stabileşte în funcţie de ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică încălcată mai multe forme de răspundere: răspunderea penală, răspunderea materială, răspunderea administrativă, răspundere contravenţională, răspunderea disciplinară, răspundere financiară o răspunderea civilă  care prezintă două tipuri distincte şi anume răspunderea contractuală şi răspunderea civilă delictuală. În general fiecare ramură de drept prin normele sale statuează o răspundere juridică care se poate manifesta potrivit specificului acesteia. Răspunderea nu înseamnă altceva decât definirea sancţiunii încălcării normelor domeniului de drept şi modalitatea în care acestea se aplică.

Răspunderea militarilor indiferent de formă prezintă particularităţi specifice datorate statutului aparte a acestei categorii de persoane. Astfel răspunderea penală a militarilor este reglementată de către Codul penal român care prevede atât infracţiuni specifice ce pot fi săvârşite numai de către militari , precum şi  alte infracţiuni care pot fi săvârşite atât de militari cât şi de persoane civile.

Răspunderea  disciplinară a militarilor este definită strict de către regulamentul disciplinei militare  prezentând particularităţile specifice cunoscute.

Răspunderea materială este reglementată prin O.G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor completat prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M.5/ 22.01.l999.

Răspunderea civilă a militarilor nu prezintă particularităţi faţă de  alte categorii de persoane fizice .

Răspunderea contravenţională se bazează pe acelaşi set de acte normative ce stabilesc  sancţiunile contravenţionale pentru orice persoană cu precizarea  că în cele mai multe situaţii săvârşirea unei contravenţii de către un militar poate atrage şi existenţa răspunderii disciplinare.

Urmare  a evoluţiei situaţiei internaţionale după 1990 a modificării sistemelor de alianţă ale României , a dobândirii calităţii de stat membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO)şi  a Uniunii Europene pentru ţara noastră mai precis pentru armată şi pentru celelalte structuri militare s-au ivit noi obiective, unele constituind adevărate provocări atât în plan doctrinar cât şi în planul realizării efective.

Pentru  prima dată după 1945 militari români s-au deplasat în afara teritoriului statului în executarea unor misiuni ordonate, sub o comandă internaţională. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt teatrele de operaţii, forţele participante din cadrul structurilor militare şi organismul internaţional sub egida căreia se desfăşoară această misiune.

Astfel după participarea militarilor români la operaţiunile ONU din timpul operaţiei Furtună în deşert 1991, Somalia şi Angola, în prezent distingem patru teatre principale de operaţii şi anume : Bosnia – Herţegovina unde se află efective din cadrul armatei române – misiune EUFOR şi ofiţeri de poliţie din cadrul MIRA în cadrul misiunii de poliţie a Uniunii Europene EUPM; Kosovo  unde  în cadrul misiunii KFOR  aflată sub egida NATO se află militari din cadrul Ministerului Apărării precum şi jandarmi din cadrul MIRA participanţi la unitatea  specială de poliţie a Naţiunilor Unite din Kosovo ; de asemenea sunt prezenţi  şi ofiţeri de poliţie şi ai poliţiei de frontieră în cadrul  UNMIK aflată sub egida ONU precum şi EUPT aflată sub egida Uniunii Europene.

Pe teatrul de operaţii din Irak , militari din cadrul Ministerului Apărării participă în cadrul misiunii tip coaliţie Irak Freedom şi a misiunii NTMI ( misiune NATO de instruire a ofiţerilor irakieni) .

În teatrul de operaţii din Afganistan participă militari din cadrul Ministerului Apărării în cadrul misiunii NATO  ISAF  şi a misiunii tip coaliţie ENDURING FREEDOM precum şi ofiţeri din cadrul S.P.P. ce au ca sarcină asigurarea protecţiei demnitarilor români .

Cu acelaşi obiectiv militarii din cadrul S.P.P. sunt prezenţi în zona de conflict DARFUR şi KHARTUM din Sudan.

