ROLUL COMANDANTULUI ÎN APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR ÎN MISIUNILE INTERNAŢIONALE DE STABILITATE ŞI SPRIJIN

ROLUL COMANDANTULUI ÎN APLICAREA  DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR  ÎN MISIUNILE INTERNAŢIONALE  DE STABILITATE ŞI SPRIJIN

 

 

*Colonel dr. Petru PAH

Orice conflict armat presupune, necesitatea de a distruge, de a scoate din luptă un număr cât mai mare de militari ai părţii adverse, într-un cuvânt a obţine victoria.  Pe de altă parte, legile umanităţii postulează cât mai puţine suferinţe, cât mai reduse pagube materiale, revenirea cât mai grabnică la starea de pace. Dreptul internaţional umanitar nu este un substitut, al păcii, el este  pavăza omenirii în faţa provocărilor sângeroase, o mărturie unică a raţiunii şi a speranţei de a stăpâni forţa şi îndurarea în faţa aberaţiei ucigaşe.

 

1. Contextul internaţional – o invitaţie la respectarea dreptului internaţional umanitar.

Omul, ca fiinţă plasată în vârful lanţului trofic datorită capacităţii sale de gândire şi a inteligenţei, care o individualizează în regnul animal, a fost nevoită încă de la începuturile preistoriei să se integreze în cadrul unei comunităţi, fie ea chiar  primitivă şi imperceptibilă din punct de vedere al organizării. Constituirea primilor oameni în diferite grupuri oferea atât avantaje în ceea ce privea exercitarea acţiunilor de procurare a hranei, a adăpostului dar mai ales a protecţiei. Evoluând, atât din punct de vedere intelectual cât şi din punct de vedere social, oamenii vor transforma vechile organizări, producând astfel saltul de la ginţi la triburi, uniuni de triburi, oraşe-state şi imperii,  proces încheiat în secolul XIX cu naştere statului modern, cu apariţia ideilor de securitate a statului dar şi de securitate şi drepturi ale individului.

Securitatea, de la cea individuală până la cea statală a reprezentat o constantă a istoriei, însă nevoia de securitate şi garantarea acesteia reprezintă o problematică pregnantă a secolului XIX.  Conflictele militare au fost precepute întotdeauna ca cel mai facil mod de obţinere a securităţii. Dacă din evul mediu până în epoca modernă un astfel de conflict se putea rezuma la un duel între un grup restrâns de persoane, epocile următoare vor pune pe tapet marile conflicte şi conflagraţii însă experienţele diferitelor acţiuni de război au arătat că efortul militar, în contextul obţinerii securităţii, trebuie corelat cu multe alte eforturi, iar între acestea respectarea unor reguli umanitare ocupă un loc aparte. Totodată, evoluţii au fost înregistrate şi în ceea ce priveşte dreptul războiului. Dacă războiul era la origini în întregime bazat pe cutume sau pe practică, el a devenit încetul cu încetul obiectul tratatelor internaţionale adoptate în cadrul unor conferinţe.

Astfel, desfăşurarea tot mai amplă şi mai violentă a conflictelor armate a dus la apariţia unor tratate internaţionale care urmăresc reglementarea acestor conflicte: Declaraţiile de la Sankt-Petersburg şi Haga,  Convenţiile de la Haga, Convenţiile de la Geneva şi Convenţia cu privire la anumite arme clasice sunt doar câteva dintre ele. Datorită complexităţii crescânde a conflictelor militare moderne, dreptul militar devine tot mai complicat.

Dreptul războiului sau dreptul internaţional umanitar nu poate acoperi însă toate situaţiile care pot surveni în timpul unui conflict. Astfel, apar anumite drepturi care pot fi aplicate în funcţie de specificitatea situaţiei şi în funcţie de nevoile particulare ale ficărui stat, situaţia strategică a Statului fiind hotărâtoare în respectarea efectivă a drepturilor războiului.

Securitatea naţională nu poate fi însă percepută distinct faţă de cea internaţională deoarece concomitent cu aceasta persistă şi crize, război şi insecuritate.

Sfârşitul secolului al XX- lea a fost dominat de conflicte de mare amplitudine şi cu urmări radicale. Căderea Zidului Berlinului a dus implicit la sfârşitul comunismului atât în URSS, cât şi în ţările aflate dincolo de Cortina de Fier. Războiul Rece a luat sfârşit datorită lipsei de comunicare în ţările din lagărul socialist. Limbajul de lemn, controlul totalitar şi propaganda stalinistă au fost învinse de ţările democratice care promovau, libertatea şi drepturile omului.

