ACTUALITĂŢI PRIVIND STATUTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI. ÎNCHISORILE DE LA GUANTANAMO ŞI ABU GHRAIB

ACTUALITĂŢI PRIVIND STATUTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI. ÎNCHISORILE DE LA GUANTANAMO ŞI ABU GHRAIB

 

Sublocotenent Vasile RADU,

BAZA 2 LOGISTICĂ VALAHIA PLOIEŞTI

radu_n_vasile@yahoo.com

Abstract

The question is still open: what is the purpose of Guantánamo Bay? Is it a prison for “terrorists”? Is it an interrogation camp for suspects? Or is it perhaps something altogether more harrowing?

By now it has been established that most of the men and, yes, the teenagers imprisoned, and many of them tortured, at Guantánamo are neither terrorists nor “enemy combatants” but innocent people.  By now it has also been established that most of the men and, yes, the women and children imprisoned, and many of them tortured, at Abu Ghraib and other US bases in Iraq and Afghanistan are likewise neither terrorists nor enemy combatants but innocent people, most often picked up in random sweeps or handed over for considerable bounty: taxi drivers, shepherds, shopkeepers, laborers, prostitutes, relatives of possible “suspects,” and in some cases children and the very elderly, people who, by the government’s own admission, could not provide and have not provided “actionable intelligence.”

Anne McClintock,                                                                               Paranoid Empire: Specters from Guantánamo                                                                                  and Abu Ghraib, 28 martie 2009

1. Scurt istoric

Modul de tratare al prizonierilor de război reprezintă o preocupare a societăţilor din toate timpurile. Mai întâi aceştia reprezentau o sursă de venit pentru cei care îi capturau. Cu timpul, când armatele au devenit tot mai costisitoare, statutul prizonierilor s-a modificat semnificativ. Această problemă a fost abordată pentru prima dată în mod oficial cu ocazia Conferinţei de la Bruxelles din 1874. Cele douăsprezece articole ale Conferinţei au stabilit un regim privind prizonierii de război, şi chiar dacă Declaraţia nu a fost validată şi nu a fost aplicată, clauzele sale au căpătat sens în următoarele convenţii internaţionale.

Alte şaptesprezece  articole privind prizonierii de război au fost incluse în Ordonanţele anexate atât în Convenţia a II-a de la Haga din 1899, cât şi în Convenţia a IV-a de la Haga din 1907. Totodată, alte câteva articole privind prizonierii de război au fost incluse în celelalte Convenţii adoptate la Haga în 1907.

În timpul Primului Război Mondial imperfecţiunile celor şaptesprezece articole din Ordonanţele de la Haga din 1899 şi 1907 au devenit vizibile şi au fost revizuite doar parţial în cadrul unor convenţii speciale, stabilite între beligeranţi, în anul 1917 şi 1918. În 1921, ce-a de-a X-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii ţinută la Geneva (prima conferinţă desfăşurată după Primul Război Mondial) a recomandat adoptarea unei convenţii privind tratamentul prizonierilor de război.

În 1929, Guvernul  elveţian a convocat o conferinţă diplomatică la Geneva, pe de o parte cu scopul de a adopta o convenţie privind prizonierii de război, iar pe de altă parte pentru a revizui Convenţia de la Geneva din 1906 privind răniţii şi bolnavii. Congresul a iniţiat şi susţinut  proiectul unei convenţii pregătită de C.I.C.R.pe care a adoptat-o sub denumirea de Convenţia de la Geneva din 1929 privind statutul prizonierilor de război. Această Convenţie, mai mult a completat decât să înlocuiască articolele privind prizonierii de război din Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.

Evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial au arătat că oricât de valoroasă a fost Convenţia din 1929, pentru nenumăraţi prizonieri, aceasta necesita o revizuire. De exemplu, a fost necesară extinderea categoriilor de persoane care să aibă dreptul la statutul de prizonier de război.

Cea de-a III-a Convenţie de la Geneva din 1949 declara, în mod expres, că se urmărea în primul rând completarea şi mai puţin înlocuirea articolelor relevante din Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Aceasta reprezintă o versiune mult mai extinsă a Convenţiei de la Geneva din 1929 privind prizonierii de război. Unele articole sunt mult mai explicite, iar alte articole reprezintă o dezvoltare logică a acelora din convenţia anterioară. Cu toate acestea, alte articole sunt complet noi şi se referă la probleme anterioare nelegiferate sau care se îndepărtează de la regulile existente ce nu-şi mai păstrează validitatea în continuare.

Protocolul I de la Geneva din 1977, completează Convenţia, îndeosebi în ceea ce priveşte dreptul la statutul de combatant şi în consecinţă pe cel prizonier de război.

In acest sens articolul 75 din Protocol face referire la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale.

Protocolul I cuprinde o gamă largă de aspecte referitoare la protecţia răniţilor, a bolnavilor, la metode şi mijloace ale războiului, la protecţia populaţiei civile şi a bunurilor civile de pericolele ce survin din ostilităţi.

2.Prizonierii de război. Delimitări conceptuale.

Convenţia de la Geneva privind statutul prizonierilor de război din 12 august 1949, cuprinde 6 părţi, fiecare parte fiind împărţită în articole, secţiuni sau capitole referitoare la: 1. Clauze generale, 2. Protecţia generală a prizonierilor de război, 3. Ţinerea în captivitate,   4. Încetarea captivităţii, 5. Punerea în executare a Convenţiei.

În prima parte din Convenţia de la Geneva se stabilesc următoarele aspecte:

– Înaltele Părţi Contractante trebuie  să  respecte şi să asigure  respectarea Convenţiei în orice circumstanţă;

– Convenţia trebuie să  fie aplicată în toate situaţiile de război declarat sau în orice alt conflict armat care se naşte între două sau mai multe dintre marile puteri , chiar dacă stareade război nu este recunoscută de către una dintre părţi;

Convenţia trebuie aplicată în toate cazurile de ocupare parţială sau totală a teritoriului unui stat de un alt stat, chiar dacă nu există o rezistenţă armată.

