EFECTELE JURIDICE ALE CONVENŢIEI DE LA MONTREUX – 20 IULIE 1936

EFECTELE JURIDICE ALE CONVENŢIEI DE LA MONTREUX – 20 IULIE 1936

 

THE JURIDICAL EFFECTS OF THE MONTREUX CONVENTION

 

Prof.univ.dr. Constantin IORDACHE[1]

Consilier juridic dr. Mirela BÎRCHI

 

From the elaboration of the Montreux Convention texts, it ensues that Romania’s interests, were respected, especially those arising from assistance treaties; that the identity of the purposes aimed by peaceful politic actions facilitated a direction towards respecting Romania’s interests through supplementary security treaties.

Keywords: international law, security treaties, assistance treaties. Montreux Convention

Convenţia de la Montreux a reprezentat un instrument diplomatic important în evoluţia dreptului internaţional. Acordul statelor s-a bazat pe un real spirit de armonizare a intereselor politice şi economice într-un cadru conciliant.

La 10 aprilie 1936 guvernul Turciei a trimis o notă oficială semnatarilor Convenţiei de la Lausanne, invitându statele să participe la negocieri pentru o nouă reglementare a statutului strâmtorilor, în condiţiile garantării securităţii şi inviolabilităţii teritoriului statului turc şi pentru dezvoltarea constantă a navigaţiei comerciale între Marea Mediterană şi Marea Neagră.

La Montreux, la deschiderea lucrărilor (22 iunie), Nicolae Titulescu a propus pe S.M.Bruce, reprezentantul Australiei, şi pe Nicolae Politis, ministrul plenipotenţiar al Greciei la Paris, ca preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al conferinţei, iar ca preşedinte de onoare pe M. Motta, şeful departamentului politic federal al Elveţiei. În discursul rostit în aceeaşi zi, el a accentuat importanţa vitală a strâmtorilor pentru securitatea României, menţionând că acţiunea Turciei va găsi toată înţelegerea şi sprijinul cuvenit din partea delegaţiei ţării noastre. Diplomatul român releva semnificaţia majoră a procedurii adoptate de guvernul de la Ankara, care respecta legislaţia internaţională şi conchidea: „Dar gestul Turciei cere şi o răsplată. Să ne examinăm fiecare interesele. Să ne apărăm fiecare în această conferinţă, cu energie, interesele noastre naţionale. Dar să nu uităm că atunci când o ţară care a făcut din respectarea actualei ordini teritoriale din Europa şi din mijloacele care asigură această ordine însăşi baza politicii sale externe, prezintă în anumite domenii cereri raţionale şi nu găseşte înţelegerea pe care o caută, s-ar putea să se dea o lovitură serioasă credinţei în sistemul adoptării legilor pe calea consimţământului reciproc”.

În textul Convenţiei sunt inserate „Reguli generale pentru tranzitarea strâmtorilor internaţionale: navele de război, navele auxiliare, aeronavele militare şi auxiliare beligerante îşi pot exercita dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra strâmtorilor internaţionale neutre şi a rutelor de circulaţie arhipelagice recunoscute de dreptul internaţional general; neutralitatea statului riveran unei strâmtori internaţionale nu este încălcată de trecerea în tranzit a navelor de război, navelor auxiliare, aeronavelor militare şi auxiliare beligerante şi nici de trecerea inofensivă a vaselor de război sau auxiliare beligerante prin acest loc; neutralitatea unui stat arhipelagic nu este încălcată de exercitarea dreptului de trecere arhipelagică a navelor de război, navelor auxiliare, a aeronavelor militare sau auxiliare beligerante; navele de război, navele auxiliare, aeronavele militare şi auxiliare neutre pot executa dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra strâmtorilor internaţionale şi prin apele arhipelagice ale beligeranţilor conform dreptului internaţional general; ca măsură de precauţie, statul neutru trebuie să informeze statul beligerant, în intervalul de timp pe care îl doreşte, cu privire la dreptul său de trecere”.

Din redactarea textelor Convenţiei de la Montreux rezulta că interesele României, mai ales acelea care decurgeau din tratatele de asistenţă, erau respectate, că identitatea scopurilor urmărite de acţiunile politice în interesul păcii facilita respectarea intereselor româneşti prin încheierea de acorduri de securitate suplimentare.

Convenţia de la Montreux – 1936 a conferit Turciei dreptul de a militariza zona strâmtorilor (BOSFOR, DARDANELE) în situaţie de conflict armat.