Prăbuşirea comunismului a generat un număr impresionant de conflicte în spaţiul fost comunist. Războiul clasic a devenit mai puţin probabil după încheierea Războiului Rece, însă persistă conflictele regionale şi interne şi vor exista mereu presiuni din afara statelor şi instituţiilor internaţionale pentru a interveni. Din 1990 mai mult de jumătatea din conflictele armate s-au produs în ţările în curs de dezvoltare. Mijloacele pe care ţările din zonă le au pentru a menţine sub control aceste conflicte sunt modeste, soluţia fiind în majoritatea cazurilor intervenţia externă.

Războiul din Irak din august 1990 – martie 1991 a fost probabil ultimul conflict armat clasic din secolul al XX- lea, având drept combatanţi pe de o parte pe americani şi pe aliaţii acestora, iar pe de altă parte Irakul condus de Saddam Hussein. Războiul din Irak este important pentru că a marcat un nou început în arta războiului şi anume războiul mediatic, fiind primul război transmis în direct de către CNN.

În 1993, prin războiul din Golf, Irakului i s-au impus o serie de sancţiuni din partea Naţiunilor Unite care stabileau, printre altele, un embargou şi obligaţia ca toate armele de distrugere în masă să fie distruse.  Regimul preşedintelui irakian de la acea vreme, Saddam Hussein, s-a opus colaborării cu inspectorii O.N.U., în ciuda consecinţelor embargoului asupra populaţiei, şi a tuturor atacurilor la care este supusă ţara de către forţele britanice şi americane.

Atentatele din 11 sep­tembrie 2001 au atras puternica reacţie a Statelor Unite, care, în fruntea unei coaliţii internaţionale, au declanşat operaţiile din Irak îndreptate împotriva Al-Qaeda şi a aliaţilor talibani. Modul de concepere a relaţiilor internaţionale, paradigma de securitate, percepţia riscurilor şi definirea metodelor de prevenire şi combatere a acestora s-au modificat fundamental.

S-a spus despre atentatul din 11 septembrie 2001 de la New York că va schimba lumea, că nimic nu va mai fi la fel ca înainte de acest atentat. Asemenea afirmaţie a fost, fără îndoială, marcată emoţional, dar în bună măsură este demnă de luat în seamă întrucât cel puţin atitudinea şi, în linii importante, întreaga politică a Statelor Unite au luat o turnură diferită.

Relaţia dintre SUA şi Irak, foarte apropiate cu câteva decenii în urmă, s-au deteriorat după războiul din Golf din 1991, iar cu câteva luni înaintea declanşării conflictului din mai 2003, au devenit foarte tensionate, în special după ce preşedintele american Geoge W. Bush a inclus Irakul în aşa-numita „axă a răului”*, acuzând regimul lui Sadam Husein de a deţine cantităţi mari de arme de distrugere în masă, de a avea legături cu Al-Qaida, şi de a fi un pericol iminent pentru umanitate, bazându-se pe presupuse informaţii secrete[1].

La solicitarea SUA, Consiliul de Securitate al ONU adoptă la 8 noiembrie 2002, în unanimitate Rezoluţia 1441 privind dezarmarea Irakului, în baza căreia, „Irakul trebuie să pună la dispoziţia ONU, în termen de 30 de zile, o evidenţă completă a programelor pentru fabricarea armelor de distrugere în masă. De asemenea, Irakul trebuie să permită imediat inspectorilor pentru dezarmare să se deplaseze oriunde şi oricând pe teritoriul irakian. Mai mult, Bagdadul trebuie să permită celor care au cunoştinţă despre programul său de distrugere în masă să fie interogaţi în străinătate şi să poată să-şi aducă şi familiile cu ei. Nu în ultimul rând, irakienii trebuie să oprească tirurile împotriva avioanelor americane şi britanice care patrulează în zonele de interdicţie aeriană[2].