Cu privire la persoanele internate prezintă relevanţă pentru tema noastră statutul persoanelor internate în cazul unui conflict armat care nu are un caracter internaţional, în cadrul teritoriului uneia dintre Părţile contractante. Fiecare parte la conflict trebuie să aplice următoarele prevederi:

1. Persoanele care nu iau parte la ostilităţi şi de asemenea membrii forţelor armate care şi-au depus armele şi aceia care au fost scoşi din luptă din cauza îmbolnăvirii, rănilor, detenţiei sau orice altă cauză, trebuie să fie trataţi cu îngăduinţă, fără a se face distincţii rasiale, de culoare, de religie, credinţă, sex, locul naşterii, sănătate sau orice alt criteriu asemănător.

Astfel următoarele acte sunt interzise în orice loc şi orice perioadă, faţă de persoanele menţionate mai sus: violenţa asupra vieţii şi persoanei, uciderea, mutilarea, tratamentul crud sau tortura, luarea de ostatici, jignirile aduse demnităţii personale, îndeosebi tratarea umilitoare şi degradantă, comandarea unei sentinţe sau execuţia fără o hotărâre prealabilă luată de o judecătorie ce are toate garanţiile judiciare şi este recunoscută ca fiind indispensabilă de către personae civilizate.

2. Totodată persoanele rănite sau bolnave trebuie îngrijite. Un organism umanitar imparţial, ca de exemplu Comitetul  Internaţional al Crucii Roşii poate oferi ajutor Puterilor aflate în conflict.

Prizonierii de război, potrivit articolului 4 al Convenţii a III-a de la Geneva, sunt acele persoane ce fac parte din una dintre următoarele categorii şi care au fost capturaţi de către inamic:

a) Membrii forţelor armate a unei puteri aflate în conflict la fel ca şi membrii corpurilor armate sau de voluntariat ce fac parte din astfel de forţe armate.

b) Membrii mişcărilor de rezistenţă organizate, ce aparţin unei puteri din conflict şi care acţionează înăuntrul sau înafara propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat.

c) Membri ai forţelor armate active ce dau dovadă de supunere faţă de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de puterea deţinătoare.

d) Persoanele care însoţesc forţele armate fără ca aceştia să fie membrii oficiali, precum şi membrii civili ai echipajelor aeriene militare, corespondenţi de război, contractori de aprovizionare, membrii ai unităţilor de muncitori sau a serviciilor responsabile cu ajutorul forţelor armate, aceştia având asupra lor un bilet de identitate.

e) Membri ai echipajelor precum comandanţi, piloţi şi ucenici (începători ai marinei comerciale şi membrii ai echipajelor aeriene aparţinând puterilor în conflict, ce nu beneficiază de un tratament favorabil sub nici o altă clauză din alte legi internaţionale).

f) Locuitori ai unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamicilor ridică armele în mod spontan pentru a face faţă forţelor invadatoare fără să fi avut timp să formeze unităţi armate.

g) Persoanle care aparţin sau care au aparţinut forţelor armate a ţării ocupate, dacă puterea ce ocupă consideră ca fiind necesar acest lucru.

Articolul  4 nu poate implica în niciun mod personalul medical şi preoţii militari aşa cum este menţionat în articolul 33 din prezenta convenţie.

Convenţia va fi aplicată în cazul persoanelor specificate în articolul  4 din momentul în care aceştia cad în mâinile părţii inamice până când aceştia vor fi eliberaţi şi repatriaţi.

Prizonierii de război nu pot renunţa în nicio circumstanţă, parţial sau în totalitate la drepturile care le sunt asigurate prin prezenta convenţie sau la convenţiile speciale prezentate în articolul 6, în cazul în care acestea există.

Prezenta Conveţie va fi aplicată prin cooperare şi sub cercetarea atentă din partea Puterilor protectoare  a căror datorie este aceea de a proteja interesele puterilor în conflict. În acest scop, Puterile protectoare pot numi, în afara personalului lor diplomatic şi consular, delegaţi din rândul propriilor lor cetăţeni sau din cetăţenii altor puteri neutre.

Clauzele Convenţei nu constituie niciun obstacol pentru activităţile umanitare pe care Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau altă organizaţie umanitară internaţională le poate lua pentru protecţia prizonierilor de război şi pentru eliberarea acestora.

Înaltele Părţi Contractante pot fi, în orice moment, de acord cu încredinţarea unei organizaţii ce oferă toate garanţiile imparţialităţii şi eficacităţii, a obligaţiilor inerente ce revin Puterilor protectoare în virtutea prezentei convenţii.

Când prizonierii de război nu beneficiază sau încetează să beneficieze, din diferite motive, de serviciile unei Puteri protectoare sau a unei organizaţii prevăzută în paragraful de mai sus, Puterea deţinătoare trebuie să ceară unui stat membru sau unei organizaţii independente să preia funcţiile stabilite de Convenţie.

Dacă protecţia nu poate fi pregătită temeinic, Puterile deţinătoare trebuie să ceară sau trebuie să accepte oferta serviciilor unei organizaţii umanitare, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi să admită funcţiile umanitare exercitate de Puterile protectoare în condiţiile prevăzute de Convenţie.

În cazurile în care aceştia consideră oportun în interesul persoanelor protejate, mai ales în cazul dezacordurilor dintre puterile în conflict privind aplicarea sau interpretarea clauzelor prezentei convenţii, Puterile protectoare trebuie să-şi împărtăşească experienţa pentru a rezolva dezacordul. În acest scop, fiecare dintre Puterile protectoare poate propune părţilor în conflict, ori la invitaţia uneia dintre părţi sau la propria iniţiativă, o întâlnire a reprezentaţiilor acestora şi îndeosebi ale autorităţilor responsabile cu prizonierii de război, pe un teritoriu neutru, ales corespunzător.

Puterile în conflict sunt obligate să răspundă propunerilor făcute pentru acest scop. Puterile protectoare pot, dacă este necesar, să propună o persoană care să aparţină unei puteri, pentru aprobarea de către părţile în conflict, care va trebui invitată să ia parte la o astfel de întâlnire.

3.Protecţia generală a prizonierilor de război

În virtutea Convenţiei a III-a de la Geneva, prizonierii de război se află în responsabilitatea puterii inamice şi nu în cea a  unităţilor militare sau indivizilor care i-au capturat.

Prin urmare, indiferent de responsabilităţile individuale care pot exista, Puterea deţinătoare este responsabilă de tratamentul aplicat acestora.

