GLOBALIZAREA POST-RAZBOIUL RECE ŞI EFECTELE EI ÎN PLAN UMANITAR |

GLOBALIZAREA POST-RAZBOIUL RECE ŞI EFECTELE EI ÎN PLAN UMANITAR

GLOBALIZAREA POST-RAZBOIUL RECE ŞI EFECTELE EI ÎN PLAN UMANITAR

 

Lect.univ.dr.Mihai GOIA

UNIVERSITATEA BIOTERRA Bucureşti

 

,,Toate fiinţele umane se nasc libere

şi egale în demnitate şi drepturi”

(Art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului)

Summary

 

Speaking about globalization is about a ­­­­­­­­­­multidisciplinary perspective. How could we talk about this environment named globalization which gathers inside so many methods and goals?! There isn’t a specific meaning in an available state concerning this term, maybe not even defined. The real reason is that globalization encloses a variety of intricate processes with a variable evolution linking different branches of a society. It can be a phenomenon, an ideology, a strategy or all at the same time.

This kind of communication focuses on two key questions. On one hand, if there is or not a distinct type of order in this world after the cold war, and if so, which are its main principles. Second question would be if this kind of order had or not to be defined in globalization’s terms and which are the effects in a humanitarian plan.

Introducere

A vorbi despre globalizare înseamnă a convoca o perspectivă pluridisciplinară. Cum altfel am putea vorbi despre acest mediu care este globalizarea şi care găzduieşte în interiorul său atâtea scopuri şi mijloace?! Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Această comunicare se concentrează asupra a două întrebări cheie. Prima este dacă există sau nu un tip distinct de ordine în lumea de după războiul rece şi, dacă da, care sunt elementele ei principale. A doua întrebare, ce efecte are această ordine definită în termenii globalizării ,în plan umanitar.

Există, o polemică intensă în prezent privind înţelesul exact, gradul de noutate şi dimensiunea globalizării. Nu este însă pus sub semnul îndoielii faptul că transformarea este în progres, chiar dacă anumiţi analişti nu se pot pune de acord asupra importanţei care ar trebui să i se atribuie şi nici asupra faptului dacă schimbarea este sau nu binevenită. Dar dacă ne aflăm, într-adevăr, într-un anumit stadiu al globalizării, este oare acesta un simplu aspect printre multe altele aparţinând ordinii “post războiul rece”? Sau este atât de important pentru înţelegerea actualei ordini încât ea poate fi definită în termenii acestui stadiu? Este ordinea contemporană, mai presus de toate, o ordine globalizată benefică omenirii, şi dacă da, ce înseamnă acest lucru în practică?

I.Globalizarea şi sfârşitul razboiului rece-mutaţii, provocări,interpretări.

Exista tendinţa de a privi globalizarea ca o consecinţă a sfârşitului războiului rece, dacă ne gândim la extinderea geografica a globalizării. Zone ale lumii care cândva au fost lipsite  de concentrarea (influenţa) capitalismului mondial şi culturii universale sunt acum mai integrate în aceste sisteme. Astfel, cel mai important efect al sfârşitului războiului rece îl reprezintă, cu siguranţă, dărâmarea barierelor care au stagnat globalizarea, au ţinut-o departe de lumea a doua.

Globalizarea,în general,este un,, prces dinamic de intensificare şi interconectare a relaţiilor internaţionale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic,economic,politic şi sociocultural”[1]. Mai simplu spus,globalizarea este deplasarea de obiecte semne şi oamenipeste regiuni şi în spaţiul intercontinental.Ea se manifestă în mai multe forme,cultural,economic informaţional,politic.

Nu surprinzator, mulţi comentatori au caracterizat anul 1990 ca fiind anul intensificării globalizării, referindu-se în particular la integrarea financiară. Ordinea financiară la care s-a ajuns se  bazează de fapt pe influenţa unor instituţii cum ar fi Banca  Mondială şi Fondul Monetar Internaţional.