Ofiţeri de poliţie din cadrul MIRA participă din anul 2004 în cadrul misiunii ONU din HAITI – MINUSTAH ,din anul 2006 în cadrul  misiunii ONU din  Timorul de Est – UNMIT, din anul 2002 în cadrul misiunii ONU din R.D. Congo – MONUC şi a misiunii de poliţie a Uniunii Europene din această ţară – EUPOL , iar din anul  1992 în cadrul misiunii OSCE din Fosta  Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Mai precizăm că din cadrul Poliţiei de Frontieră participă 2 ofiţeri la  misiunea  Uniunii Europene – EUBAM în oraşul Rafah situat între  Fîşia Gaza  şi Egipt .

De asemenea  din cadrul Ministerului Apărării sunt trimişi un număr  de militari ca observatori  militari şi monitori pentru diverse  misiuni ONU şi ca ofiţeri de legătură pentru misiunile tip coaliţie.

Conduita militarilor  este reglementată de prevederile Legii nr. 42/15.03.2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român , act normativ prin care se statuează şi norme referitoare la transferul de autoritate ce se efectuează de către Ministerul Apărării  şi care reprezintă acţiunea prin care România predă controlul la nivel operaţional şi tactic al forţelor sale participante într-o anumită misiune comandamentului străin ce conduce acea misiune. Participanţii la misiune urmează a executa  ordinele comandantului forţei conform celor stabilite la efectuarea transferului de autoritate cu respectarea  prevederilor  Dreptului Internaţional şi ale regulilor de angajare . La rândul lor  forţele armate române pe timpul îndeplinirii misiunilor în afara teritoriului statului român pot avea  sub control operaţional şi tactic unităţi sau subunităţi ale forţelor armate străine cu care cooperează.

Se prevede  în mod explicit în textul art. 12 al legii că în situaţia în care comandantul detaşamentului românesc primeşte un ordin, o directivă sau consemn  emanând de la autorităţile ierarhic superioare ale misiunii ce contravine normelor de drept internaţional sau obiceiurilor războiului, refuză executarea acestora.

În continuare vom prezenta modalităţile de reglementare ale  operaţiunilor de pace pentru a putea înţelege particularităţile ce reglementează răspunderea militarilor români aflaţi în afara teritoriului ţării .

Termenul de operaţiune de pace cuprinde toate operaţiunile de  menţinere ca şi de impunere a păcii duse  în continuarea eforturilor diplomatice  de a stabili  şi menţine pacea.

Operaţiunile de menţinere a păcii se organizează şi  se desfăşoară la iniţiativa Consiliului de Securitate  şi uneori a  Adunării Generale a Naţiunilor Unite . Consiliul de Securitate adoptă rezoluţii . Rezoluţia Consiliului de Securitate reprezintă mandatul în sens larg care legiferează hotărârea şi modul cum se v-a desfăşura operaţiunea de menţinere a păcii.

Fiecare operaţiune de pace operează sub un mandat specific care asigură în sensul Dreptului Internaţional baza legală pentru desfăşurarea de forţe militare pe teritoriul statului unde operaţiunea este condusă. NATO şi Uniunea Europeană sunt organizaţii investite legal să exercite mandatul ONU.

Mandatul are în principiu următorul  conţinut: probleme de ordin general, scopul operaţiei întrunite multinaţionale,  misiunea forţei întrunite multinaţionale, obiectivele de îndeplinit, compunerea forţei, numirea comandantului, nominalizarea  eşalonului superior, condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă le impune  referitor la prezenţa forţei norme cu privire la statutul personalului forţei armate (drepturi, obligaţii, imunităţi) durata mandatului etc.

Regulile de angajare( R.O.E.) sunt instrucţiuni elaborate de  autoritatea politică şi militară competentă , cu scopul de a defini  împrejurările şi limitele folosirii forţei de către forţele armate pentru a iniţia şi continua angajarea armată  atunci când acestea  se confruntă cu alte forţe. R.O.E. conţin un set de acţiuni permise şi/ sau interzise.

Regulile de angajare reprezintă mijlocul prin care autoritatea politică şi militară controlează modul de folosirea forţei unui structuri militare într-o anumită situaţie politico-militară. Ele reprezintă de fapt instrucţiuni ce autorizează  uzul de forţă.

Pe plan internaţional R.O.E. reprezintă reguli cu caracter  politico-militar, iar instrucţiunile bazate de acestea  conţin prevederi precise  şi clare lipsite de echivoc ce determină anumite restricţii, nerespectarea lor poate atrage răspunderea disciplinară sau penală după caz. Totuşi aceste consecinţe legale vor fi resimţite indirect în diferite domenii ale dreptului internaţional, penal etc.