Prizonierii de război pot fi transferaţi de la Puterea deţinătoare la o altă Putere, care este parte la Convenţie numai după ce Puterea deţinătoare se declară mulţumită şi aprobă capacităţile unei asemenea puteri cesionare de a aplica prevederile Convenţiei. Când prizonierii de război sunt transferaţi în astfel de circumstanţe, responsabilitatea de aplicare a Convenţiei rămâne Puterii care îi acceptă, în timp ce aceştia sunt în custodia ei.

Cu toate acestea, dacă acea Putere eşuează să ducă la bun sfârşit clauzele Conveţiei în orice aspect important, Puterea care a transferat prizonierii de război trebuie să ia măsuri eficiente după ce aceasta a fost înştiinţată de Puterea protectoare, de corectare a situaţiei sau trebuie să ceară returnarea prizonierilor de război. Astfel de cereri trebuie respectate.

Prizonierii de război trebuie să fie trataţi omeneşte tot timpul. Orice act ilicit sau omiterea de către Puterea deţinătoare ce cauzează moartea sau punerea în pericol a sănătăţii unui prizonier de război aflat în custodia sa sunt interzise şi vor fi privite ca o încălcare serioasă a prevederilor convenţionale.

Îndeosebi niciun prizonier de război nu trebuie supus mutilării fizice sau experimentelor medicale ori ştiinţifice de niciun fel, experimente ce nu sunt justificate de tratarea medicală, a prizonierului respectiv şi dusă la capăt în interesul acestuia. De asemenea prizonierii de război trebuie protejaţi tot timpul, mai ales împotriva actelor de violenţă sau intimidare şi împotriva insultelor şi a curiozităţii publice.

Sunt interzise represaliile asupra prizonierilor de război.

Prizonierii de război au dreptul să fie respectaţi pentru persoana şi onoarea lor, în toate circumstanţele. Femeile trebuie să fie tratate cu toată atenţia datorată sexului acestora şi în toate cazurile ele beneficiază de un tratament la fel de favorabil ca cel de care beneficiază bărbaţii.

Prizonierii de război trebuie să menţină întreaga capacitate civilă de care aceştia au beneficiat atunci când au fost capturaţi. Puterea deţinătoare nu poate restricţiona exercitarea drepturilor pe care o asemenea capacitate o conferă, decât atât cât captivitatea o cere.

Partea ce deţine prizonierii de război are obligaţia să asigure întreţinerea acestora gratuită şi a îngrijirii medicale necesare statutului sănătăţii acestora.

Luând în considerare clauzele Convenţiei privind rangul, sexul şi  subiectul oricărui tratament privilegiat care li se acordă acestora din cauza sănătăţii lor, vârstei sau calificării profesionale, toţi prizonierii de război trebuie trataţi asemănător de Puterea deţinătoare, fără nici o distincţie bazată pe rasă, naţionalitate, credinţă sau opinii politice sau alte diferenţe fondate pe criterii similare.

3.1. Cu privire la captivitate.

La interogatoriu prizonierul nu poate fi obligat să declare decât numele de familie, numele şi gradul, data naşterii, numele armatei, unitatea şi numărul personal sau numărul de serie, ori în locul acestuia o informaţie echivalentă.

În cazul în care se încalcă această regulă în mod voit, acest lucru poate atrage asupra sa limitarea privilegiilor acordate pentru gradul sau statutul său.

Fiecărei părţi din conflict i se cere să informeze cu privire la categoriile de persoane aflate sub jurisdicţia sa, persoane ce sunt predispuse să devină prizonieri de război, şi să elibereze un card de identitate care arată numele, numele de familie, gradul, armata, unitatea, numărul personal sau numarul matricol ori informaţii echivalente şi data de naştere a posesorului. Cardul de identitate poate, de asemenea, să conţină semnătura sau amprentele deţinătorului, ori amândouă, şi poate să conţină orice altă informaţie pe care partea în conflict doreşte să o adauge, informaţii ce privesc persoanele ce aparţin forţelor sale armate. Cardul de identitate trebuie prezentat de prizonierii de război la cerere, dar nu poate fi luat din posesia acestuia sub nicio circumstanţă.

Niciun fel de tortură fizică sau mentală sau orice altă formă de  constrângere nu poate fi aplicată asupra prizonierilor de război pentru a obţine de la aceştia informaţii de orice fel. Prizonierii de război ce refuză să răspundă nu pot fi ameninţaţi, insultaţi sau expuşi la tratamente crude şi inumane.

Prizonierii de război care, din cauza condiţiei lor fizice sau mentale nu-şi pot declara identitatea, trebuie să fie predaţi serviciului medical. Identitatea acestor prizonieri trebuie să fie stabilită cu orice preţ, aşa cum se afirmă în paragraful precedent.

Interogarea prizonierilor de război trebuie să aibă loc întro limbă pe care aceştia o înţeleg.

Toate bunurile şi articolele de uz personal, cu excepţia armelor, cailor, echipamentului militar şi documentelor militare, trebuie să rămână în posesia prizonierilor de război, la fel ca şi casca de metal, a măştilor de gaz şi a articolelor folosite pentru uz personal. Bunurile şi articolele folosite pentru îmbrăcarea sau hrănirea acestora trebuie, de asemenea, să rămână în posesia acestora, chiar dacă acestea ţin de echipamentul lor militar obişnuit.

Prizonierii de război nu trebuie să rămână în nicio împrejurare fără documente de identitate. Puterea deţinătoare trebuie să ofere astfel de documente prizonierilor de război dacă aceştia nu au.

Insemnele gradului şi naţionalităţii, decoraţiile şi articolele care au mai presus de toate o valoare personală şi sentimentală nu trebuie luate din posesia prizonierilor de război.

Sumele de bani deţinute de prizonierii de război nu pot fi luate de la aceştia, dacă nu există un ordin al unui ofiţer şi doar după ce suma şi datele exacte ale proprietarului au fost înregistrate într-un registru special şi o chitanţă detaliată a fost oferită, unde au fost inscripţionate citeţ numele, gradul şi unitatea persoanei care eliberează chitanţa respectivă. Sumele de bani aflate în acelaşi curs valutar cu cel al Puterii deţinătoare, sau care sunt schimbate într-un astfel de curs valutar la cererea prizonierului, trebuie plasate în numele contului prizonierului aşa cum este prevăzut în articolul 64.