Din aceste motive, sfârşitul războiului rece a permis continuarea procesului de globalizare şi putem aprecia globalizarea ca fiind momentul de diferenţiere dintre războiul rece şi lumea post război rece.Din nefericire există un pericol în asemenea analize. Dacă ne referim la globalizare ca la o simplă consecinţă a războiului rece, neglijăm influenţa procesului de globalizare asupra ordinii mondiale, cum sprijină sau perturbă ea această ordine. În acest fel globalizarea poate constitui atât un punct de continuitate dar şi de discontinuitate dintre două perioade.

În consecinţă, a face astfel de deducţii este periculos pentru că neglijăm alte aspecte ale continuităţii, cum ar fi structura puterii sau politica externă americană. Dar primele exemple sunt date pentru a ne relata centrelor de putere actuale (Clark-1997)[2] sau mai pe larg, de construcţia societăţii liber capitaliste (Kemberry 1999)[3]. Care sunt dovezile istorice pentru acest tip de discutii? Elementul principal este imaginea dezvoltării globalizării în afara sferei de influenţă a statelor capitaliste occidentale, a acelor state care s-au format în timpul războiului rece şi au devenit centre de putere şi protagoniste ale războiului rece – fostele State ale Uniunii Sovietice a căror poziţie s-a întărit în timpul războiului rece. Referitor la Uniunea Sovietică, ceea ce a prejudiciat şi erodat eficacitatea uniunii ca putere militară a fost cu siguranţă faptul că aceasta nu a fost integrată în sistemul financiar şi tehnologic al capitalismului mondial. Referitor la logica razboiului rece, existenta blocului sovietic ostil a fost un element crucial în integrarea sistemului social din vest. Din anii 1980 acest sistem nu s-a mai putut susţine singur pentru a se dezvolta şi a solicitat sprijinul extern. Astfel Uniunea Sovietică a devenit dependentă de sprijinul statelor occidentale.

Deoarece globalizarea a fost un element ce a existat atât înainte de războiul rece cât şi unul ce  continuă şi acum, în forme mai intense şi extinse, este necesar să o privim ca un punct al continuităţii între cele două perioade. Logica ne cere să recunoaştem că ordinea actuală nu este întrutotul continuarea ordinii din perioada războiului rece. Aceasta ne sugerează că ordinea contemporană nu trebuie văzută separat de cea pe care o precede. Dar dacă globalizarea este elementul care le uneşte, este aceasta cheia înţelegerii  ordinii actuale? Defineşte ea aspectul lumii actuale?

Globalizarea în curs de desfăşurare este considerată de unii un fenomen pozitiv,iar alţii-un fenomen negativ.Interdependenţa care rezultă din globalizare poate genera efecte benefice, dar poate obliga unele societăţi la reorganizări dureroase şi poate genera eşecuri de reorganizări.

Efectele pozitive sau observate ale globalizării ţin de dezvoltare şi de efecte benefice ale acesteia privind nivelul de trai al populaţiei.

Efectele negative, reale sau invocate, sunt de cele mai multe ori legate de dezvoltarea polarizată din punct de vedere economic şi social la nivel de zone sau de ţări, precum şi pierderea diversităţii culturale.

Atitudinea faţă de globalizare are şi o conotaţie ideologică, împotriva ei fiind mai ales mişcări sociale şi politice cu orientare de stânga, dar şi cele de extremă dreaptă, majoritatea regimurilor nedemocratice sau din societăţi caracterizate prin adversitate faţă de civilizaţia occidentală sau faţă de tările occidentale; la globalizare contribuie tehnologia şi mai ales tehnologia informaţiei dar şi ideologia liberală, implicit economia de piaţă, născute în spaţiul occidental de unde iradiază în întreaga lume; iar ideologia liberală este asociată cu ideea de putere economică şi politică, cu ideea de democraţie economică şi politică.

Într-un timp istoric scurt, comprimat de dinamica globalizarii, istoria relaţiilor internaţionale a consemnat caderea zidului Berlinului (ca simbol al prabuşirii comunismului), razboaiele sângeroase din Balcani şi dezmembrarea Iugoslaviei, atacul terorist masiv din inima citadelei capitalismului, New-York, în 11 septembrie 2001, urmat de razboaiele din Irak si Afganistan şi acum de o criza economica globala asemanată de mulţi cu dezastrul socio-economic din anii ’30 ai secolului trecut. Toate aceste procese şi fapte cu valenţe internaţionale au, mai mult sau mai puţin, o anumită legătură cu fenomenul globalizarii şi au influenţă în plan umanitar.

