OPŢIUNI ALE ADMINSTRAŢIEI AMERICANE PRIVIND INFIINŢAREA CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE |

OPŢIUNI ALE ADMINSTRAŢIEI AMERICANE PRIVIND INFIINŢAREA CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

OPŢIUNI ALE ADMINSTRAŢIEI AMERICANE PRIVIND INFIINŢAREA CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

 

Lector univ.dr. av. Daniela COMAN *

Acest articol a pornit  de la una dintre primele explicaţii oficiale, oferite de  Marc  Grossman,  subsecretar  cu  problemele  de  politică.  El    susţinea  că  CPI este  o  “consecinţă  defectuoasă  pentru  că  subminează  rolul  Consiliului  de Securitate al Naţiunilor Unite în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” şi  că  “pretinde  jurisdicţie  asupra  cetăţenilor  statelor  care  nu  au  ratificat tratatul”.  Mai  mult  chiar,  CPI  este  un  sistem  de  “putere  necontrolată”  care “ameninţă    suveranitatea  Statelor  Unite  pentru  că  este  deschisă  exploatării  şi acuzaţiilor  politice“.

Metaforele  şi  superlativele  nu  le-au  lipsit  celor  care  au  votat  adoptarea Statutului la Roma, în data de 17 iulie 1998. La 5 ani de la acea dată, poate părea însă  uşor paradoxal că, deşi 139 de state au semnat Statutul, numai 89 au reuşit să şi ratifice, acceptând în acest fel competenţa Curţii (cu menţiunea că Franţa este singura dintre cei 5 membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU care a realizat acest proces, China nefiind nici măcar semnatară).

Lentoarea  cu  care  s-au  îndeplinit  procedurile  de  ratificare,  chiar  dacă uneori  justificabilă  prin  dificultăţile  tehnice  întâlnite  (multe  state  trebuie  să aducă modificări constituţionale pentru a putea corobora legislaţia naţională cu prevederile  Statutului,  cum  a  fost  şi  cazul  României),  reflectă  însă  şi  reticenţa statelor  în  a-şi  abandona  o  parte  din  suveranitatea  naţională  în  favoarea  unei jurisdicţii internaţionale. Teama de a-şi vedea propriii cetăţeni judecaţi, în mod public şi la nivel internaţional, pentru crime de gravitate majoră este profundă; este, de fapt, întreaga politică externă a unui stat care poate fi pusă în discuţie şi evident influenţată de aceasta nouă situaţie (SUA fiind principala ţară care şi-a exprimat o asemenea abordare).

Pe de altă parte, o glorificare excesivă a momentului adoptării Statutului Curţii   Penale   Internaţionale   poate   apărea   puţin   indecentă   vis-a-vis   de evenimentele apărute după „momentul istoric” 1998, privind crimele împotriva umanităţii comise în Kossovo, în Sierra Leone, Liberia, Timorul de Est şi chiar Cecenia  (fără  a  mai  reaminti  nesfârşita  tragedie  a  populaţiei  kurde  din  Irak  şi chiar din Turcia).

Hotărârea  Statelor Unite de a nu se alătura  Curţii penale internationale  a provocat  o  serie  de  dezbateri  la  toate  nivelele,  cît  şi  printre  alţi  participanţi  ai societăţii internaţionale. In timp ce unii  au scos în evidenţă aspectele politice ale  acestei  hotărâri, alţii s-au concentrat asupra motivelor legale. Unii s-au axat pe efectele  acestei  decizii  asupra  viitorului  CPI,  iar  alţii    au  analizat  impactul asupra intereselor naţionale  ale Statelor Unite. Alternativele SUA faţă de CPI sunt  grupate  în  acest  studiu    în  patru  categorii  :  1)  de    sancţionare,  2)  de ostilitate, 3) de ameliorare din exterior, 4) de ameliorare din interior 173 .