Reacţiile marilor puteri, inclusiv a Irakului, a fost diferită. De pildă, „New York Times” scria că „este vorba de un succes meritat al presedintelui Bush”, în timp ce „Washington Post” laudă „strategiile folosite de Casa Alba”. La rândul ei, presa britanică vorbeşte de „o victorie zdrobitoare a SUA”, precum face „Financial Times”, iar „Times” susţine că Washingtonul „nu a trebuit să cedeze foarte mult”. În paralel, se anunţă că Pentagonul a pus deja la punct planul său de război împotriva Irakului, în care mizează pe un sfert de milion de oameni. De asemenea, din Londra parvine ştirea că, deja, Tony Blair a decretat mobilizarea, urmând să ceară public asentimentul concetăţenilor. În schimb, Rusia, Franta, China – celelalte ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate – susţin că Rezoluţia 1441 evită pericolul unui război, Rezoluţia nu conţine „nici un mecanism privind recurgerea la forţă”, a subliniat preşedintele Putin, în prezenţa membrilor guvernului rus. „Rezoluţia este rezultatul unui compromis”, a mai spus el, arătând că e vorba de rezultatul conlucrării tuturor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate[3]. Din Bagdad se anunţa că Parlamentul a fost convocat în sesiune extraordinară, spre a dezbate documentul şi a lua o decizie în privinţa cererilor care se formulează la adresa Irakului.

La începutul anului 2003, se înmulţesc acuzele americane la adresa Irakului, referitoare la deţinerea de arme de distrugere în masă şi de sprijinire a terorismului, prefigurându-se tot mai clar un conflict militar. SUA solicită mandat O.N.U. pentru legitimarea acţiunilor militare, dar se loveşte de reticenţele Chinei şi  împotrivirea Franţei, Germaniei şi Rusiei, care ameninţă chiar utilizarea dreptului de veto pentru blocarea unei rezoluţii O.N.U. care să ducă la utilizarea necondiţionată a forţei, susţinând, în schimb, prelungirea mandatului inspectorilor internaţionali pentru dezarmarea paşnică a Irakului.

Ignorând dezaprobarea O.N.U., preşedintele american George Bush a decis să formeze o „Coaliţie de voluntari” cu care să atace Irakul, să-l îndepărteze de la putere pe Saddam şi să impună o democraţie de tip occidental. Deşi sondajele de opinie indicau ca majoritatea publicului autohton era împotriva invaziei militare a Irakului, prim-ministrul Marii Britanii şi Spaniei, respectiv Tony Blair şi Jose-Maria Aznar, s-au alăturat de la început americanilor[4].

În absenţa unei rezoluţii O.N.U. care să autorizeze explicit folosirea forţei împotriva regimului lui Saddam Hussein, administraţia Bush a adresat un ultimatum, la 17 martie 2003, dictatorului irakian, stipulând părăsirea ţării, de către acesta, în 48 de ore[5], considerând că nu este necesară o nouă rezoluţie O.N.U., astfel că în data de 20 martie, la ora 2.45 GMT (4.45 ora României), la Bagdad sunt auzite explozii şi sunt vizibile tiruri ale apărării antiaeriene, semn că războiul a început.

În semn de solidaritate şi sub presiunea diplomaţiei americane la începutul războiului un număr de 49 de ţări acordau sprijin Coaliţiei, ulterior numai 39, printre care şi România, aveau să ofere trupe sau sprijin logistic, medical sau tehnic[6].

Izbucnirea războiului din Irak a dat răspuns multor semne de întrebare legate de orientările politicii externe a administraţiei Bush. „Irakul este doar un test, această ţară fiind percepută la Washington drept o ţintă uşoară. După aceea americanii vor trece la cazuri mai grele. Prin respectivul test, vor să stabilească o <<nouă normă>> în relaţiile internaţionale: războiul preventiv. Această doctrină semnifică faptul că SUA, şi numai SUA, au dreptul de a ataca orice stat considerat a fi un rival”[7].

Cam­pania din 2003 a semnalat intenţia de reformare a întregului Orient Mijlociu, absenţa regimurilor democratice şi condiţiile economice fiind considerate drept unele dintre cauzele ascensiunii popularităţii radicalilor religioşi. Invadarea Irakului a fost „o calamitate istorică, strategică şi morală” – a declarat Zbigniew Brzezinski*, la 1 februarie, în faţa Comisiei senatoriale pentru relaţii externe[8].

În acest context a debutat şi participarea Armatei României în teatrul de acţiuni militare din IRAK, aducându-şi astfel aportul la eforturile internaţionale de luptă împotriva terorismului, important flagel al securităţii mondiale.

În urma conflictelor din Afganistan şi Irak în care atât NATO cât şi ONU sunt implicate, putem afirma că strategia de obţinere a securităţii naţionale a căpătat o nouă percepţie, aceea de eliminare a pericolelor posibile, atât de pe teritoriul naţional dar mai ales de pe teritoriul statelor percepute ca focare de ameninţare a securităţii.

Lumea Orientului Mijlociu şi Îndepărtat reprezintă o lume a tradiţiilor şi a religiilor, o lume care şi datorită nivelului de trai destul de scăzut se raportează la cu totul alte valori decât societatea Occidentală.