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială, care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerţului şi, în particular, la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.

Noii jucători au trebuit să facă faţă provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporaţiile multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţiile non-guvernamentale, dar şi organizaţii criminale şi reţele teroriste internaţionale.

Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaţionale, care se bazează pe înţelegeri formale între statele-naţiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să găsească un teren comun pentru înţelegeri care vizează problema globalizării.

Între 1910 şi 1950 o serie de schimbări economice şi politice au redus dramatic volumul şi importanţa fluxurilor comerciale internaţionale. Dar, începând cu Primul Război Mondial şi continuând cu cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost create FMI şi GATT, trendurile s-au inversat. În mediul de după cel de-al Doilea Război Mondial, stimulat de către instituţii economice internaţionale şi programe de reconstrucţie şi dezvoltare, comerţul internaţional a crescut brusc. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerţ deveneau mult mai vizibile atât în privinţa beneficiilor, cât şi ca efecte distrugătoare.

Chiar dacă aceste aspecte sunt întreţesute, este util să distingem efectele globalizării în fiecare din mediile economice, politice şi culturale. Alt aspect cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie şi inovaţie, în special în sectoarele transporturilor şi telecomunicaţiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea satului global primordial

Dincolo de aceasta, globalizarea este descrisă ca o lipsă de ordine, aspectele negative sunt evidenţiate din abundenţă, dar fără aparentă coerenţă. Cel mai clar exemplu, este oferit de descrierea pe care o face Falk globalizării, ca fiind o „constelaţie a dezvoltării pieţelor, tehnologiilor, ideologiilor şi civilizaţiilor care nu au nimic în comun”. Nu există aproape deloc norme pentru reglementarea acestei ordini mondiale, nu există un designer, este o structură constituită spontan. Chiar la nivelul de bază, globalizarea nu pare să constituie o ordine minimă, de bază la temelia sociatăţii tradiţionale internaţionale.

Moduri de interpretare a globalizării şi sfârşitul războiului rece.

Sfârşitul războiului rece a declanşat o competiţie în ordinea mondială, marcând un moment crucial şi trecerea directă la lumea economică, culturală şi politică actuală.

America a încetat să fie o superputere pentru că şi-a realizat scopul: globalizarea – o globalizare care mai mult decât atât,  o ajută  să promoveze deşi noţiunea nu e pe deplin înţeleasă.

Globalizarea este cea mai semnificativă transformare şi subiect al epocii contemporane şi în acelaşi timp o teorie socială apărută odata cu decăderea sistemului marxist.

Globalizarea şi globalismul sunt produsul condiţiilor istorice specifice ultimilor 30 de ani ai secolului 20 (Cox 1996)[4]

Globaliştii continuă să susţină că există mari transformări la sfârşit de secol în întreaga lume, transformări care pot fi incluse în globalizare. Această nouă eră – denumită lumea fără frontiere şi simbolizată de căderea zidului Berlinului a devenit evidentă în momentul încheierii războiului rece.

Alte versiuni sunt evaluările sociologice ale dezordinii rezultate din absenţa controlului universal, asociat cu globalizarea. În general, este drept că nu există o entitate globală care să deţină controlul general (Bauman)[5]

Globalizarea nu este ceea ce noi toţi dorim şi sperăm, ce zicem şi ce facem. Este ceea ce se întâmplă cu noi toţi (Bauman)[6]. Situaţia prezentă este lipsită de ordine pentru că este lipsită de scopurile unui organizaţii sau agenii responsabile.

Globalizarea apropie lumea de umanitatea sa specifică, anulând traseele posibile anterior ei, prin care s-ar putea ajunge în lumea „postumană“, scria, în 2004, Fukuyama. Tot el arată că globalizarea, prin paternul său uman, este un ideal de anvergură, o nouă deschidere a traseului lumii către ea însăşi, cea care ne mântuieşte de nevroze alimentate ideologic şi ne lecuieşte de spaime de genul celor provocate de iminenţa sfârşitului istoriei.