Spre exemplu, o forţă militară care nu se supune limitărilor date de R.O.E. nu poate fi pedepsită conform dreptului penal; dar dacă această acţiune are drept consecinţă utilizarea nejustificată a forţei ce conduce spre moartea sau rănirea unor oameni sau cauzează pierderi materiale, atunci aceste fapte cad sub incidenţa  dreptului penal.

Distingem reguli de angajare în conflict pe timp de pace; reguli de angajare în conflict în cadrul  operaţiilor de pace sub egida ONU ( fie operaţiuni de menţinerea păcii, fie operaţiuni de restabilirea păcii ) şi reguli de angajare în conflict pe timpul războiului.

Regulile de angajare nu se substitue regulamentelor de luptă, doctrinei sau tacticii, ele nu sunt legi ale războiului ci doar interpretează regulile războiului  precum şi legile regimului de criză în misiune autorizată.

La elaborarea R.O.E. se are în vedere Dreptul Public Internaţional şi Dreptul Internaţional Umanitar, cadrul legislativ naţional precum şi factorii operaţionali şi situaţia politică internaţională.

Astfel dacă unele din restricţiile referitoare la folosirea forţei sunt norme ale Dreptului Internaţional Umanitar acestea datorită caracterului permanent sunt incluse ca prevederi în regulamente şi instrucţiuni şi doar în cazuri deosebite sunt reluate în mandate şi în regulile de angajare .

În timp de pace regulile de angajare vor fi în general mult  mai restrictive decât regulile din dreptul războiului referitoare la conducerea operaţiilor („nimic nu este permis în afara a ceea ce R.O.E. autorizează” ).

În continuare ne vom referi ca convenţiile de drept internaţional ce pot atrage răspunderea penală a militarilor români. Începând cu secolul XX  mai precis după adoptarea Regulamentului de la Haga din anul 1899 statele lumii au încercat să codifice cea mai mare parte a cutumelor existente până la acea dată referitoare la modalităţile de ducere a războiului.

Tratatele care formează domeniul dreptului  internaţional umanitar sunt grupate în „dreptul de la Geneva” (cu referire în mod deosebit la protecţia unor categorii de persoane şi bunuri în caz de conflict armat) şi „dreptul de la Haga” ( care codifică cele mai importante aspecte privind desfăşurarea conflictelor ).

În cadrul  a ceea ce am definit „dreptul de la Haga” se includ şi tratatele internaţionale ce reglementează răspunderea internaţională a persoanelor angajate în conflict, aspect  ce a apărut necesar a fi codificat ca urmare a acţiunilor săvârşite de  reprezentanţi ai guvernului nazist în cel de-al doilea război mondial.

Astfel prin Rezoluţia ONU 250/3 din 09.12.1948 a fost adoptată  Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea  crimei de genocid.

Prin Rezoluţia ONU nr. 2391/XXIII din 26.11.1998 a fost adoptată Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii, iar prin Rezoluţia ONU 3074/XXIII din 03.12.1974 au fost adoptate principii ale cooperării internaţionale  în privinţa depistării, arestării, extrădării şi pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război împotriva umanităţii.

„Dreptul de la Geneva” cuprinde în principal un număr de 4 convenţii adoptate la 12.08.1949 şi anume:

– Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţelor armate în campanie;

– Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor , bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare;

– Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război;

– Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război;

Şi un număr de 3 protocoale adiţionale:

-Protocolul 1 adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12.08.1949 privind  protecţia victimelor, conflictelor armate internaţionale 08.07.197;

– Protocolul 2 adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12.08.1949 privind protecţia victimelor , conflictelor armate fără caracter  internaţional 08.07.1977;

– Protocolul 3 adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12.08.1949 privind adoptarea unui semn distinctiv  adiţional  06.12.2005.

În cuprinsul art. 50 al Convenţiei de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii  răniţilor şi bolnavilor din forţelor armate în campanie sunt enumerate ca fiind infracţiuni grave  prevăzute la articolul precedent, acelea care privesc vreunul din următoarele acte dacă sunt comise  împotriva unor persoane sau bunuri protejate de convenţie: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat , mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, distrugerea şi însuşirea de bunuri  nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară mare în mod ilicit şi arbitrar.