Puterea deţinătoare poate reţine articolele de valoare de la prizonierii de război, doar din motive de securitate; când astfel de articole sunt reţinute trebuie folosită procedura aplicată în cazul reţinerii sumelor de bani.

Astfel de obiecte la fel ca şi sumele luate în orice curs valutar în afara celui al Puterii deţinătoare şi schimbul care nu a fost cerut de către propietari, trebuie ţinute în custodie de către partea deţinătoare şi trebuie înapoiate în aceeaşi stare prizonierilor de război la sfârşitul captivităţii.

Prizonierii de război trebuie să fie evacuaţi, cât mai repede posibil după capturarea acestora, în tabere situate într-o zonă îndeajuns de îndepărtată de zona de luptă pentru ca aceştia să fie în afara oricărui pericol. Doar acei prizonieri care, din cauza rănilor sau bolii, ar risca mai mult dacă ar fi evacuaţi decât dacă ar rămâne în locul în care se află, pot rămâne temporar în zona periculoasă.

Prizonierii de război nu trebuie expuşi pericolului în mod inutil în timpul aşteptării evacuării din zona de luptă.

Evacuarea prizonierilor de război trebuie efectuată întotdeauna omenesc şi în condiţii similare pentru aceia a forţelor părţii deţinătoare în schimbul situaţiei acestora. Partea deţinătoare trebuie să asigure prizonierii de război care sunt evacuaţi cu mâncare suficientă şi apă potabilă şi cu îmbrăcămintea necesară şi îngrijirea medicală. Partea deţinătoare trebuie să ia toate precauţiile necesare pentru asigurarea siguranţei acestora în timpul executării şi trebuie să stabilească cât mai repede posibil o listă a prizonierilor de război care sunt evacuaţi.

Dacă prizonierii de război sunt nevoiţi să treacă printr-o zonă de tranzit, în timpul evacuării, staţionarea acestora în astfel de tabere trebuie să fie cât mai scurtă posibil.

3.2. Lagărul de prizonieri de război. Consideraţii  generale

În capitolul 1 se vorbeşte despre prizonierii de război ce sunt ţinuţi sub supraveghere în locuri de detenţie pe care Convenţia le denumeşte lagăre. Partea deţinătoare poate lua o astfel de hotărâre, prizonierii de război fiind obligaţi să nu părăsească aceste lagăre, exceptând cazul în care aceştia sunt eliberaţi condiţionat.

Lagărele trebuie să se afle pe uscat şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de igienă şi de salubritate. Prizonierii de război nu trebuie să fie ţinuţi în penitenciare, exceptând cazurile particulare. De asemenea prizonierii de război trebuie să fie împărţiţi după naţionalitate, limba pe care o vorbesc şi obiceiuri.

În articolul 23 se menţionează aspectele cu privire la prezenţa prizonierilor de război în zona de luptă, ce este în totalitate interzisă şi de asemenea despre măsurile de protecţie ce trebuie luate în cazul acestora, măsuri asemănătoare cu cele pentru întreaga populaţie civilă.

3.3. Cazarea, hrana şi îmbrăcămintea prizonierilor de război

Referitor la acest aspect se menţionează faptul că prizonierii trebuie să fie cazaţi în condiţii la fel de bune ca cele în care sunt cazaţi proprii militari ai Puterii deţinătoare.

Femeile trebuie să fie cazate în camere diferite faţă de cele ale bărbaţilor.

Partea deţinătoare trebuie să asigure hrana pentru prizonierii de război, hrană suficientă atât  din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, cât şi din punctul de vedere al diversităţii. De asemenea trebuie asigurată apa potabilă.

În ceea ce priveşte hainele partea deţinătoare trebuie să le ofere prizonierilor de  război toate accesoriile necesare pentru ca aceştia să-şi poată îndeplini munca.

3.4. Igiena şi îngrijirea medicală

Puterea deţinătoare este obligată să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea curăţeniei şi igienei.

Toate taberele trebuie să aibă o infirmerie adecvată unde prizonierii de război trebuie îngrijiţi corespunzător. De asemenea pentru prevenirea unor boli contagioase precum tuberculoza sau malaria sunt necesare inspecţii medicale cel puţin o dată pe lună. Costurile tratamentelor trebuie susţinute de către puterea deţinătoare.

3.5. Personalul medical şi preoţii militari angajaţi să ajute prizonierii de război

Personalul medical şi preoţii militari angajaţi să ajute prizonierii de război nu sunt consideraţi prizonieri de război, însă aceştia trebuie să beneficieze de protecţie. De asemenea aceştia trebuie să aibă asigurate de către partea deţinătoare toate dispozitivele necesare pentru îngrijirea medicală sau ajutorul religios.

3.6. Activităţi religioase intelectuale şi fizice

În ceea ce priveşte activităţile religioase, prizonierii de război se pot bucura de libertatea exercitării datoriei lor religioase.

Preoţilor militari ce cad în mâinile puterii inamice le este permisă continuarea activităţii de preot pentru prizonierii de război cu aceeaşi religie şi în concordanţă cu conştiinţa lor religioasă.

Din punctul de vedere al activităţilor intelectuale şi fizice, partea deţinătoare trebuie să încurajeze aceste activităţi, punându-le la dispoziţie echipamentele necesare.

3.7. Disciplina

Fiecare tabără de prizonieri de război trebuie să fie pusă sub autoritatea unui ofiţer aparţinând părţii deţinătoare. Prizonierii de război trebuie să salute toţi ofiţerii aparţinând puterii deţinătoare şi să îi respecte.

În fiecare tabără trebuie să existe câte o copie a prezentei convenţii şi a anexelor sale. De asemenea aceasta trebuie să fie disponibilă şi în limbile vorbite de prizonierii de război, la fel ca şi celelalte regulamente, ordine, anunţuri sau publicaţii.

3.8. Gradul prizonierilor de război.

Puterile aflate în conflict trebuie să-şi comunice una alteia titlurile tuturor persoanelor menţionate în articolul 4 a prezentei convenţii, pentru a asigura tratarea egală a prizonierilor cu acelaşi grad.

Ofiţerii şi prizonierii cu acelaşi statut trebuie trataţi conform gradului şi vârstei. De asemenea şi în cazul celorlalţi prizonieri de război trebuie luate în considerare gradul şi vârsta.