Robert Cooper în lucrarea ,,Destrămarea Naţiunilor”publicată în 2007 arată că ,,Războiul Rece a fost factorul care a strâns şi concentrat sistemul internaţional într-o confruntare globală şi părea că investeşte cu semnificaţii strategice chiar şi cele mai obscure colţuri ale planetei.Majoritatea problemelor de politică externă puteau fi privite printr-o întrebare simplă,predominantă: este bine pentru Noi sau pentru Ei,pentru Occident sau pentru blocul sovietic,capitalism sau comunism ? La sfărşitul Războiului Rece această unitate de viziune artificiară s-a pierdut şi, odată cu ea, probabil o bună parte din conducerea unificatoare a Statelor Unite”[7]

Profesorul de morală şi sociologie a creştinismului de la Tesalonic, Georgios Mantzaridis, expune un punct de vedere foarte critic în analiza fenomenului globalizarii care, în opinia sa, nu este decît o ideologie politică promovată de noua ordine mondială. Alături de tendinţa globalizantă în care este angrenată lumea contemporană şi provocată de această tendinţă, îşi face simţite efectele mişcarea de autolimitare promovată de naţionalismele militante, ambele orientări luând adesea dimensiuni ameninţătoare. Autorul remarcă o situaţie paradoxală: apoteoza globalizarii a coincis cu disoluţia comunismului. Trecând prin comunism, popoarele respective se întorc la fondul lor etnic, în timp ce statele care nu au avut experienţa internaţionalismului promovează globalizarea. Ambele mişcări arată că nu există sinceritate pentru adevarata universalitate nici de o parte, nici de cealaltă. Totusi, Mantzaridis optează pentru o atitudine critică la adresa globalizarii care “duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi a comportamentului oamenilor, la americanizarea modului de viata”.                          În lucrarea ,,Globalizarea.Nenumele nimicului”,Editura:Institutul European,2004,autorul Tiberiu Brăilean,trece în revistă diferitele viziuni la modă privind definiţia globalizării constatând insuficienţa acestora,astfel: Nici o definiţie predominant economică :“Mişcarea liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescândă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale” [George Soros, p.131] ;sau una sociologică :“Intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţi îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plac local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, şi invers” [Anthony Giddens, p.131].

Autorul este mai degrabă adeptul definiţiei lui Giorgios I.Mantzaridis care priveşte globalizarea în opoziţie cu universalizarea- prima fiind o omogenizare brutală a tuturor culturilor în timp ce a doua acţionează precum un cheiasol ce înmănunchiază toate particularismele căutând un numitor comun. [ibidem]

Pentru Brăilean, o definţie a globalizării trebuie să listeze toate marile efecte ale acesteia : 1) o tendinţă profundă de regăsire a unităţii ; 2) internaţionalizarea schimburilor de producţie ; 3) libera circulaţie a bunurilor, informaţiilor şi persoanelor ; 4) dominarea firmelor internaţionale ; 5) creşterea concurenţei la nivel global. [p.138]

O altă lucrare, “Manifest-Va fi revoluţie”- tipărită în 2009,autor Mircea Bătrânu arată că,, Globalizarea înseamnă formarea unei pieţe unice, reguli unice, marfă unică, furnizori unici prin decizie unică.- comunionismul realizat prin globalizare este un dictat şi crează un sistem sclavagist. Declarativ este „binele cu forţa”. Globalizarea are un mecanism de tip guvernamental fără însă a fi declarat drept guvern mondial şi fără a avea instituţii proprii. Se operează decizional prin IMF (FMI) – Fondul Monetar Internaţional, WB – Banca Mondială (IBRD&IDA), WTO – Organizaţia Mondială a Comerţului, care a înlocuit la 1.jan.1995 Acordul general asupra tarifelor şi comerţului (GATT), Trilaterala- (The Trilateral Commission) .Interesul este stăpânirea lumii iar mijlocul utilizat se numeşte BAN.”

„Sunt numai două probleme globale ale omenirii, energia şi educaţia Energia e baza existenţei materiale iar educaţia a celei sociale.Ele trebuie rezovate. Restul sunt speculaţii,afaceri!-Tetsuo Yoshiba-freelancer,despre libertatea gândirii,în cartea lui Mircea Bătrânu ,,Nea Vasile şi japonezul’’-2009.