Nici una din părţile contractante ale convenţiei nu va putea să se exonereze şi nici să exonereze o altă contractantă de răspunderile asumate de ea însăşi sau de o altă parte contractantă din cauza infracţiunilor prevăzute la articolul precedent.

Infracţiunile prevăzute în art. 51 ale Convenţiei de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate pe mare sunt identice cu cele mai sus expuse.

Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război  defineşte în cuprinsul art.130 infracţiunile grave ca fiind acele infracţiuni care privesc unul din următoarele acte comise  împotriva unor persoane sau bunuri protejate de convenţie: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, faptul de a constrânge un prizonier de război să servească în forţele armate inamice sau acelea de a lipsi de dreptul său de a fi judecat în mod regulat şi imparţial potrivit prevederilor prezentei convenţii.

Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război statuează ca infracţiuni grave acelea care privesc unul din următoarele acte comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de convenţie: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, deportarea sau transferarea ilegală, detenţiunea ilegală faptul de a constrânge o persoană protejată să servească în forţele armate ale puterii inamice  sau de a o lipsi de dreptul său de a fi judecată în mod regulat şi imparţial conform prescripţiilor prezentei convenţii , luarea de ostatici , distrugerea şi însuşirea de bunuri  nejustificate de necesităţile militare desfăşurate pe scară mare în mod ilicit şi arbitrar.

Ca şi în cazul primei convenţii nici unul din statele semnatare şi ale celorlalte 3 Convenţii de la Geneva nu va putea să se exonereze şi nici să exonereze  un alt stat semnatar de răspunderile asumate de el însăşi sau de altul cu privire la infracţiunile la care ne-am referit.

Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid îl defineşte ca fiind o crimă de drept internaţional ce se referă la următoarele acte săvârşite în intenţia de a distruge în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios:

– omorârea membrilor unui grup;

– atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup ;

– supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică, totală sau parţială;

– măsuri care vizează scăderea natalităţii în  sânul grupului;

– transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.

Se prevede  că vor fi pedepsite atât genocidul propriu zis cât şi înţelegerea în vederea comiterii, incitarea directă şi publică la comitere, tentativa şi complicitatea.

Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii  declară ca fiind imprescriptibile crimele de război definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg din 08.08.1945 şi infracţiunile grave enumerate în Convenţia de la Geneva din 12.08.1949 pentru protecţia victimelor de război; crimele contra umanităţii indiferent dacă sunt comise  în timp de război sau pace definite tot în Statutul  Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg, actele inumane care decurg din politica de apartheid precum şi crima de genocid.

Statutul modificat al Tribunalului  Internaţional Penal pentru fosta  Iugoslavie, deşi a prevăzut o competenţă teritorială restrânsă la teritoriul fostului stat socialist, stabileşte după o perioadă îndelungată   sancţiuni  pentru infracţiunile la care ne-am referit.

Astfel, Tribunalul Internaţional Penal este abilitat să urmărească persoanele care săvârşesc sau ordonă să se săvârşească infracţiunile grave prevăzute în Convenţiile de la Geneva, persoanele care comit încălcări ale legilor sau cutumele războiului  genocidul şi crimele contra umanităţii.

Încălcările legilor războiului includ fără a se limita doar la următoarele:

– folosirea armelor toxice sau  altor arme ce  cauzează suferinţe inutile;

– distrugerea  fără motiv a satelor şi oraşelor sau devastarea nejustificată de exigenţele militare;

– atacarea sau bombardarea prin orice mijloace a satelor , oraşelor , a locuinţelor sau clădirilor ce nu sunt apărate;

– sechestrarea, distrugerea sau degradarea deliberată a edificiilor destinate religiei, învăţământului, monumentelor istorice etc;

– jefuirea bunurilor private sau publice.

Prin crime contra umanităţii  Statutul Tribunalului Internaţional Penal se referă la abilitarea sa de a judeca persoanele răspunzătoare de următoarele infracţiuni comise  în timpul unui conflict armat fie intern sau internaţional şi îndreptate împotriva populaţiei civile: asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, expulzarea, încarcerarea, tortura, violul, execuţii pe motive politico- religioase sau rasiale, orice alte acte inumane.