Nicolae Titulescu aprecia, în cadrul conferinţei diplomatice de la Montreux „Dacă ţara mea a acordat o încredere nelimitată loialităţii Turciei, ea nu face decât să execute testamentul domnitorului Ştefan cel Mare, care în secolul al XVI-lea spunea pe patul său de moarte: „Dacă veţi fi vreodată nevoiţi să cădeţi la învoială cu vreunul din duşmanii voştri, alegeţi-i pe turci, pentru că ei sunt cei mai cinstiţi”. Ne este cu atât mai uşor să cădem de acord astăzi cu Turcia, dat fiind că ea nu este duşmana noastră ci, dimpotrivă, o prietenă pe a cărei fidelitate punem temei”.

Marele diplomat român, în timpul Conferinţei de la Montreux, a ridicat chestiunea regimului Comisiei europene a Dunării.

În anul 1936 existau două Comisii ale Dunării: una numită Comisia internaţională, creată prin tratatele de pace, în anul 1921, cu sediul la Viena; cealaltă, numită Comisia europeană, creată prin Tratatul de la Paris, în 1856, cu sediul la Galaţi.

România considera necesară suprimarea celei de-a doua Comisii, căci ea reprezenta o instituţie anacronică, care exercita un control teritorial străin de neacceptat, organismul internaţional răspunzând cel mai puţin scopurilor pentru care a fost creat.

România nu contesta caracterul internaţional al Dunării. În afara atribuţiilor care ţin de competenţa teritorială şi care trebuia să treacă asupra statului român se avea în vedere ca această Comisie internaţională a Dunării, cu sediul la Viena, să-şi extindă competenţa până la gurile fluviului.

Se punea problema unificării regimului Dunării, căci nici un fluviu internaţional din lume nu era supus unui regim de supraveghere exercitat de două comisii . Într-un interviu acordat ziarului „LE TEMPS”, 10 iulie 1936, Nicolae Titulescu afirma: „Dunărea străbate, printre alte ţări, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia. România reclamă dreptul de a fi trataţi pe picior de egalitate, în ce priveşte regimul Dunării, cu austriecii, cehoslovacii, ungurii şi iugoslavii. A accepta, ca români, restricţii de suveranitate cu privire la aceeaşi Dunăre doar pentru motivul că în trecut nu îndrăznea nimeni să impună vreo servitudine Austro- Ungariei pentru că era mare putere, pe când noi eram siliţi să acceptăm, acum aproape o sută de ani, condiţiile impuse de către marile puteri pentru a primi dreptul de a deschide ochii la lumina zilei ca stat naţional, este un act potrivnic demnităţii româneşti, pe care nimeni, dar nimeni în ţara mea, nu ar putea să-l accepte”.

Comisia europeană a Dunării se confrunta cu mari dificultăţi financiare. Trebuind multă vreme să facă faţă unor cheltuieli care nu mai corespundeau cu veniturile produse de taxele de navigaţie, aceste taxe au trebuit, după reînceperea lucrărilor – întrerupte sau neglijate în timpul primului război mondial –, să fie considerabil mărite. Lucrările tehnice, impuse ca o necesitate de înnisiparea continuă, au înghiţit sume foarte mari, pe care produsul taxelor nu mai putea să le acopere. Împrumuturile din tezaurul public sau de la diferite bănci particulare nu mai puteau fi rambursate.

Scăderea extraordinară a traficului maritim, expresie fidelă a haosului şi marasmului economic european după primul război mondial, făcea să crească tot mai mult deruta materială în care se afla Comisia europeană a Dunării.

Ajutorul guvernelor riverane Dunării a devenit foarte greu de obţinut, cu excepţia celui dat de Guvernul român, care, interesat în mod deosebit de executarea lucrărilor şi ale cărui interese economice vitale erau serios ameninţate, a fost întotdeauna gata să accepte cele mai mari sacrificii pentru a nu risca să vadă ţara ameninţată de blocarea, mereu ameninţătoare, mereu posibilă, a ieşirii la mare.

În aceste împrejurări, Guvernul român putea să proclame în mod diplomatic că nu accepta să se prăbuşească singurul său debuşeu fluvial important la Marea Neagră, pivotul existenţei sale economice.

Scopul creării Comisiei europene a Dunării, în anul 1856, a fost de a se îngriji „de lucrările de la gurile fluviului şi din părţile învecinate”. Dar o dată cu aceste lucrări tehnice comisia primea şi o sarcină administrativă privind navigaţia. Reglementarea de ordin tehnic comporta sancţionarea contravenţiilor şi de aici până la crearea unui regim juridic sancţionator n-a mai fost decât un pas.

Organele sale erau recrutate printre cetăţenii străini sau români aflaţi la ordinele exclusive ale comisiei. Un agent a fost pus în fruntea portului Sulina, declarat port internaţional, şi un altul în fruntea inspecţiei navigaţiei pe tot cursul fluviului până la Brăila.