Trebuie să recunoaştem că există o legătură directă între dezvoltarea economică şi socială a unei societăţi şi democraţie. Nu poate exista o democraţie dezvoltată într-o ţară săracă.Decalajele de dezvoltare între naţiunile bogate şi cele sărace se accentuează permanent, deşi în ultimii cincizeci de ani a avut loc o dinamică fără precedent a creşterii economice la nivel mondial.

Trecând în revistă doar o mică parte din opiniile pro şi contra globalizării, este extrem de greu să ne pronunţăm tranşant spre care din cele doua tabere înclină balanţa. Argumentele optimiştilor sunt contracarate de cele ale pesimiştilor, deocamdată, cu mult mai numeroşi. Optimiştii ţin să remarce faptul că, în ultimii 50 de ani, speranţa medie de viaţă a crescut pe glob de la 46 de ani la 66 de ani.

II.Reflecţii pe marginea globalizării  în plan umanitar.

Ar fi o greşeală să ne gândim la globalizare ca la un simplu proces de creştere a unităţii lumii noastre. Dinamica dominantă a lumii actuale are drept principal vector globalizarea la scara planetară a economiei capitaliste susţinută de explozia noilor tehnologii beneficiare ale revoluţiei informatice, şi promovată de ideologia ultraliberalistă a pieţei globale libere şi a multiculturalismului. Accelerarea acestei dinamici economice şi tehnologice a provocat în Vest (lumea întâi) o reconversie dureroasă prin transformarea societăţilor industriale în societăţi informaţionale (cf. F. Fukuyama, 1999) şi reculul social-democraţiei; în Est (lumea a doua) a condus la prabuşirea comunismului şi falimentul economiei planificate, iar în Sud (lumea a treia) la pseudo-dezvoltare şi subdezvoltare endemică. Toate aceste evoluţii au drept consecinţă agravarea inegalităţilor economice şi a prapastiei tehnologice dintre locuitorii pământului, discriminărilor „tradiţionale” adăugându-li-se cea mai recentă, cea între „infobogaţi” si „infosăraci”, care-i separă pe aproximativ 300 de milioane de pământeni, posesori de computere personale şi acces la telefonie (trei sferturi din reţelele telefonice din lume sunt deţinute de 15 % din populaţia lumii) şi la reţeaua internetului, de restul contemporanilor lor privaţi de aceste privilegii informaţionale, decisive pentru nouă configuraţie a economiei mondiale. Globalizarea relaţiilor sociale ar trebui să fie înţeleasă în primul rând ca o reordonare a timpului şi distanţei în viaţa socială. Viaţa noastră este influenţată din ce în ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social în care ne desfăşurăm activităţile cotidiene. Chiar dacă astăzi cunoaşte o dezvoltare rapidă, globalizarea nu este în nici un caz o noutate, ea datând din perioada în care influenţa vestului a început să se extindă în lume în urmă cu două-trei secole.

Globalizarea relaţiilor sociale a fost de la început asociată cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale lumii, în acest sens de o importanţă deosebită fiind procesul prin care au fost create societăţile Lumii a treia. În zilele noastre, în competiţia pentru stăpânirea de teritorii şi pentru posedarea şi exploatarea materiilor prime şi a forţei de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă şi anume aceea pentru stăpânirea informaţiilor.

Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale şi comerciale dar şi pentru cele militare si politice. Astfel, se riscă apariţia problemei raporturilor dintre instanţele economice şi cele statale. În ultimele decenii aceste instanţe economice au fost în stare să pună în pericol stabilitatea celor statale, datorită formelor noi de circulaţie a capitalurilor cărora li s-a dat numele generic de corporaţii multinaţionale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiţii să scape, cel puţin în parte, controlului statelor-naţiuni. Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste ca şi mulţi alţi factori au dus statele în situaţia de a-şi revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace după anii ’30 şi care consta în protejarea, ghidarea şi chiar planificarea investiţiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni opuşi: individualizare şi globalizare. Aceasta din urmă a atras un interes mare în ultimii ani, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra definiţiilor conceptului, ci mai degrabă asupra abordărilor foarte diferite ale acestui fenomen.

Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea socială a fost iniţial abordată în cadre locale, regionale şi naţionale, acum centrarea este asupra internaţionalizării şi globalizării. A crescut interesul în explicarea relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu privire la „legătura micro-macro”, „raportul local-global” şi la analize multi-level.

Problema care rămâne deschisă este cea referitoare la modul în care s-ar putea merge dincolo de enumerarea simplă a diferiţilor indicatori ai globalizării precum operaţiunile corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, comunicaţiile prin satelit, existenţa unei limbi universal acceptată, problemele ecologice ale lumii actuale sau abordarea globală a problemelor de securitate şi pace.Prezentăm în continuare câteva aprecieri ale specialiştilor pivind dimensiunile globalizării cu efecte în plan umanitar.

Globalizarea ca interdependenţă în creştere la nivel mondial. Această dimensiune priveşte atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât şi intensificarea extinderii pe bazele unei complementarităţi a diferenţelor şi competitivităţii alternativelor. Din ce în ce mai des, comportamentele şi activităţile oamenilor din anumite zone au repercusiuni care extind dincolo de graniţele locale, regionale sau naţionale şi, mai devreme sau mai târziu, ating dimensiuni mondiale. În general, cu cât cadrul temporal este mai mare, cu atât mai mare va fi participarea la activităţile individuale şi colective cu impact mondial.     În acest proces se manifestă o sensibilitate crescută la diferenţele care apar la scară mondială, diferenţe care formează bazele interacţiunii competitive şi complementare. Ambele devin astăzi mai intense, la un nivel care trece de cadrul statului-naţiune.

Odată cu intensificarea „comprimării spaţio-temporale” devine imposibilă, spaţial vorbind, „rezolvarea” problemelor prin „evitarea” lor (de exemplu suburbiile reprezintă o retragere, o scăpare faţă de problemele din centrul urban). Cum interdependenţele la scară mondială cresc în fiecare moment şi odată cu recunoaşterea faptului că există „o singură lume”, posibilităţile pentru soluţiile izolate, parţiale sunt acum diminuate atât pentru individ, comunitate locală sau stat-naţiune. De exemplu, problema poluării aerului devine din ce în ce mai dificil de rezolvat, independent de resursele materiale şi politice posibile. Nu numai indivizii dar şi statele sunt incapabile să stopeze creşterea numărului de intervenţii provenite din afara graniţelor lor.

Globalizarea ca omogenizare a lumii. Astăzi, standardele universale, înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici. În locul diferenţierilor din interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive, acum este vorba de o uniformitate, reprezentând o infrastructură a „spaţiului expansiunilor” şi mişcări libere de bunuri materiale, oameni şi idei la scară internaţională şi mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la care reacţionează cel mai des criticii deoarece ei consideră că „indivizii vor deveni la fel, peste tot în lume”. Asemenea tendinţe sunt văzute ca fiind negative, în special acolo unde standardizarea şi uniformizarea apare alături de o tendinţă de dominare unică, indicată prin concepţii precum „americanizarea” sau „occidentalizare”. Aceasta implică standardizarea atât a culturii materiale cât şi a celei non-materiale: anumite „reţele” de hoteluri, pieţe de desfacere, aeroporturi internaţionale sau folosirea unei anumite limbi universal cunoscute precum engleza.

Globalizarea ca diversificare în interiorul „comunităţilor teritoriale”. Nivelul globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care unităţile teritoriale restrânse sunt deschise şi permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există „comunităţi teritoriale” închise la niveluri locale, regionale sau naţionale deoarece, dacă aşa ar sta lucrurile, lumea ar fi în totalitate mecanică, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene. Globalizarea are loc atunci când există o „redistribuire teritorială a diversităţii lumii ca întreg”. Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai mare va fi gradul de globalizare. Pe măsură ce subsistemele teritoriale devin mai inclusive în relaţia cu diversitatea din mediul mai larg, cu atât ele se vor asemăna cu sistemul mondial ca întreg.