3.9. Transferul prizonierilor de război după venirea acestora în tabără

Transferul prizonierilor de război trebuie făcut în circumstanţe cât mai omeneşti. Trebuie să se ia în calcul condiţiile climatice cu care prizonierii de război sunt obişnuiţi, iar condiţiile de transfer nu trebuie să fie în niciun caz, dăunătoare sănăţii acestora. În timpul transferului partea deţinătoare trebuie să asigure cantitatea necesară de mâncare şi de apă potabilă şi de asemenea haine, adăpostire şi îngrijire medicală.

Prizonierii de război răniţi sau bolnavi nu trebuie să fie transferaţi dacă acest lucru le afectează sănătatea.

Toate scrisorile sosite pentru prizonierii de război în vechea tabără trebuie trimise acestora în noua locaţie fără întârziere.

Toate costurile pentru transfer sunt suportate de partea deţinătoare.

3.10. Munca prizonierilor de război

Partea deţinătoare se poate folosi de munca prizonierilor de război ce au o condiţie fizică bună, luându-se în considerare vârsta acestora, sexul, gradul şi aptitudinea fizică şi mai ales în scopul de a-i menţine într-o stare bună atât fizic cât şi psihic.

Subofiţerilor ce sunt prizonieri de război li se poate cere doar supravegherea muncii. Aceia ce nu sunt solicitaţi pot cere altă muncă ce va fi găsită pentru aceştia cât mai repede posibil.

Dacă ofiţerii sau persoanele cu acelaşi statut cer un loc de muncă potrivit, acesta trebuie găsit cât mai repede posibil, dar aceştia nu trebuie să fie constrânşi să muncească.

În afara muncii legată de administrarea, instalarea şi întreţinerea taberei, prizonierii de război pot fi obligaţi să muncească în următoarele sectoare de activitate: agricultură, industria legată de producerea şi extracţia de materii prime; industria de prelucrare exceptând industria  metalurgică, de maşini şi chimică; munca publică şi operaţiunile de construcţie ce nu au un caracter sau scop militar, transportul sau administrarea magazinelor ce nu au un caracter sau scop militar, afaceri comerciale, arte manuale, servicii domestice, servicii de ajutor public ce nu au caracter sau scop militar.

Prizonierii de război pot să-şi exercite dreptul de a face plângere, în conformitate cu articolul 78.

Prizonierii de război trebuie să aibă condiţii de muncă adecvate, în special cazarea, mâncarea, hainele şi echipamentul; acestea nu trebuie să fie inferioare celor de care se bucură cetăţenii părţii deţinătoare angajaţi în locuri de muncă asemănătoare; de asemenea trebuie luate în considerare şi condiţiile climatice.

Partea deţinătoare în folosirea prizonierilor de război, trebuie să se asigure că în zonele în care astfel de prizonieri sunt angajaţi, sunt aplicate corect legislaţia naţională privind protecţia muncii şi mai mult regulamentul privind siguranţa muncitorilor.

Prizonierii de război trebuie să fie pregătiţi şi să le fie asigurate toate formele de protecţie adecvate muncii pe care trebuie să o facă, similare cu cele oferite cetăţenilor părţii deţinătoare. Subiectul clauzelor articolului 52, prizonierii pot fi supuşi riscurilor normale desfăşurate de muncitorii civili.

Condiţiile de muncă nu trebuie  să fie executate intens cu ajutorul măsurilor disciplinare. Doar în cazul în care se oferă voluntar, niciun  prizonier de război nu trebuie să fie angajat într-un loc de muncă nesănătos şi periculos. Niciun prizonier de război nu trebuie să fie angajat într-un loc de muncă umilitor pentru membrii forţelor părţii deţinătoare. Dezamorsarea bombelor sau a dispozitivelor asemănătoare este considerată o muncă periculoasă.

Durata muncii zilnice a prizonierilor de război, inclusiv durata călătoriei dus-întors, nu trebuie să fie excesivă şi, în niciun caz, nu trebuie să depăşească durata permisă muncitorilor civili din zonă, muncitori ce aparţin de Puterea Deţinătoare şi sunt angajaţi în aceeaşi formă de muncă.

Prizonierilor trebuie să le fie permisă, în mijlocul zilei de muncă, o pauză de nu mai puţin de o oră. Această pauză va fi asemănătoare, din punctul de vedere al duratei, cu cea pe care o au muncitorii Puterii Deţinătoare, în cazul în care aceasta este de durată mai mare. Acestora trebuie să le fie permisă o pauză de douăzeci şi patru de ore consecutive, în fiecare săptămână, de preferabil duminica sau în ziua de odihnă a ţării de origine. Mai mult decât atât, fiecărui prizonier, care a lucrat pentru un an, trebuie să-i fie acordată o perioadă de odihnă pentru opt zile consecutive, timp în care va fi plătit în continuare.

Plata muncii prizonierilor de război trebuie fixată în concordanţă cu clauzele articolului 62 din prezenta Convenţie.

Prizonierii de război ce se accidentează sau se îmbolnăvesc în cursul sau din cauza muncii trebuie să primească ajutorul corespunzător. Puterea Deţinătoare trebuie să acorde prizonierilor de război, aflaţi în astfel de situaţie, un certificat medical prin care au posibilitatea să ceară revendicări Puterii de care aparţin. Puterea deţinătoare trebuie să trimită, de asemenea, un duplicat al certificatului Agenţiei Centrale a Prizonierilor de Război menţionată în articolul 123.

Starea de sănătate a prizonierilor de război trebuie verificată, periodic, prin examinări medicale, cel puţin o dată la o lună. Examinarea trebuie să ţină cont de natura muncii pe care prizonierii de război sunt însărcinaţi să o facă.

Dacă oricare dintre prizonierii de război se consideră inapt pentru muncă, acestuia trebuie să-i fie permisă prezentarea în faţa autorităţilor medicale din tabără sa. Doctorii sau chirurgii pot recomanda ca astfel de prizonieri de război, ce din punctul lor de vedere sunt inapţi să muncească, să fie scutiţi.

Organizarea şi administrarea detaşamentelor de muncă trebuie să fie asemănătoare cu taberele de prizonieri de război.