Pe  de  o  parte,  aceia  care  îndeamnă    guvernul  american    la  sancţionarea CPI susţin că  CPI  nu este o ameninţare la adresa intereselor Statelor Unite, ci, dimpotrivă că “protejează şi  promovează interesele SUA 174 ”.  Intr-adevăr, după cum susţine Anne-Marie Slaughter, susţinătorii acestei teorii prezintă “legislaţia internaţională ca pe un aliat ferm al intereselor SUA şi ca pe un scop compatibil cu politica americană 175 .” Din acest punct de vedere, ratificarea Statutului de la Roma  ar  fi  o  concluzie  firească  a  implicării  Statelor  Unite  în  a-i  aduce  în  faţa justiţiei  pe  făptuitorii  celor  mai  grave    crime    care  preocupă  comunitatea internaţională 176 .  Analizând  avantajele  ratificării  Statutului,  susţinătorii  acestei poziţii evidenţiază faptul că Statele Unite n-ar trebui să se teamă de CPI, pentru că ar fi greu de imaginat ca un soldat american să comită vreodată vreo crimă care  să  intre  sub  jurisdicţia  CPI.  De  fapt,  CPI  ar  putea  salva  vieţile    soldaţilor americani, deoarece “ajutând la descurajarea tiranilor de mâine, CPI va reduce  necesitatea   desfăşurării   de   forţe   americane   pentru   a   opri   masacrul“ 177 . Alăturându-se  Curţii,  costurile  vor  avea  o  altă  eficacitate,  deoarece  ar  fi  vorba doar de  costurile  pentru stabilirea unui  tribunal  “ad hoc” ori de câte ori  se comit crime care ies din comun. Mai mult încă, Statutul are suficiente  metode obstrucţioniste  prin  care  să  se  asigure  de  faptul  că  CPI    nu  va  fi  folosit   împotriva Statelor Unite, din punct de vedere politic.

Pe de altă parte, aceia care forţează Administraţia  americana să abordeze o atitudine ostilă faţă de CPI sunt motivaţi  de aşa numitul rezultat  imperfect al Conferinţei  de  la  Roma.  In  timp  ce  se  susţine  că  Statele  Unite    sprijină  o  CPI ideală,    ei  argumentează  faptul  că  instanta,    aşa  cum  reiese  din  Statutul  de  la Roma,  este prea slabă iar unele state ar putea încerca să folosească CPI ca armă politică împotriva Statelor Unite. Cu toate acestea, acesta nu este singurul defect al  Curţii.

CPI este, de asemenea, incompatibilă cu Constituţia Statelor Unite şi chiar cu legislaţia internaţională. Din acest punct de vedere, pacea şi justiţia  nu  se împacă una cu alta întotdeauna, iar CPI în loc să împiedice apariţia “tiranilor de mâine “ ar putea înrăutăţi situaţia. Intr-adevăr, crimele aflate sub jurisdicţia CPI trebuie,  probabil,  atribuite  conflictelor  interne  sau  internaţionale,  iar  pacea  şi justiţia s-ar putea să nu mai fie compatibile în aceste situaţii. Cu toate acestea , ceea ce îi deosebeşte pe susţinătorii acestei alternative  nu  constă în obiecţiile lor  referitoare la CPI,  ci la  argumentele conform cărora Statele Unite ar trebui să fie ostile Curţii. John Bolton, sub-secretarul de stat al SUA pe probleme de control  armat    şi  securitate    internaţională,  susţine  că    într-adevăr  este  vorba despre  “politica celor trei Nu-uri“. Statele Unite nu ar trebui să se îngrijească de ajutorul financiar oferit în mod direct sau indirect Curţii; Administraţia de stat nu ar trebui să depună în continuare eforturi  pentru ca astfel Curtea să devină operativă;  şi,  în  fine,  Statele  Unite  nu  ar  trebui  să    continue  negocierile    cu guvernele  pentru  “a îmbunătăţi” activitatea CPI 178 .”