Se statuează o răspundere penală individuală a oricui, fie militar sau civil  a incitat, săvârşit, ordonat, comis, ajutat, încurajat să pregătească sau să execute una din infracţiunile enunţate, indiferent de calitatea sa oficială. Fapta  săvârşită de către un subordonat nu–l  eliberează pe superiorul său de răspundere penală dacă ştia sau avea motive să ştie că subordonatul se pregăteşte să comită acel act şi nu a luat măsurile necesare şi rezonabile pentru al împiedica.

În ceea ce priveşte competenţele concurente Tribunalul Internaţional Penal are întâietate asupra jurisdicţiei  naţionale.

Tribunalul  Internaţional Penal este alcătuit din trei camere de primă instanţă şi o cameră de apel, procurorul şi o grefă comună camerelor şi procurorului.

Pedepsele la închisoare sunt stabilite de către camera de primă instanţă,  pentru stabilirea  limitelor acesteia  recurgându-se la grila generală a pedepselor cu închisoarea  aplicate de tribunalele fostei Iugoslavii.

Ne-am referit în amănunt la acest act internaţional deoarece Tribunalul  Internaţional Penal are o competenţă ratione- temporis începând cu 01.01.1991 ori statul român are dislocat militari atât în  Bosnia- Herţegovina cât şi în Kosovo.

Datorită similitudinilor existente şi a împrejurării că nu există efective româneşti dislocate în zonă, nu vom detalia Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda.

Evenimentele din fosta Iugoslavie din Rwanda, escaladarea  modului de desfăşurare a conflictelor în diversele zone fierbinţi  Birmania, Filipine, Timorul de Est, Sudan, Etiopia, Zair, Africa de Vest, America Centrală, etc. au impus adoptarea de către ONU a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, ale  cărui obiective au fost definite în preambul.

Potrivit art. 5 Curtea Penală Internaţională are competenţă în ceea ce priveşte crima de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi crima de agresiune.

Crima de genocid a fost enunţată mai sus iar crimele împotriva umanităţii sunt considerate faptele ce vor fi enunţate mai jos comise în cadrul unui atac generalizat contra unei populaţii civile şi anume:

– omorul;

– exterminarea;

– supunerea la sclavie;

– deportarea sau transferarea forţată de populaţiei;

– întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;

– tortura;

– violul, sclavajul  sexual, prostituţia forţată;

– graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;

– persecutarea oricărui grup identificabil din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual;

– dispariţii forţate de persoane;

– crima de  apartheid;

– alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau mintale.

Prin crime de război se înţelege în sensul prezentului statut  următoarele:

a )  infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12.08.1949, pe care le-am prezentat mai sus dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile acestor convenţii;

b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile, conflictelor armate internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional precum:

– fapta de a lansa  intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile  sau a civililor care nu participă direct la ostilităţi;

– fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva bunuri cu caracter civil;

– fapta de a ataca sau bombarda prin orice mijloace oraşe, sate, locuinţe sau construcţii care nu sunt apărate şi care nu sunt obiective militare;

– fapta de a omorî un combatant care după ce a depus armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra s-a predat fără condiţii;

– fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar drapelul sau insignele militare şi uniforma inamicului sau ale ONU precum şi semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva şi făcând aceasta de a cauza pierderi de vieţi omeneşti sau răniri grave;

– fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau armatei  inamice;

– fapta de a distruge  sau de a confisca bunurile inamicului;

– jefuirea unui oraş sau a unei localităţi chiar luate cu asalt;

– fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;

– fapta de a utiliza gaze asfixiante , toxice sau asimilate;

– fapta de a utiliza gloanţe care se dilată  sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul uman;

– fapta de a  înfometa în mod  deliberat civili ca metodă de război privându-i de bunurile indispensabile  supravieţuirii inclusiv împiedicându-i intenţionat să primească ajutoarele prevăzute de Convenţiile de la Geneva;

– fapta de a proceda la recrutarea  şi înrolarea copiilor în vârstă de 15 ani în  forţele armate şi de ai face să participe  activ la ostilităţi;

c)  în caz de conflict armat care nu prezintă caracter internaţional, violările grave ale art. 3, comun celor 4 Convenţii de la Genova din 12.08.1949 , şi anume oricare din faptele menţionate comise împotriva persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv  membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afara luptei din cauza bolii, detenţiei sau orice altă cauză:

– atentatele la viaţa şi integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele sale mutilările, tratamentele cu cruzime şi tortura;

– atingerile aduse demnităţii persoanei mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;

– luările de  ostatici;

– condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă date de un tribunal legal constituit şi cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscut ca indispensabile;

Sunt exceptate faptele comise în situaţii de tulburări interne precum insurecţia, actele izolate şi sporadice de violenţă şi actele de natură similară.

d) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă  un caracter internaţional, în cadrul stabilit de dreptul internaţional.

Faptele sunt cele expuse  în mod nelimitativ la pct. b al paragrafului despre crime de război.

Sunt  exceptate faptele comise în situaţii de tulburări interne precum insurecţiile dar nu şi cele din timpul conflictelor armate care opun în mod prelungit pe teritoriul unui stat autorităţile guvernului acestui stat şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.

În cuprinsul art. 28 al statutului  se precizează că un şef militar sau o persoană care deţinea efectiv funcţia de şef militar răspunde penal pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii comise de forţele plasate sub comanda şi controlul său efectiv sau sub autoritatea sa, dacă nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra forţelor în cazurile în care:

– acest şef militar ştia sau ar fi trebuit să ştie că forţele comiteau sau urmau să comită aceste crime; şi

– acest şef militar nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care erau în puterea sa  pentru a reprima executarea, ori pentru a raporta autorităţilor competente în scopurile anchetei sau pentru a împiedica.

De asemenea superiorul ierarhic răspunde pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii  comise de subordonaţii săi aflaţi sub autoritatea şi controlul său efectiv, dacă nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra acestora în cazurile:

– ştia că aceşti subordonaţi comiteau sau urmau să comită aceste crime ori a neglijat în mod deliberat să ţină seama de informaţiile care indicau aceasta în mod clar;

– aceste crime erau legate de activităţi ce ţineau de responsabilitatea şi controlul său efectiv şi nu a luat măsurile necesare şi rezonabile pentru a împiedica, reprima executarea sau pentru a raporta autorităţilor competente în scopul anchetei şi urmăririi;

Potrivit art. 77 Curtea poate pronunţa contra unei persoane declarată vinovată o pedeapsă cu închisoarea pe timp de cel mult 30 ani sau pedeapsa cu închisoarea pe viaţă dacă gravitatea extremă a crimei şi situaţia personală a condamnatului o justifică.

La pedeapsa cu închisoarea Curtea poate adăuga o amendă stabilită conform criteriilor prevăzută de regulamentul de procedură şi de probe şi confiscarea de profituri, de bunuri şi de averi provenind direct sau indirect din crime, fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună credinţă.

Aceste pedepse nu afectează aplicarea de către state a pedepselor prevăzute de dreptul lor intern precum  şi nici aplicarea dreptului statelor care nu prevede pedepsele mai sus enunţate. Prin urmare în cazul răspunderii penale mai ales distingem cel mai bine dualitatea normelor ce guvernează activitatea militarilor români.

Astfel,  militarii  români răspund atât pentru infracţiunile mai sus menţionate  cât şi pentru infracţiunile specifice lor prevăzute în Titlul  X al Codului penal şi anume dezertarea, călcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului, lovirea inferiorului, capitularea, părăsirea câmpului de luptă, precum şi pentru alte infracţiuni ce pot fi săvârşite în legătură cu serviciul, infracţiuni de fals, infracţiuni contra patrimoniului ( spaţiul restrâns al lucrării nu permit o detaliere a acestora ) precum şi pentru unele infracţiuni din legi speciale cum ar fi Legea 319/2006.

Trebuie precizat că datorită  faptului că participarea României în teatrele de operaţii are loc cu forţe terestre, nu ne-am referit la infracţiunile specifice aviaţiei şi marinei militare.

În ceea ce priveşte infracţiunile contra păcii şi omenirii  militarii români vor răspunde pentru săvârşirea acestora doar în situaţia în care nu va exista o răspundere atrasă de încălcarea normelor de drept internaţional umanitar mai sus enunţate.