Toate detaşamentele de muncă trebuie să rămână sub controlul unei tabere de prizonieri de război. Autorităţile militare şi comandamentul respectivei tabere trebuie să fie responsabili, sub supravegherea guvernului lor, de respectarea clauzelor prezentei Convenţii în interiorul detaşamentului de muncă.

Comandantul taberei trebuie să ţină un registru zilnic cu detaşamentele de muncă ce ţin de tabăra lui şi trebuie să-l transmită delegaţilor Puterii Protectoare, Comitetului International al Crucii Roşii sau altor agenţii ce acordă ajutor prizonierilor de război, ce pot vizita tabăra.

Tratarea prizonierilor de război ce lucrează pentru persoane private, chiar şi în cazul în care aceste persoane sunt responsabile cu paza şi protejarea acestora, nu trebuie să fie inferioară aceleia oferită de către prezenta Convenţie. Puterea Deţinătoare, autorităţile militare şi comandantul taberei de care aparţin astfel de prizonieri trebuie să fie responsabile, în totalitate, de întreţinerea, ajutorul, tratamentul şi plata acestora.

Aceşti prizonieri de război trebuie să aibă dreptul de a păstra legătura cu reprezentanţii prizonierilor din taberele de care aparţin.

3.11. Resurse financiare pentru prizonierii de război

Puterea Deţinătoare poate determina suma maximă de bani pe care prizonierii de război o pot avea asupra lor. Orice sumă în exces trebuie depusă în contul prizonierilor de război.

Dacă prizonierilor de război le este permis să ofere servicii în afara taberei, servicii pentru care vor fi plătiţi, aceste sume vor fi depuse în conturile respectivilor prizonieri.

Puterea Deţinătoare trebuie să asigure tuturor prizonierilor de război o plată lunară în avans, sume ce trebuie fixate, prin schimb valutar, la moneda Puterii, precum urmează:

Prima Categorie: prizonierii ce au grad sub cel de sergenţi: opt franci elveţieni

A doua categorie: sergenţi şi alţi subofiţeri sau prizonieri cu grad asemănător: doisprezece franci elveţieni.

A treia categorie: ofiţerii subalterni şi ofiţerii cu grad mai jos decât maiorii sau prizonierii cu grad asemănător: cincizeci de franci elveţieni.

A patra categorie: maiorii, locotenent-coloneii, coloneii sau prizonierii cu grad asemănător: şaizeci de franci elveţieni.

A cincea categorie: ofiţeri generali sau prizonieri de război cu grad asemănător: şaptezeci şi cinci de franci elveţieni.

Cu toate acestea, Părţile în conflict pot modifica, de comun acord, suma în avans pentru prizonierii din categoriile anterioare.

Puterea Deţinătoare trebuie să accepte sumele de bani suplimentare pentru prizonierii de război, sume pe care Puterea de care aceştia aparţin le trimite.

Prizonierilor de război trebuie să le fie permisă primirea sumelor de bani expediate prin poştă, bani trimişi pesonal sau colectiv.

Fiecare prizonier de război trebuie să aibă la îndemâna balanţa de credit al contului său. Prizonierii de război pot face plăţi în afara ţării. Acestor gen de plăţi trebuie să li se dea prioritate.

De asemenea, Puterea Deţinătoare trebuie să ţină evidenţa conturilor fiecărui prizonier, având în vedere sumele de bani care intră sau ies din cont sau banii pe care prizonierii de război îi folosesc.

Tot ce intră în contul unui prizonier de război trebuie semnat de acesta sau de reprezentantul prizonierilor ce va semna în numele acestuia.

La sfârşitul captivităţii, prin eliberarea prizonierului de război sau repatrierea acestuia, Puterea Deţinătoare trebuie să-i ofere acestuia o declaraţie, semnată de un ofiţer autorizat al Puterii, prin care i se arată balanţa creditului.

3.12. Legăturile prizonierilor de război cu exteriorul

În această secţiune se menţionează legăturile pe care prizonierii de război le pot avea cu exteriorul. De asemenea, se menţionează momentul în care aceştia pot începe comunicarea cu exteriorul. Astfel, imediat după capturare sau nu mai mult de o săptămână de la sosirea în tabără, fiecare prizonier de război are dreptul să scrie familiei sale sau Agenţiei Centrale a Prizonierilor de Război, unde pot anunţa despre capturarea sa, adresa şi starea de sănătate. Scrisorile respective trebuie trimise cât mai repede posibil.

În timpul capturii, prizonierii de război au dreptul de a trimite şi a primi scrisori. În cazul în care aceştia se află în imposibilitatea de a primi sau a trimite veşti de la, şi respectiv către rudele lor, din cauza distanţei prea mare sau din cauza rutei poştale, acestora le este permis să trimită telegrame.

De asemenea, pe lângă scrisori, prizonierilor de război le este permisă primirea de colete individuale sau de încărcături colective ce pot conţine mâncare, îmbrăcăminte, medicamente, articole religioase, educaţionale sau recreaţionale, lucruri ce le folosesc nevoilor lor.

3.13. Legăturile dintre prizonierii de război şi autorităţi

Plângeri ale prizonierilor de război privind condiţiile de captivitate

Prizonierii de război au dreptul să înştiinţeze autorităţile militare unde se află, sub stăpânirea cărei Puteri.

De asemenea, aceştia au dreptul să aplice pentru statutul de reprezentant al prizonierilor al Puterii Protectoare.

Aceste drepturi şi reclamaţii nu pot fi limitate şi nici considerate ca parte din corespondenţă.

3.14. Reprezentanţii prizonierilor de război

Acolo unde există prizonieri de război, exceptând cazurile în care există ofiţeri, aceştia pot alege un reprezentant, la fiecare şase luni, pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor militare, Puterilor Protectoare, Comitetului International al Crucii Roşii sau în faţa altei organizaţii care îi asistă.

În cazul în care există ofiţeri, cel mai în vârstă va fi ales ca reprezentant al prizonierilor. Acesta poate avea asistenţi.

Fiecare reprezentant ales trebuie să fie acceptat de Puterea Deţinătoare, înainte să-şi poată începe exercitarea sarcinilor. În cazul în care acesta este respins, Puterea Deţinătoare trebuie să anunţe Puterea Protectoare care a fost cauza.

Reprezentanţii prizonierilor de război trebuie să încurajeze bună-starea fizică, spirituală şi intelectuală. Totodată aceştia nu răspund de ofensele aduse de prizonierii de război.