Celelalte  două  alternative    se  dovedesc  a  fi    o  combinaţie  între  cele prezentate   mai   sus.   Aceia   care   susţin   că   Statele   Unite   ar   putea   aduce îmbunătăţiri Curţii admit omisiunile Curţii şi potenţiala ameninţare pe care CPI o  poate  reprezenta  pentru  interesele  SUA.  Oricum,  contrar  celor  ce  pledează  pentru o atitudine ostilă faţă de CPI, sunt unii care  susţin că Statele Unite mai au încă destule alternative  pentru a aduce îmbunătăţiri Curţii.  Una dintre aceste alternative este participarea Statelor Unite în calitate de observator  aşa cum este stipulat  în  Articolul  112  al  Statutului  de  la  Roma.    Această  abordare  ar  fi benefică  Statelor Unite  pentru că le-ar permite o “atitudine  inconfundabilă “ şi, pentru  că,  după  cum  susţin  apărătorii  primei  alternative,  ar  menţine  SUA  în  rolul  de  “conducător  pentru  crearea    unei  reţele  internaţionale  de  stabilitate  a legii drepturilor omului 179 ”.

A  patra  alternativă  –  îmbunătăţiri  aduse  Curţii  din  interiorul  acesteia  –  pare  a  fi  similară  cu  prima  alternativă,  în  care  Administraţia  este  sfătuită  să ratifice Statutul. Oricum, întocmai ca şi în cazul celei de a doua alternative,  sunt admise  imperfecţiunile  Curţii,  dar  se  susţine  că  Statutul  poate,  în  mod  efectiv, proteja  atât  soldaţii  americani  cât  şi  civilii  de  persecuţiile  politice.  Mai  mult chiar, în timp ce a treia alternativă propune soluţionările din exterior ca fiind cea mai  bună  alegere,  suporterii  celei  de  a  patra    alternative    sugerează  o  creştere eficientă a intereselor naţionale ale Statelor Unite  printr-o participare activă 180 .

Toate  aceste  opţiuni    par  a  oferi  argumente  convingătoare.  Implicarea Statelor Unite în desăvârşirea unei legi penale internaţionale este, într-adevăr, de necontestat.   Oricum,   CPI   îşi   poate   exercita   jurisdicţia   asupra   cetăţenilor americani, fiind astfel, o ameninţare la adresa intereselor naţionale ale Statelor Unite. Şi, câtă vreme  nu se poate nega că viitoare colaborare cu Curtea ar putea reduce expunerea la risc a Statelor Unite vis-à-vis  de  CPI,  reiese şi faptul că  Statele  Unite  au  capacitatea  de  a  bloca  orice  dezvoltare  ulterioară  a  CPI.  Cu toate  acestea,  aceste  opţiuni  sunt,  într-o  oarecare  măsură,    şi  incorecte.  Statele Unite  au  avut  o  contribuţie  substanţială  la  creşterea  conştiinţei  internaţionale asupra  necesităţii de a  deferi  justiţiei pe făptuitorii celor mai grave crime; dar oare nu acest efort a stat la baza intereselor politice ale SUA? Scepticii susţin că  Statele Unite au văzut in CPI  doar o versiune permanentă  a tribunalelor „ad-hoc” 181 , un mijloc de promovare al  intereselor americane. Pentru aceştia, refuzul Statelor Unite de a accepta orice compromis  cu CPI  este o dovadă elocventă  a dublului criteriu american 182 .

Pe  lângă  aceasta,    Statele  Unite  îşi  pot  exercita  voinţa  şi  puterea    de  a garanta  ca vor fi “scoase din joc până la atingerea scopului 183 .”Dar, oare acest lucru va proteja mai bine cetăţenii americani?  De fapt,  urmare a  Articolului 12 al Statutului de la Roma,  chiar dacă Statele Unite nu consimt ca cetăţenii  lor să fie  aduşi în faţa Curţii, consimţământul statului teritorial este suficient. De aici, dacă  statul  teritorial  este  un  stat  participant  sau  care  a  acceptat  jurisdicţia  CPI “cu  privire  la  crimele  în  discuţie 184 “,  nu  contează  dacă  Statele  Unite    sunt participante  sau nu.

