STATUTUL JURIDIC SPECIFIC CATEGORIILOR DE PERSOANE PARTICIPANTE LA CONFLICTELE ARMATE

STATUTUL JURIDIC SPECIFIC CATEGORIILOR DE PERSOANE PARTICIPANTE LA CONFLICTELE ARMATE

Cpt.just.mil.drd. Sorina RĂDUICĂ*

International humanitarianalso known as the Law of Armed Conflict law is a set of rules which seek, for humanitarian reasons, to limit the effects of armed conflict. It protects persons who are not or are no longer participating in the hostilities and restricts the means and methods of warfare. International humanitarian law is also known as the law of war or the law of armed conflict. The rules apply not only to governments and their armed forces, but also to armed opposition groups and other parties to a conflict. International humanitarian Law and international human rights law are complementary. Both strive to protect the lives, health and dignity of individuals.

Regulile de drept internaţional umanitar au evoluat ca rezultat al echilibrării necesităţii militare şi preocupărilor umanitare. Dreptul internaţional umanitar cuprinde reguli impun protejarea persoanelor care nu participă sau nu mai participă direct la ostilităţi – precum civili, prizonieri de război şi alţi deţinuţi, răniţi şi bolnavi- precum şi la restrângerea mijloacelor şi metodelor de război, incluzând tactici şi armament, în scopul evitării de suferinţe sau distrugeri inutile. Dreptul internaţional umanitar este aplicabil tuturor conflictelor, atât internaţionale cât şi neinternaţionale şi indiferent de sursa conflictului. De asemenea, se aplică situaţiilor de ocupaţie care rezultă din conflicte armate.

Toate Convenţiile de la Geneva cuprind reglementări privind tratamentul uman al persoanelor fără apărare.[1] Aceştia vor trebui îngrijiţi şi trataţi cu umanitate de către partea în conflict care îi va avea în puterea sa, fără nici o distincţie cu caracter defavorabil, bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, opinii politice sau orice alt criteriu analog. Potrivit art.75 din Protocolul adiţional I, toate persoanele care sunt în puterea unei părţi în conflict vor fi tratate cu umanitate în orice împrejurare. Acest articol cuprinde o serie de interdicţii cu privire la “atingerile aduse vieţii, sănătăţii şi bunăstării fizice şi mentale a persoanelor, în special moartea” sau interdicţii cu privire la tortură. Tortura este interzisă prin dreptul de la Geneva şi este considerată crimă de război.

Prevederile dreptului internaţional umanitar referitoare la tratamentul prizonierilor de război, ca şi a altor persoane reţinute în legătură cu acţiunile de război, au o dublă provenienţă: unele rezultă din legile şi cutumele ducerii 267 războiului, având corespondenţe în antichitate, iar altele din declaraţia Universală a Drepturilor Omului, completată de rezoluţii şi protocoale emise de diferite comisii şi organisme ale ONU: un exemplu ar fi Convenţia împotriva torturii, adoptată prin Rezoluţia nr. 30/1999 a Comitetului ONU împotriva torturii. Convenţia a III-a de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război detaliază regimul juridic aplicabil acestora. Prizonierii de război sunt membrii forţelor armate ale unei părţi dintr-un conflict armat internaţional care au căzut în mâinile părţii adverse. Drepturile prizonierilor ce decurg din calitatea lor de militari se referă la posibilitatea de a purta uniforma şi insemnele de grad şi armă pe timpul prizoneratului, de a li se respecta de către comanda lagărelor sau campamentelor demnitatea militară reprezentată de gradele şi funcţiile deţinute înainte de capturare, de a se accepta ca în relaţiile şi comportamentul reciproc dintre prizoneri să se aplice regulamentele valabile în armatele de care aparţin. De asemenea, ofiţerii nu pot fi puşi la muncă silită sau la efectuarea de aşa zise corvezi. Locurile de concentrare a prizonierilor nu se numesc locuri de detenţie, ei nefiind vinovaţi de infracţiuni sau alte fapte pedepsite de lege prin privare de libertate, ci lagăre sau tabere. În spiritul onoarei şi demnităţii militare, legile războiului de la Haga şi Geneva lasă să se înţelegă şi o anume toleranţă faţă de încercările de evadare ale prizonierilor, de altfel, în regulamentele militare ale tuturor armatelor şi în teoria militară se prevede datoria militarului căzut în prizonierat (capturat) de a face tot posibilul să evadeze şi să revină în rândurile armatei căreia îi aparţine.

Nerespectarea acestor prevederi referitoare la tratamentul prizonierilor şi prin extensie a civililor, a populaţiei neparticipante la acţiuni de luptă, în general, poate face obiectul cercetării de către Curţi de Război sau Curţi şi Tribunale Penale Internaţionale pentru crime de război, cum sunt tribunalele speciale pentru fosta Iugoslavie[2], pentru Kosovo, pentru Rwanda (în Africa)[3], Curtea Penală Internaţională (CPI) înfiinţată sub egida Adunării Generale şi Consiliului de Securitate ONU prin Tratatul de la Roma din 1988, care a început să funcţioneze în 2003, la care România a aderat.