3.15. Sancţiuni penale şi disciplinare

Prizonierii de război trebuie să cunoască legile, regulile şi ordinele forţelor armate ale Puterii Deţinătoare; Puterea Deţinătoare trebuie să se justifice, în cazul luării unor măsuri judiciare sau disciplinare în cazul oricărei ofense adusă de un prizonier de război unei astfel de lege, regulă sau ordin. În orice caz, nu sunt acceptate alte acţiuni sau pedepse contrare clauzelor prezente în acest Capitol.

În cazul în care orice lege, regulă sau ordin ale Puterii Deţinătoare, spun că faptele făcute de un prizonier de război pot fi pedepsite, timp în care aceleaşi acte nu necesită pedeapsă dacă sunt înfăptuite de un membru al forţelor Puterii Deţinătoare, aceste fapte atrag după sine doar pedeapsa disciplinară.

În hotărârea dacă acţiunile înfăptuite de un prizonier de război atrag după sine pedeapsa judiciară sau disciplinară, Puterea Deţinătoare trebuie să se asigure că autorităţile calificate adoptă o atitudine indulgentă şi, de asemenea, cât mai posibil, măsuri disciplinare decât judiciare.

Un prizonier de război trebuie judecat doar de un tribunal militar, în afară de cazul în care legile existente ale Puterii Deţinătoare permit unui tribunal civil să judece un membru al forţelor armate ale Puterii Deţinătoare cu privire la o ofensă anume bănuită a fi înfăptuită de un prizonier de război.

În niciun caz, niciun prizonier de război nu poate fi judecat de un tribunal care nu oferă garanţiile esenţiale de independenţă şi imparţialitate, procedură ce nu-i permite acuzatului dreptul şi posibilitatea de apărare prevăzute în Articolul 105.

Prizonierii de război judecaţi sub legile Puterii Deţinătoare pentru acţiuni înfăptuite înaintea capturării, trebuie să urmeze, chiar dacă este acuzat, beneficiile prezentei Convenţii.

Niciun prizonier de război nu poate fi pedepsit mai mult de o dată pentru aceeaşi faptă sau sub aceleaşi acuzaţii.

Pedepse disciplinare. Cea mai severă pedeapsa disciplinară aplicată prizonierilor de război este arestul. Celelalte pedepse disciplinare ce pot fi aplicate prizonierilor de război sunt:

A) amenda (sancţiune ipotetică, dacă se ţine seama de slabele resurse financiare ale prizonierilor, care poate constitui cel mult 50 la sută din avansul de soldă şi din indemnizaţia de muncă)

B) suprimarea avantajelor acordate peste prevederile Convenţiei

C) muncă în folosul puterii deţinătoare (până la trei ore pe zi) De la această ultimă pedeapsă sunt exceptaţi ofiţerii.

Condiţiile de efectuare a arestului prevăzut de Convenţie sunt:

i) în ce priveşte termenul:

– Durata unei pedepse nu poate depăşi 30 de zile;

– Durata pedepsei disciplinare (dacă una dintre ele depăşeşte 10 zile) trebuie să fie separată de o perioadă de cel puţin trei zile.

ii) în ce priveşte restricţiile:

– Cu titlu agravant, prizonierilor de război arestaţi li se pot aplica restricţii de hrană admise în armata puterii deţinătoare;

– Aplicarea unei asemenea pedepse este subordonată stării de sănătate a prizonierului pedepsit.

iii) în ce priveşte locul detenţiei:

– Locul de detenţie trebuie să răspundă necesităţilor de igienă. Se interzice transferarea deţinutului pentru executarea pedepsei în închisori, penitenciare, ocne, etc;

– Prizonierii vor fi obligaţi să menţină curăţenia la locul detenţiei; li se poate permite să facă gimnastică şi plimbări în aer liber minimum două ore pe zi, să citească şi să scrie, să expedieze şi să primească scrisori;

– Coletele primite nu vor fi înmânate decât după executarea pedepsei; dacă conţin alimente perisabile, ele vor fi donate bucătăriei lagărului.

Pedepsele disciplinare nu pot fi pronunţate decât de un ofiţer împuternicit cu puteri disciplinare, având calitatea de comandant de lagăr sau de detaşament, sau de ofiţerul care-l înlocuieşte.

Prizonierii pot fi eliberaţi pe cuvânt de onoare că nu vor mai ridica armele în cursul acelui război, în cazul în care legislaţia internă a statului permite aceasta. Prizonierul are dreptul de a primi sau de a refuza această ofertă. Însă, odată acceptată, el este obligat să-şi respecte angajamentul.

xii) Urmări judiciare

Câteva articole ale Convenţiei se referă la procedura ce trebuie urmată în cazul judecării prizonierilor de război pentru fapte contrare normelor dreptului internaţional sau legilor, regulamentului, ordinelor statului deţinător, la garanţiile care trebuie să asigure o judecată echitabilă. Astfel, în cazul deschiderii unei proceduri judiciare, puterea deţinătoare va avertiza, cât mai curând posibil, puterea protectoare, transmiţându-i următoarele indicaţii: starea actuală şi gradul prizonierului, locul unde se află şi dispoziţiile legale aplicabile. Dacă este posibil, puterea protectoare va fi informată asupra tribunalului care va judeca, data deschiderii dezbaterii. Fiecărui prizonier i se va asigura exercitarea dreptului de apărare. I se va pune la dispoziţie un interpret şi va fi informat din timp asupra dreptului său. Reprezentanţii puterii protectoare vor avea dreptul să asiste la dezbateri. Dacă considerente de securitate impun ca procesul să fie desfăşurat cu uşile închise puterea protectoare va fi informată asupra evoluţiei procesului. Prizonierul are dreptul de recurs împotriva sentinţei pronunţate împotriva sa. În stabilirea pedepsei se va ţine seama de faptul că acuzatul nu este cetăţean al statului deţinător şi nu este legat de el prin jurământ de credinţă şi că se găseşte în puterea sa ca urmare a unei împrejurări independente de voinţa sa. Ca atare, pedeapsa trebuie să fie minimă.

În cazul pronunţării pedepsei cu moartea, ea se va notifica şi puterii protectoare pentru ca aceasta, la rândul său, s-o transmită armatei în care a servit prizonierul. Executarea nu trebuie să aibă loc la mai puţin de şase luni de la primirea comunicării de către puterea protectoare.