Mai  mult  chiar,    în  vreme  ce  Statele  Unite  pot  fi  într-adevăr  o  super-putere,    Samuel  P.  Huntinton  susţine  că  sunt  o  “super-putere  solitară”.  Unii susţinători ai CPI acuzau Administraţia Bush că a încearcat să obţină imunitate  pentru crimele comise de cetăţenii ei 185 , în timp ce alţii  considerau “scandalos că  Statele  Unite  s-au  pus    în  postura  de  a  se  alătura  unui  pumn  de  state  escroace  care sunt înfricoşate de moartea CPI “.  Pe de altă parte, adversarii CPI au interpretat aplauzele care au urmat  adoptării Statutului de la Roma ca a fi o” sfidare  la adresa Statelor Unite. Ei  s-au bucurat pe deplin de acest lucru şi ar considera umilitoare revenirea  la acea majoritate  care susţine Curtea “.  In pofida punctelor de vedere diferite,  atât susţinătorii cât şi adversarii CPI  par a confirma ideea  că Statele Unite  sunt din ce în ce mai izolate în privinţa politicii  lor externe .

De aici întrebarea: care este cea mai bună alternativă pentru Statele Unite?  Răspunsul  presupune,  poate,  un  compromis,  căci  este  greu  de  imaginat  că Statele Unite  ar putea avea un avantaj absolut, indiferent de ce poziţie vor lua cu privire la CPI. Desigur, unele alternative se pot dovedi mai  avantajoase decât altele.  Pentru a stabili această relativ avantajoasă alternativă, in acest studiu am avut in vedere  motivele de “ nesemnare “ a Statutului de la Roma. Oficialii şi platonicii  americani au expus aceste motive cu diferite ocazii, dar acest articol a pornit    de  la  una  dintre  primele  explicaţii  oficiale,  oferite  de  Marc  Grossman, subsecretar  cu  problemele  de  politică.  El    susţinea  că  CPI  este  o  “consecinţă defectuoasă pentru că subminează rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite  în  menţinerea    păcii  şi  securităţii  internaţionale”  şi  că  “  pretinde jurisdicţie  asupra  cetăţenilor  statelor  care  nu  au  ratificat  tratatul”.  Mai  mult chiar  ,  CPI  este    un  sistem  de  “putere  necontrolată”    care  “ameninţă  suveranitatea Statelor Unite  pentru că este deschisă exploatării şi motivatelor acuzaţii politice. “.

Aşa cum arătam şi anterior, refuzul SUA de a colabora, sau măcar de a nu  bloca,  în  mod  mai  mult  sau  mai  puţin  făţiş,  activitatea  Curţii  Penale Internaţionale, arată în mod clar ataşamentul la ceea ce SUA consideră rolul său de „leadership” – supremaţia pe plan mondial. Această atitudine este cât se poate de    relevantă,  demonstrând  voinţa  de  a  juca  rolul  de  „jandarm  al  lumii”, întotdeauna prin invocarea obligaţiei de a face respectate valorile democraţiei şi a  prezerva  pacea  mondială,  dar  având  întotdeauna  grijă  de  a  fi  la  adăpost  de pericolul   pe   care   îl   reprezintă   admisibilitatea   existenţei   unui   judecător internaţional, independent şi imparţial.

Este  incontestabil  că  numai  o  fracţiune  minoritară  a  opiniei  publice  şi  a clasei politice americane susţine ideea Curţii Internaţionale. Cei mai mulţi văd această instanţă ca pe un instrument de limitare a statutului de superputere şi de intimidare a acţiunilor hotărâte ale acesteia. Aşa cum opinia publică americană nu este dispusă să se mobilizeze în vederea abolirii pedepsei cu moartea, tot aşa nu  a  făcut  paşi  hotărâţi  pentru  influenţarea  factorilor  de  decizie  în  vederea ratificării Statutului Curţii. Cu toate acestea, este greu de imaginat o adevărată instanţă  penală  internaţională  fără  participarea  ţării  rămase  în  acest  moment singura  superputere  în  stare  să  pună  în  practică  deciziile  curajoase  ale  Curţii. Singura  variantă  optimistă  este  aceea  a  schimbării  într-un  anumit  sens  a mentalităţii în SUA, acceptarea, în alt mod, a responsabilităţii de lider al lumii democratice ce-i revine şi înţelegerea valorii instituţionale, juridice şi morale a Curţii Penale. Orice sistem ce va izola SUA în acest context este sortit inevitabil eşecului.