Fiecare dintre ce doi agenţi – căpitan de port sau inspector al navigaţiei – avea competenţă administrativă şi dreptul de jurisdicţie.

Ei constatau singuri sau ajutaţi de agenţii lor contravenţiile, întocmeau procesele-verbale, citau martorii, judecau în primă instanţă şi dădeau hotărâri în numele Comisiei europene.

Aceste hotărâri era susceptibile de apel în faţa Comisiei europene, care era în acelaşi timp instanţă de apel şi Curte de casaţie. Ele nu puteau fi niciodată atacate în faţa instanţelor ţării.

Cei doi agenţi ai comisiei aveau competenţa să judece cauze penale şi să condamne fie pe comandantul vasului, fie pe pilotul lui, fie pe amândoi la o amendă oarecare, aveau dreptul extraordinar, nerecunoscut de nici o altă instituţie din lume, de a include în amendă o sumă pentru pagubele cauzate lucrărilor şi instalaţiilor aparţinând comisiei.

Concesiile care au fost cerute de Comisia europeană: scutirea de taxe pentru timbru, de taxe fiscale la bănci, de taxe pentru serviciu municipal efectiv prestat; libertate vamală pentru toate mărfurile importante pentru comisie, pentru membrii şi funcţionarii ei; inviolabilitatea domiciliului funcţionarilor, inviolabilitatea personală a agenţilor săi; scutiri de taxe pentru poştă, telegraf şi telefoane – erau distructive în planul activităţilor comerciale ale statului român.

Puterile care alcătuiau Comisia europeană aveau dreptul de a întreţine servicii staţionare însărcinate să garanteze, la nevoie cu forţa armată, executarea hotărârilor luate.

Comisia europeană avea propriul său cod civil intern.

Toate aceste prerogative se exercitau pe teritoriul unei Românii suverane.

Situaţia juridică a României interbelice, rezultat al jertfelor din timpul marelui război şi al tratatelor de pace numai era compatibilă cu un regim creat\ pentru Principatele Dunărene din anul 1856.

Justiţia românească, organizată pentru a apăra drepturile a 20.000.000 de locuitori putea să garanteze, în mod imparţial, drepturile de navigaţie ale vapoarelor pe Dunăre.

Guvernul român îşi propunea să înceapă, pe cale legală, prin note adresate guvernelor interesate, demersurile necesare în vederea suprimării Comisiei europene.

Procedând astfel, guvernul României nu întreprindea o acţiune de revizuire, deoarece, conform articolului 7 al Convenţiei de Statut al Comisiei Dunării – 1921, cele patru guverne, (al Franţei, al Regatului Unit, al Italiei, şi cel al României) aveau dreptul de a elimina împuternicirile Comisiei europene, prin încheierea unui acord în acest sens. Se impunea extinderea competenţei Comisiei internaţionale a Dunării cu sediul la Viena.

În acest mod ţările reprezentate la Comisia europeană puteau păstra o serie de drepturi în calitatea de state membre ale Comisiei internaţionale de la Viena – 1921, în aceleaşi condiţii ca statele riverane fluviului Dunărea.

Noul regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, statuat în cadrul Convenţiei de la Montreux, atragea după sine suprimarea Comisiunii europene a Dunării.

România nu tolera ca Turcia să-şi câştige suveranitatea asupra strâmtorilor, iar ea să rămână supusă unei suveranităţi internaţionale privind transporturile navale pe Dunăre.

Arătând regimul de capitulaţiuni la care România era supusă, Nicolae Titulescu cerea trecerea asupra României a atributelor teritoriale şi unificarea regimului Dunării printr-o singură comisie – Comisia Internaţională de la Viena- 1921.

Marele diplomat român releva într-un interviu acordat ziarului „Universul” în anul 1936, „Vreau tratate de asistenţă care să ne asigure hotarele, dar ştim că nimic nu ni le poate chezăşui mai bine ca forţa noastră militară. Dacă am realizat statul unitar român, trebuie să consolidăm instrumentul destinat să-l apere şi care este armata. Vreau pacea. Pentru acestea ne trebuie alianţe şi amiciţii cu toate popoarele, fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României şi pe acelea ale aliaţilor noştri este aliatul nostru de drept. Securitatea este o realitate ce consta în asocierea statelor şi organizaţiilor împotriva unor dezastre umanitare (ecologice)”.


[1] Universitatea Naţională de Apărare „Carl I”, e-mail: jordache_constantin@yahoo.com, tel.

0722.54.92.11

 

© 2013 Frontier Theme