Unul dintre cele mai delicate aspecte ale războiului modern este implicarea populaţiei civile în conflictele armate, fie în acţiuni de sabotare a forţelor combatante, fie de colaborare sau alăturare efectivă la o grupare militară, mai ales din premise care ţin de fanatismul religios, dar şi din premise economico-sociale.

2. Regulile dreptului internaţional umanitar – obligaţie a comandanţilor militari.

În acest context, aplicarea dreptului militar internaţional depinde de competenţa comandantului forţelor angajate în operaţiunile militare, de a asigura respectarea dreptului războiului. Respectarea dreptului războiului este o problemă de ordine şi disciplină. Întocmai, ca ordinea şi disciplina, dreptul războiului trebuie respectat şi aplicat în toate împrejurările. Comandantul trebuie să se asigure că subordonaţii săi cunosc obligaţiile ce le revin din dreptul războiului şi sunt luate toate măsurile necesare ăpentru a preveni violări ale dreptului războiului. În cazul unor infracţiuni specifice dreptului războiului, comandantul trebuie să se asigure că infracţiunea a încetat şi că este deschisă a acţiune disciplinară sau penală.

Instruirea personalului participant la misiuni internaţionale pe linia dreptului internaţional umanitar are scopul de a asigura respectarea completă a drepturilor războiului de către toţi participanţii, fără a ţine seama de funcţie, timp şi situaţie.      Fiecare comandant este responsabil pentru instruirea personalului participant la misiune pe probleme specifice de drept. Comandanţii sunt obligaţi să îşi exercite autoritatea disciplinară în orice condiţii, în scopul menţinerii disciplinei trupelor, în special prin observarea, cercetarea şi urmărirea încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar, instanţele penale internaţionale considerând că, ei au o îndatorire expresă de a-şi exercita această autoritate, în caz contrar, fiind responsabili pentru orice fapte ilegale ale subordonaţilor.

Totuşi, sancţiunile disciplinare impuse de comandant îşi pierd caracterul educaţional şi preventiv dacă acesta nu acţionează atunci când regulile stabilite sunt încalcate; ele fiind necesare pentru menţinerea disciplinei militare şi în mod special a autorităţii de comandă, fapt pentru care majoritatea sisetemelor disciplinare naţionale prevăd că un comandant are nu numai dreptul ci şi datoria de a aplica sancţiuni pentru abaterile comise de subordonaţi.

Apreciem că sancţiunile disciplinare reprezintă un factor de influenţare semnificativ pentru respectarea dreptului militar internaţional de către forţele armate.

Acţiunea disciplinare a comandanţilor este importantă şi pentru urmărirea penală a crimelor de război comise pe timpul ostilităţilor militare, mai ales că autorităţile civile care gestionează aceste situaţii lipsesc din teatrele de operaţii iar sancţiunile disciplinare pot evidenţia realitatea comiterii unei violări grave a dreptului conflictului armat şi în consecinţă, intervenţia procurorului militar, astfel încât sancţiunile disciplinare pot deveni o primă etapă îndreptată împotriva încălcărilor grave ale dreptului militar. Acesta este unul dintre motivele pentru care instanţele penale internaţionale consideră că acţiunea disciplinară reprezintă o minimă obligaţie a comandantului direct care se confruntă cu viloarea legilor războiului.

Atributul comandantului este acela de a lua măsurile necesare respectării dreptului internaţional umanitar iar când constată că subordonaţii săi ori ale persoane aflate sub autoritatea sa au comis sau vor comnite o infracţiune de drept internaţional umanitar să ia măsuri pentru a împiedica astfel de violări, iar atunci când va fi cazul să ia iniţiativa aplicării unor sancţiuni disciplinare sau penale împotriva autorilor violărilor.

Sinteza cerinţelor fundamentale ale dreptului capabilităţilor Forţei armate, imperativelor ordinei de drept interne şi internaţionale şi realităţilor diplomatice sunt  Regulile de angajare. Ele sunt menite să înfrâneze impulsul iraţional de a supradimensiona Forţa, impuls care, scăpat de sub controlul Raţiunii, compromite misiunea. Pentru fiecare situaţie, în care sunt angajate forţe armate, sunt elaborate noi reguli de angajare specifice conflictului.

Regulile de angajare conferă siguranţa că respectându-le şi aplicându-le, se acţionează în conformitate cu normele interne şi internaţionale. Comandantul poate să fixeze anumite reguli de angajare care să ţină cont de factorii – religios, cultural – precizând interdicţia de a se ataca anumite bunuri religioase sau culturale, chiar dacă acestea beneficiază deja de o protecţie generală.