Globalizarea ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei. „Societatea mondială” sau „sistemul mondial” nu apare doar pe baza interdependenţei şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi subjugare la scară mondială. Aceasta nu este propusă ca o alternativă, ci pentru a arăta că, globalizarea poate înainta atât în direcţia libertăţii cât şi în cea a dominaţiei. Cea din urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea centrului metropolitan şi lumea periferiei. Aceasta este o interconexiune la scară mondială în care predomină mai degrabă raporturile radiale decât cele laterale. La baza raportului este logica „jocului de sumă nulă”: cu cât mai mare este profitul pe care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mare este pierderea şi exploatarea periferiei sau semi-periferiei.

Globalizarea ca o unificare a discontinuităţilor temporale. Aşa cum, din punct de vedere spaţial, globalizarea duce de la un „spaţiu al locurilor specifice” la un „spaţiu al expansiunilor”, tot aşa se poate vorbi şi de o unificare a timpului. Astfel, se poate considera că, globalizarea poate depăşi discontinuităţile temporale pe baza coerenţei ritmurilor nesimultane ale diferitelor activităţi şi a „includerii temporale” ce rezultă din extinderea funcţionării serviciilor particulare la cadrele spaţiale mondiale.

Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este posibil în viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Multe dintre problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei confruntări militare la scară mondială sunt, în ceea ce priveşte scopul, de importanţă mondială. În ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este caracterizat prin inegalităţi şi divizat într-un „mozaic” de state, ale căror preocupări pot fi comune însă şi divergente. Nu există o dovadă clară a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va depăşi interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urmă însă aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. În multe sensuri lumea devine mai unită, iar unele surse de conficte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţă în sursele unor conflicte internaţionale. Astfel, încă nu exstă nici o „agenţie” mondială care să poată controla eficient aceste tensiuni sau să realizeze o redistribuire a prosperităţii şi păcii în lume.[8]

Globalizarea ca şi element de conflicte. Cadrul general al desfăşurării relaţiilor internaţionale continuă inevitabil să fie determinat de tendinţa globalizării: Statele Unite ale Americii, deţine funcţia de principal motor al globalizării. Iniţiativa – factorul determinant şi călăuzitor al evoluţiei – continuă să se afle, fireşte, în mâinile SUA, rămasă singura supraputere în urma selecţiilor succesive operate de istorie în secolul precedent.

Conducerea rezistenţei faţă de expansiunea democraţiei la nivel planetar a fost asumată categoric şi ostentativ de fostul conducător al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, în cadrul reuniunii pe teme de securitate desfăşurate la München în luna februarie 2007. În esenţă, acesta a condamnat vehement cursul acţiunii globale americane, care, potrivit declaraţiei sale, depăşeşte limitele naţionale, impuse lumii propriile sale interese economice şi valori culturale, contribuie prin recursul la forţă, în dispreţul dreptului internaţional, la răspândirea armelor de distrugere în masă şi determină refluxul de autoapărare la cei ameninţaţi de hiper-recursul la forţă al Washingtonului.[9]

Sfărşitul secolului 20 a fost marcat de o serie de factori care au favorizat şi mai mult extinderea relaţiilor internaţionale. Pentru un timp au existat relaţii mai calme şi mai stabile (comparativ cu prima jumătate a secolului 20) între diferite ţări. S-au creat şi s-au consolidat unele organisme internaţionale printre care ONU, Fondul Monetar Internaţional (IMF), Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) şi încă multe altele.

Scopul acestor organizaţii şi organisme internaţionale a fost de la început acela de a sprijinii dezvoltarea ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economic. Acestor ţări li s-au redus sau chiar li s-au anulat total datoriile pe care le aveau faţă de alte ţări şi au fost sprijinite din punct de vedere tehnic şi tehnologic.

Afacerile umanitare, în particular ajutoarele de urgenţă pentru populaţiile victime ale catastrofelor naturale sau conflictelor armate, ţin un loc crescând în politicile internaţionale. Ele au devenit o componentă a diplomaţiei şi chiar o strategie a ţărilor occidentale. Ele n-au fost niciodată atât de dezbătute la Naţiunile Unite, în sanul parlamentelor naţionale şi în media. Ele joacă în mod egal un rol primordial în activităţile operaţionale ale ONU, în timp ce nenumarate organizaţii non-guvernamentale (ONG) participă alături de Societăţile naţionale ale Crucii Roşii sau ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Spaţiul umanitar este astazi foarte extins.