Din cele mai sus expuse rezultă complexitatea răspunderii penale a militarilor români aflaţi în teatrele de operaţii şi necesitatea atentei pregătiri a acestor misiuni.

În aceasta constă provocarea pe viitor adresată parchetelor militare, competente potrivit legii române cât şi prin similitudine de drept comparat să instrumenteze faptele săvârşite de militarii noştri în teatrele de operaţii.

În  practică am identificat o singură speţă care a fost pe rolul Parchetului Militar Bucureşti în cursul anului 2007. Mă refer la dosarul 148/P/2006 ce a avut ca obiect fapta  cap.  L.I. din cadrul U.M. 01348 Bucureşti care în luna iulie 2006  în timp ce se afla în teatrul de operaţii din localitatea  Kandahar, Afganistan, s-a deplasat după  terminarea programului ordonat la un magazin militar amenajat în incinta bazei în care se aflau cazaţi şi militarii români şi observând un cuţit multifuncţional  în valoare de 70 dolari, l-a scos din ambalajul său şi l-a pus în buzunarul stâng al pantalonilor.

Datorită sistemului de supraveghere a fost observat de angajaţii magazinului şi în momentul în care a părăsit incinta a fost condus la ofiţerul american responsabil de zonă.

Militarul român a restituit obiectul .

Urmare a sesizării comandantului U.M. 01348 Bucureşti s-a constituit dosarul mai sus menţionat, soluţionat prin aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 800  lei şi scoaterea de sub urmărire penală a militarului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit.e c.p.

Referitor la răspunderea disciplinară vom face referire la dispoziţia S.M.G. nr. 50 din 16.06.2008 privind măsurile pentru întărirea ordinii şi disciplinei militare pe timpul participării militarilor români la misiuni în afara teritoriului statului român care prevede în art. 6  în mod distinct o serie de interdicţii specifice pentru participanţii contingentelor dislocate precum:

– consumul de băuturi alcoolice cu excepţia meselor festive datorate sărbătorilor naţional – religioase şi a dineurilor oficiale;

– achiziţionarea de la populaţia locală sau puncte de desfacere neautorizate de produse electronice, alimentare sau alte mărfuri;

– achiziţionarea de bunuri din magazinele aflate în interiorul bazelor în scopul recomercializării;

– vânzarea sau cumpărarea de bunuri de la militarii celorlalte contingente naţionale;

– vânzarea sau înstrăinarea articolelor de echipament personal sau aparţinând misiunii populaţiei locale sau altor militari;

– efectuarea unor înregistrări audio – video în zonele de securitate sau în  orice alte zone unde activitatea nu este permisă;

– introducerea aparaturii audio vizuale a telefoanelor mobile sau a mediilor de înregistrare şi stocarea informaţiilor în zonele de securitate fără avizul structurii de securitate.

Abaterile disciplinare se raportează în ţară odată cu măsurile luate împotriva celor vinovaţi, iar când faptele săvârşite depăşesc competenţa de cercetare  disciplinară a comandantului unităţii, acesta propune cercetarea cazului de către eşaloanele superioare din ţară şi/sau repatrierea militarului.

Din expunerea faptelor considerate ca abateri disciplinare se observă că ultimele dintre acestea pot întruni elementele constitutive ale unor infracţiuni.

Potrivit legii Legii 42/2004 militarilor participanţi la astfel de misiuni le sunt interzise desfăşurarea de activităţi economice altele decât cele strict necesare  susţinerii logistice precum şi orice intervenţie în afacerile interne ale ţării pe teritoriul căreia acţionează care ar depăşi mandatul încredinţat.

Rezultă că nu putem vorbi despre o  răspundere civilă contractuală  a  militarilor şi nici despre o răspundere contravenţională sau administrativă, atâta vreme cât aceştia nu  pot să încheie acte de drept civil iar, prin specificul misiunilor contactele cu populaţia locală şi cu administraţia ţării în care se află se circumscriu intereselor operaţionale.

Răspunderea materială a militarilor este reglementată de actul normativ mai sus menţionat şi anume O.G. 121/1998.

Prezenta lucrare nu-şi propune să realizeze o tratare sub toate aspectele a  problematicii răspunderii militarilor români în teatrele de operaţii, ci doar un ghid în identificarea principalelor aspecte ale acestei teme.

 

© 2013 Frontier Theme