Rolul ROE este aceea de a limita escaladarea violenţei îndreptate împotriva adversarului la nivelul necesar atingerii scopului misiunii, de a evita aşa numitul friendly fire (focul îndreptat din greşeală împotriva propriilor forţe sau forţelor aliate), precum şi acela de a stabili criterii ferme pentru identificarea adversarului. Aceste două aspecte face ca ROE să reprezinte o unealtă vitală în desfăşurarea cu succes a operaţiilor militare desfăşurate în cadrul coaliţiilor multinaţionale.

Fiecare regulă de angajare autorizează un anumit nivel al forţei pentru o anumită situaţie.

Regulile de angajare constituie elementul critic pentru folosirea forţelor armate în acord cu dreptul războiului. Ele joacă un rol important în reglementarea folosirii forţei, atât în timp de crize cât şi de război; exprimă funcţia de control politic asupra forţelor armate şi a coaliţiei, în societate democratică.

Regulile de angajare sunt complicate datorită factorilor legali sau nelegali cu care forţa se poate confrunta, în timp de pace, tensiuni sau război.

Factorul cheie aplicabil regulilor de angajare, numit Dreptul la autoapărare este bazat pe dreptul internaţional şi dreptul conflictelor armate, iar pentru operaţiuni interne, dreptul intern cu privire la folosirea forţei şi ajutorul autorităţilor civile.

3. Concluzii

Trăim într-o lume nouă, însă nu există nici o nouă ordine mondială, nici o nouă dezordine mondială. Există o zonă de siguranţă în Europa şi una de haos şi pericole în afara sa. Într-o astfel de lume forţele Armate Române sunt tot mai prezente în teatrele de acţiuni militare dând o nouă dimensiune cunoaşterii prevederilor DIU.  Scopul dreptului disciplinar militar al statelor este compatibil cu asigurarea respectării legilor şi obiectivelor războiului, eficacitatea acestei relaţii depinzând în primul rând şi în cea mai mare măsură de comandanţii direcţi care sunt responsabili nu numai de implementarea disciplinei militare stricte, necesară îndeplinirii sarcinilor primite de structurile militare, dar şi de conformarea cu limitările şi restricţiile juridice ale operaţiilor militare stabilite prin instrumentele de DIU.

 

Bibliografie

Dragoman Ion, Drept international umanitar, Constanţa, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna” , 1999.

Dragoman Ion, Elemente de legislaţie militară : drepturi şi libertăţi fundamentale Bucureşti Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005

Dragoman Ion, Prolegomene la dreptul public militar, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2002.

Gheorghe Vlăsceanu, Liviu Bogdan Vlad, Geopolitica României în zonele de conflict din Afganistan şi Irak, , în Impact Strategic nr.2/2007, Editura UNAp, „CAROL I”, Bucureşti 2007

Matei Horia C., Enciclopedia statelor lumii, Bucureşti, Editura Meronia, 2008

Mulinen Frédéric, Manual de drept al războiului pentru forţele armate, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei , 2006.

Stroe Geo, Ştiinţa conducerii : managementul crizelor şi dreptul militar în securitatea şi apărarea naţională a României – 2025, Bucureşti, Editura Tempus Dacoromânia Comterra, 2007.


*Preşedintele american a denunţat „axa răului”, ce trece prin Iran, Irak şi Coreea de Nord, şi a avertizat că nu va lăsa aceste ţări să ameninţe Statele Unite, în  Ziua, 1 februarie 2002.

[1] www.wikipedia.org/wiki/ Invazia Irakului din 2003.

[2] Irakul acceptă Rezoluţia 1441 a Consiliului de securitate, în Adevărul

[3] SUA si Anglia consideră că  ONU a aprobat intervenţia militară. Rusia, Franta şi China susţin că razboiul a fost evitat, în Adevărul din 11 noiembrie 2002.

[4] www. Revista 22.ro/a-href- dezarmarea coaliţiei de voluntari.

[5] Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia Statelor Lumii, Editura Meronia, Bucureşti, 2005, p. 233.

[6] Gheorghe Vlăsceanu, Liviu Bogdan Vlad, Geopolitica României în zonele de conflict din Afganistan şi Irak, , în Impact Strategic nr.2/2007, Editura UNAp, „CAROL I”, Bucureşti 2007, p.33.

[7] Noam Comsky, Iraq is a trial run, www.zmog.org.

* Fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter.

[8] Pretextele false ale războaielor preventive, în Ziua, 24 Februarie 2007.

 

© 2013 Frontier Theme