Şi totuşi, care este cea mai bună alternativă pentru SUA ? Acest studiu a arătat că, contrar argumentaţiilor  susţinătorilor CPI, a se alătura Curţii poate fi o decizie cu adevărat riscantă pentru SUA. Acest lucru nu înseamnă, totuşi , – aşa cum susţin adversarii CPI –  că o astfel de decizie ar fi foarte riscantă

Oricare  ar  fi  decizia  SUA  ,  ele  trebuie  să  accepte    unele  compromisuri, pentru  că  “  opţiunile    politicii      SUA  în  faţa    CPI  reprezintă    nişte  schimburi. Opţiunea    de  necontestat,  ferm  susţinută  şi  lipsită  de  risc,  nu  există.  In  lumea reală,  ţările  trebuie  să    pună  în  balanţă  o  mulţime  de    interese    concurente, costuri, cât şi factori politici .

Un simplu gir nu este o soluţie, deoarece  Curtea  poate, de fapt, ancheta şi urmări judiciar cetăţenii americani, în viitor. Susţinând că  este puţin probabil ca cetăţenii americani  să comită genocid, crime împotriva umanităţii sau crime de război  este o concluzie  conjuncturală.

Pe  de  altă  parte  ,  ostilitatea  faţă  de  Curte  şi  încercarea  de  a-şi  ascunde îndărătul unui scut cetăţenii  de la urmăririle judiciare internaţionale,  nu pare a fi  o  soluţie  practică.  De  vreme  ce  obţine    consimţământul  statutului  teritorial, CPI  poate  să-şi  exercite    jurisdicţia    asupra    unei  crime  comise    de  către  un cetăţean american,  chiar şi fără consimţământul SUA. Mai mult chiar,  SUA nu pot  fi  sigure  că,  Consiliul  de  securitate  îşi  va  exercita  puterea    de  amânare  în toate  cazurile.  De  asemenea,  refuzul  unor  anumite  ţări  de  a  semna  BIA  sau refuzul de a ratifica  acorduri  deja semnate  poate fi un indiciu asupra deciziei de a sprijini CPI, chiar dacă SUA nu doresc acest lucru.

Deci,  se pare ca îmbunătăţirea Curtii din interior,  CPI este o opţiune mai mult  avantajoasă pentru SUA , pentru că  această atitudine acceptă omisiunile  CPI dar ţinteşte spre  reducerea expunerii  la risc a SUA prin cooperarea cu CPI.

Îmbunătăţirea Curţii din exterior – ca observator –  ar putea fi o alternativă mai avantajoasă pentru  SUA. Ca urmare a Articolului 112, SUA ar putea – ca observator  –  “oferi  consultanţă  managerială    Preşedinţiei,  Procurorului  şi Grefierului cu privire la administrarea Curţii, ar putea  evalua bugetul şi decide cât revine  Curţii  “sau“ ar putea decide  dacă să modifice , conform cu articolul 36, numărul judecătorilor.”

Oricum, dacă decid să devină o ţară participantă, SUA ar avea o serie de alte  avantaje,  desigur,  pe  lângă  acelea  de  observator.    Sau  ar  putea    deferi  o situaţie Procurorului ,  ar putea numi cetăţeni americani ca judecători, ar putea vota    definirea  noţiunii  de  crimă  de  agresiune,  sau  ar  putea  aduce  orice  fel  de amendament.  Chiar    mai  mult  ,  ca  ţară  participantă,  SUA  ar  putea  propune amendamente  la Statut, lucru care înseamnă că SUA ar putea include noi crime pe   agenda   CPI.   Dimpotrivă,      dacă   Adunarea   Statelor   Părţi   adoptă   un amendament şi SUA  nu – l acceptă, CPI nu-şi va exercita dreptul de jurisdicţie

cu  privire  la  acea  crimă,  dacă  a  fost  comisă  de  un  cetăţean  american  sau  pe teritoriul SUA.  Pe lângă aceasta,  ca ţară participantă, SUA poate opta  timp de şapte ani ca CPI să nu mai deţină jurisdicţia  asupra  crimelor de război săvârşite  de către un cetăţean de-al lor sau pe teritoriul lor.