În cursul anilor ’80, umanitarismul a luat o mare dezvoltare în politica internaţională. Aceasta expansiune a coincis cu transformările regimului capitalist pe care o asociem cu noţiunea de globalizare. Motivele acestei coincidenţe sunt complexe. Progresele reţelelor de comunicare şi informare au contribuit în mod sigur la crearea de noi legături de solidaritate transnaţională, favorizând mobilizarea mişcărilor asociative, a organizaţiilor internaţionale şi  a guvernelor. Datorită mass-mediei, imaginile foametei, războaielor civile şi a catastrofelor naturale fac turul lumii în timp real şi suscită reacţii de compasiune care justifică şi necesită acţiuni de ajutor umanitar. Această analiză este totuşi insuficientă, căci cauzele susceptibile de a întreţine emoţiile sunt foarte diverse şi nu s-ar putea explica opţiunea caritabilă doar prin rolul mass-mediei.

În concluzie, apreciem că globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei ce şi-au asumat acest risc sau această răspundere.Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu. Cucerită de piaţă, adoptată de televiziune, sau Internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului.

Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehnoştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii sau „ultimul om”. În ciuda tuturor acestor avertismente un pot evita sau elimina globalizarea.

Bibliografie

BAUMAN ZYGMUND, Globalizarea si efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 1999.

BOUDON RAYMOND, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.

Coordonatori Cătălin Zamfir,Simona Ştefănescu, Enciclopedia dezvoltării sociale,Editara Polirom,Iaşi,2007

FRIEDMAN TH.L., Lexus si maslinul, Ed. Pro, Bucureşti, 2001.

G. John Ikenberry, International Order and the Future of World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

GIDDENS ANTHONY, Sociologie, Ed. Bic All, Bucuresti, 2000.

I. Clark, Globalization and Fragmentation: International Relations in the Twentieth Century, Oxford Universitz Press, Oxford, 1997

M. Cox, Globalization: Critical Reflections, 1996

Mircea Bătrânu ,Manifest-Va fi revoluţie”- tipărită în 2009,

REVEL JEAN-FRANCOIS, Revirimentul democratiei, Ed. Humanitas,Bucuresti, 1995.

Robert Cooper ,,Destrămarea Naţiunilor”, univers enciclopedic, 2007.

TANSE RAZVAN, (Anti) – Globalizarea, articol in revista Cariere, Nr.3,2003, http://www.cariere.ro

TOFFLER ALVIN, Al treilea val, Ed. Antet si Lucman, Bucuresti, 2001.

Z. Bauman, Globalization: The Human Consequences, Polity Press, Cambridge, 1998.

Z. Bauman, Globalization: The Human Consequences, Polity Press, Cambridge, 1998.

http://www.e-referate.ro/referate/Cinci_dimensiuni_ale_procesului_de_globalizare2005-03-18.html. (16.03.2008)


[1] Enciclopedia dezvoltării sociale,coordonatori Cătălin Zamfir,Simona Ştefănescu,Editara Polirom,Iaşi,2007 p.281

[2] I. Clark, Globalization and Fragmentation: International Relations in the Twentieth Century, Oxford Universitz Press, Oxford, 1997

[3] G. John Ikenberry, International Order and the Future of World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

[4] M. Cox, Globalization: Critical Reflections, 1996

[5] Z. Bauman, Globalization: The Human Consequences, Polity Press, Cambridge, 1998, pag. 58

[6] Z. Bauman, Globalization: The Human Consequences, Polity Press, Cambridge, 1998, pag. 60

[7] Robert Cooper ,,Destrămarea Naţiunilor”, univers enciclopedic, 2007, pag.31

[8]http://www.e-referate.ro/referate/Cinci_dimensiuni_ale_procesului_de_globalizare2005-03-18.html. (16.03.2008).

[9] http://www.revista22.ro/html/indexphp?art=3554&nr=2007-03-16. (30.04.08).

 

© 2013 Frontier Theme