Un alt subiect al protecţiei juridice îl constituie copiii care au nevoi speciale pe termen scurt şi lung după terminarea conflictelor, de exemplu căutarea membrilor familiilor lor, reeducarea şi reintegrarea socială, programe de readaptare psihosociale, participarea la programele de dezarmare, de demobilizare şi de reintegrare. Convenţia privind Drepturile Copiilor este ratificată aproape universal, dar este departe de a fi aplicată în mod universal. În special în situaţiile de conflict armat, copiii suferă în mod disproporţionat, într-o multitudine de feluri şi cu efecte pe termen lung. Impactul conflictelor armate asupra generaţiilor viitoare poate conţine germenii continuării sau reînceperii unor conflicte.[4]

Prin Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva se mai stabilesc şi reglementări obligatorii relative la tratamentul unor categorii de persoane care, datorită maii lor vulnerabilităţi, au nevoie de protecţie întărită în situaţii de război, cum ar fi refugiaţii şi apatrizii (art.73), familii dispersate, datorită conflictelor armate (art.74), femei (art.76), jurnalişti (art.79).

În perioade excepţionale şi de conflict armat în lupta pentru pace, autodeterminare, eliberare naţională şi independenţă, sunt foarte frecvente şi victimele din rândul femeilor acestea suferind prejudicii grave. Protocolul Adiţional I cuprinde reglementări privind protecţia femeilor la art.76.[5]

Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor face obiectul Convenţiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor în forţele armate în campanie (I), Convenţiei pentru ameliorarea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare (II), Convenţiei relative la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV) şi Protocolul adiţional I din 1977. Aceste acte conţineau reglementări juridice diferite pentru persoanele care aparţin forţelor armate şi răniţii, bolnavii sau naufragiaţii civili, pe de altă parte. Prin Protocolul I s-a instaurat un drept pentru toate categoriile de victime, fără a mai avea relevanţă faptul că sunt militari sau civili.[6]

Personalul medical civil şi militar este respectat şi protejat şi nu poate fi obiectul unor atacuri. Unităţile sanitare beneficiază de protecţie, în sensul că acestea nu pot fi deturnate de la funcţiile lor şi nu pot face obiect al atacurilor. Protecţia acestora nu încetează decât atunci când acestea sunt folosite abuziv pentru comiterea de acte ostile faţă de inamic. De acelaşi statut ca şi al personalului sanitar medical, beneficiază şi personalul Societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi cel al altor societăţi de ajutor voluntar, legal recunoscute şi autorizate de către guvernul lor.

269

Atât Convenţia I cât şi Protocolul I conţin prevederi care stipulează că populaţia trebuie să poată oferi asistenţă răniţilor şi bolnavilor, fără să suporte vreun prejudiciu sau sancţiuni pentru aceasta. Este, de asemenea, normal ca populaţia să nu facă rău răniţilor şi bolnavilor părţii adverse.

Dreptul internaţional umanitar este inspirat din sentimentul de umanitate în condiţiile în care violenţa de dezlănţuie. Este ca un ecran între barabarie şi civilizaţie, este paravanul umanităţii împotriva în faţa provocărilor sângeroase. S-a format ca simbioză a două concepte, unul de ordin juridic, altul de ordin moral

* Consilier juridic Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”.


[1] Prima Convenţie de la Geneva prevede la art.12 – „Membrii forţelor armate şi celelalte persoane menţionate

în articolul următor, care vor fi răniţi sau bolnavi, vor trebui să fie respectaţi şi protejaţi în orice împrejurări.”

[2] Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost înfiinţat prin Hotărârea 827 a Consiliul de

Securitate al ONU. Această hotărâre a fost aprobată la 23 mai 1993 în urma gravelor încălcări ale drepturilor

omului comise pe teritoriul fostei Iugoslavii încă din anul 1991, şi ca răspuns la ameninţările la adresa păcii şi a

securitătii internaţionale cauzate de aceste încălcări.

[3] În 1995, Consiliul de Securitate a extins jurisdictia Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie

astfel încât să acopere şi genocidul din Rwanda (Crearea tribunalului internaţional special pentru Rwanda în

Arusa). Acest tribunal este primul organism judiciar internaţional de acest fel, creat dupa înfiinţarea, la sfârşitul

celui de-al doilea razboi mondial, a tribunalelor de la Nurnberg si Tokio, pentru crime de razboi

[4] Conform unor date difuzate de UNICEF se estimează că, în conflictele armate şi-au pierdut viaţa peste două

milioane de copii şi au mutilat şase milioane. Conflictele au lăsat copii orfani, i-au privat de servicii sociale de

bază, de asistenţă medicală şi de educaţie. Aproximativ douăzeci de milioane de copii sunt mutaţi sau refugiaţi,

în timp ce alţii sunt luaţi ostateci, sunt furaţi sau traficaţi. Sistemele de înregistrare a naşterilor şi de justiţie

pentru minori nu funcţionează. Se estimează că, în orice moment, există cel puţin 300.000 de soldaţi copii care

participă la conflicte,.

[5] Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat, la 14 decembrie 1974, Declaraţia privind protejarea femeilor

şi copiilor în situaţii de urgenţă şi în conflicte armate, iar Rezoluţia Consiliului de Securitate 1325, aprobată la 31

octombrie 2001, care adresează în mod direct impactul războiului asupra femeilor şi contribuţia feminină la

rezolvarea conflictelor si realizarea unei păci stabile.

[6] Conf. Art.10 al Protocolului adiţional I: „1. Toţi răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, oricărei Părţi aparţin, trebuie

să fie respectaţi şi protejaţi.

2. În toate împrejurările ei trebuie să fie trataţi cu umanitate şi să primească, atât cât este posibil şi în termenul

cel mai scurt, îngrijirile pe care le necesită starea lor. Între ei nu trebuie făcută nici o distincţie întemeiată pe alte

criterii decât cele medicale.”

© 2013 Frontier Theme