In  concluzie,  SUA  au  dezavantajul  de  fi  expusă  şi  în  faţa    urmăririi judiciare  a  CPI,  chiar  dacă  ratifică  Statutul  sau  nu.  Cu  toate  acestea,  vorbind comparativ despre avantaje, SUA  ar putea fi mai puţin vulnerabile  în faţa CPI dacă  ar  ratifica  tratatul,  pentru  că  s-ar  putea  folosi    de  poziţia  lor  de  ţară  participantă în protejarea  cetăţenilor lor,  dar şi al intereselor lor naţionale din faţa CPI – ultima ţintă exprimată a politicienilor SUA. Acest studiu s-a axat pe abordarea   legală   a   relaţiei   CPI-SUA   şi   a   considerat   că   o   curte   penală internaţională  este in avantajul  comunităţii internaţionale.

De asemenea , atitudinea SUA faţă de CPI  afectează nu numai SUA dar şi  Curtea.  Sărăcită  de  orice    mijloace  de    sancţionare,    CPI    depinde  doar  de cooperarea  cu agenţii societăţii internaţionale.  Dacă SUA îşi menţin  atitudinea agresivă,  Curtea  va  fi  privată    nu  numai  de  informaţii  valoroase,  de  resurse financiare şi umane, ci de  un vital sprijin politic. Din acest punct de vedere, CPI poate  foarte  bine  să  împărtăşească  soarta    altor  instituţii  similare  care  au  fost lipsite de sprijinul politic american.

Aşadar,    relaţia  dintre  SUA  şi  CPI  ridică  probleme  complexe  atât    din punct  de  vedere    politic  cât  şi  legal  ,    probleme  care  pot  primi  un  răspuns,  in funcţie de modul în care Curtea  îşi va desfăşura activitatea. CPI  va trebui să demonstreze  în anii următori  că este o Curte foarte  eficientă şi legitimă. Acesta va  fi  singurul  mod    prin  care  Curtea  ar  putea  să-şi  asigure    un  viitor    şi  să convingă SUA să coopereze.

Cu  toate  acestea,  relaţia  SUA-CPI  ridică,  de  asemenea    alte  aspecte  complexe    care  trec  dincolo  de  scopul  acestui  articol.  De  pildă  ,  chiar  dacă Preşedintele Bush a semnat tratatul, ratificarea sa a întâlnit o opoziţie puternică  în  unele  cercuri  politice  americane.  Pe  de  altă  parte,  reacţiile  internaţionale  cu privire la poziţia SUA nu sunt deloc de neglijat. CPI poate că nu are în sine  un impact politic considerabil asupra politicii străine americane, dar reticenţa  faţă de Curte  cuplată  cu ultimele evenimente, cum ar fi războiul din Iraq , ar putea pune  în  pericol  legitimitatea  SUA  şi  credibilitatea  ei  în  străinătate.”  Astfel  de afecte  sunt vizibile, ca în cazul  ratatei reînnoiri a Rezoluţiei 1487 a Consiliului de Securitate . In mai 2004 , SUA a propus  o reînnoire a Rezoluţiei 1487, numai la  o  lună  după  dezvăluirea  primelor  fotografii    care  arătau  abuzurile  asupra prizonierilor  din închisoarea Abu Ghraib din Iraq.  In cele din urmă  SUA au renunţat  la  propunea  lor,  dar  încercarea    pare  a  fi  îndoiala  iniţială    asupra legitimităţii rezoluţiei  într-o certitudine.

Înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale constituie, dincolo de orice dubiu, un pas uriaş făcut de umanitate.

„Iată-ţi cetatea durată! Acum, uită-te înăuntrul ei, aducând de pe undeva lumină îndeajunsă, doar putea-vom cumva să vedem pe unde ar fi dreptatea şi nedreptatea, care este deosebirea dintre cele două, şi pe care din două trebuie s-o fi dobândit cel ce voieşte să fie fericit, pe ascuns ori nu, faţă de zei şi faţă de oameni” (Platon – „Republica”).

*

Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”

173  Ei urmăresc , în aceeaşi măsură,  o încercare similară  din partea  Consiliului de Relaţii Externe. Vezi Alton  Frye    ed.    “Către  o  Curte  Penală  Internaţională  ?  Trei  opţiuni  prezentate  ca    discursuri  prezidenţiale.    N.Y. Consiliul de Relaţii pentru Străinătate , 1999.

(2) Kenneth Roth “ Discursul Numărul Unu : Aprobaţi CPI , in Frye, op. Cit p.36

175  Anne-Marie Slaughter “ Memorandum către Preşedinte “ în Frye, op. Cit. P.9

176  Statele Unite  s-au implicat  activ atât în Tribunalul de la Nuremberg cât şi în cel de la  Tokyo, şi după câţiva ani în ICTY şi ICTR şi au fost  printre primele state care  să susţină ideea de CPI.

177  Roth op.cit. p. 24   198

178   John  Bolton  “  Discursul  al  Numărul  Doi  :    Respingeţi  şi  opuneţi-vă  CPI  “  în  Frye,  op.cit.  p  51.  Pentru  o poziţie similară, vezi William K. Lietzau, “  CPI după  Tratatul de la Roma :  Preocupări din punctul de vedere al perspectivelor  Armatei Americane.” Legislaţie şi problemele contemporane, 64 (2201), pp.119-140

179  Ruth Wedgwood, “ Discursul Numărul Trei : Aduceţi amendamente CPI” , în Frye, op.cit p. 54

180  William  L. Nash “ CPI şi  Desfăşurarea Forţelor Armate Americane “ , în  Sarah B. Sewall şi Carl Kaysen, eds.    “Statele  Unite  şi    CPI  :  Securitatea  naţională  şi  legislaţia  internaţinală  “,  Lanham,  Md.:  Rowman  şi Littlefield  Publishers, 2000,pp 153-164   199

181  Sub controlul Consiliului de Securitate

182  Vezi David Wippman , “  CPI” în Christian Reus-Smit, ed. “Politica legislaţiei internaţionale “ , Studii ale Universităţii Cambridge în probleme de relaţii internaţionale 96, Cambridge: Cambridge University Press , 2004, pp  151-188,  şi  Victor  Ponta  şi  Daniela  Coman  “Curtea  Penală  Internaţională”,  Bucureşti:  Lumina  Lex,  2004. Pentru poziţia Americei cu privire la genocid , vezi Samantha Power, O peoblemă din Iad :  America şi secolul genocidului  .  N.Y.:  Basic  Books,  2002.    Pentru  o  perspectivă    mai  profundă  a  implicării  SUA  în  problemele ICTY,  vezi  Michael  P.  Scharf,  Justiţi  balcanică”  Poveste  din  culisele    Tribunalului  care,  după  Nurenberg,  s-a ocupat de crimele comise în timpul Primului Război Mondial ., Durham, N.C.: Carolina Acadenic Press, 1997

183  Declaraţia senatorului Jesse Helms, citat de Michael P. Scharf în timpul dezbaterii “ Ar trebui Statele Unite să  ratifice tratatul CPI ?,” organizată de  Scoala de Drept din cadrul Universităţii din Washington din data de 22 octombrie 2002.

184  Huntington afirmă  că “ in timp ce  Statele Unite  denunţă permanent  diverse state ca fiind ‘ state escroace’ în ochii multor ţări ele au devenit super-puterea escroacă”. Samuel  P. Huntington, “  Super-puterea singuratică,” Ministerul de Externe. Mrtie /Aprilie  (1999), pp 35-49.

185   Raportul  “Amnesty  International”,    “CPI:  Eforturile  SUA  de  a  obţine  ne-pedepsirea  pentru  genocid,  crime împotriva  umanităţii  şi  a  crimelor  de  război”  (  Al  Index:  IOR  40/025/2002).  Amnesty  International  –http://web.amnesty.org/librarz/index/engIOR400252002? Document deschis – 8 accesat la 23 iulie 2004).

 

© 2013 Frontier Theme