După articolul 85 al Convenţiei, prizonierii de război urmăriţi în virtutea legislaţiei Puterii deţinătoare pentru actele comise înainte de a fi făcuţi prizonieri vor beneficia de prevederile Convenţiei, chiar dacă au fost condamnaţi.

3.16. Încetarea captivităţii

Repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre în timpul ostilităţilor. La începutul conflictului, în fiecare parte beligerantă se vor crea comisii medicale mixte, compuse din trei membri, din care doi aparţin unor ţări neutre, iar al treilea este desemnat de puterea deţinătoare. Aceste comisii au misiunea de a examina prizonierii răniţi şi bolnavi şi a lua toate măsurile utile faţă de ei, inclusiv repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre.

Persoanele grav rănite sau bolnave pot fi repatriate în cursul ostilităţilor, de îndată ce va fi în stare să suporte transportul, sau spitalizate într-un stat neutru, în scopul de a li se asigura o îngrijire mai bună sau de a elibera puterea deţinătoare de sarcina tratamentului. Criteriul de repatriere directă sau de spitalizare în state neutre este acela al invalidităţii lor fizice şi intelectuale. Astfel, se prevede a fi repatriaţi direct în ţările lor în timpul ostilităţilor:

– Răniţii şi bolnavii incurabili;

– Răniţii şi bolnavii care, după părerea medicilor, nu sunt susceptibili de însănătoşire în decursul unui an;

– Răniţii şi bolnavii ale căror facultăţi intelectuale şi fizice par a fi suferit o scădere importantă şi permanentă.

De spitalizare în state neutre pot beneficia:

– Răniţii şi bolnavii care par a se vindeca în anul următor, prin tratamentul aplicat în ţara neutră;

– Prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică ar fi serios ameninţată prin menţinerea în captivitate.

Pot beneficia, de asemenea, de repatriere directă sau spitalizare într-o ţară neutră prizonierii de război, victime ale unor accidente, precum şi cei propuşi comisiilor medicale mixte de un medic, compatriot al lor, de un reprezentant al lor, de puterea de care depind sau de un organism recunoscut de această putere care se ocupă de prizonieri. Toate cheltuielile de repatriere sau de transport într-o ţară neutră vor fi suportate, începând de la frontiera puterii deţinătoare, de puterea de care depind aceşti prizonieri.

Această modalitate a fost practicată într-o bună măsură în timpul celui de-al doilea război mondial, de ea beneficiind mai multe mii de răniţi, bolnavi şi membri ai personalului sanitar. Cele mai numeroase schimburi au avut loc între Marea Britanie şi Italia (la 8 aprilie 1942 au fost schimbaţi 129 de prizonieri englezi cu 917 italieni; la 21 martie 1943, 800 de prizonieri englezi cu 800 italieni; la 16 aprilie, 19 aprilie şi 8 mai 1943 – 4834; la 2 iunie 1943 – 3117). Între Marea Britanie şi Germania (la 19 octombrie 1943, 4100 prizonieri englezi contra 3850 germani; la 26 octombrie 1943 – 1032 englezi cu 1060 germani; la 17 mai 1944 – 800 cu 800); între Franţa şi Germania (la 1 noiembrie 1944, 875 prizonieri francezi cu 863 germani).

Convenţia din 1929 nu a mai prevăzut posibilitatea eliberării prizonierilor pe cuvânt de onoare că nu vor mai servi în forţele armate, deşi această modalitate a fost în mod frecvent utilizată în războaiele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui actual. Convenţia din 1949 revine la acesta practică, prevăzând în articolul 21, par. 2, că, în cazul în care legile statului de care depinde prizonierul permit şi în cazul în care o asemenea măsură ar putea contribui la ameliorarea stării lui de sănătate, prizonierul poate fi eliberat pe cuvânt de onoare.

ii) Eliberarea ş repatrierea la sfârşitul ostilităţilor

Restul prizonierilor vor fi eliberaţi şi repatriaţi în ţările lor imediat după încetarea ostilităţilor active. Această regulă constituie o inovaţie a Convenţiei din 1949, întrucât Convenţia din 1929 prevedea eliberarea prizonierului după încheierea păcii.

Această inovaţie este motivată de faptul că durata ȋntre ȋncetarea ostilităţilor active şi încheierea păcii este foarte lungă şi ar prelungi nejustificat de mult starea de captivitate. Au fost situaţii când pacea nu s-a mai încheiat. Interpretarea expresiei „în cel mai scurt termen după încetarea ostilităţilor active” a dat naştere la o serie de controverse; unii au spus că eliberarea prematură a prizonierilor ar risca să întărească potenţialul adversarului, încurajându-l să reia ostilităţile (se referă la eliberarea de către India a celor 93.000 de prizonieri pakistanezi după ostilităţile din decembrie 1971); alţii au considerat că nici prelungirea nejustificată a captivităţii nu ar putea fi acceptată, optȃnd pentru termene variind între şase luni şi doi ani de la încetarea ostilităţilor.

Eliberarea prizonierilor de război la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a făcut astfel:

Statele Unite ale Americii au eliberat prizonierii Axei în august 1947; Marea Britanie, în iulie 1948; Franţa, Polonia şi Cehoslovacia, în decembrie 1948; URSS în mai 1950 (un număr de 12000 de prizonieri fiind reţinuţi şi după această dată).

În perioada postbelică

În conflictele din Coreea, Vietnam şi cele israelo-arabe, unii prizonieri grav răniţi şi bolnavi au fost eliberaţi în timpul ostilităţilor; prizonierii pakistanezi deţinuţi în India au fost eliberaţi între 28 august 1973 şi 30 aprilie 1974; în războiul dintre Iran şi Irak, în 1991. Prizonierii pot refuza repatrierea (în urma războiului din Golf circa 13000 de prizonieri irakieni refugiaţi în Arabia Saudită au refuzat repatrierea).

La eliberare, prizonierilor li se va permite să ia cu ei efectele lor de uz personal, precum şi banii şi obiectele de valoare care le-au fost reţinute la începutul captivităţii. Cei care fac obiectul unei proceduri (sau urmăriri) penale sau sunt condamnaţi pentru un delict penal pot fi reţinuţi până la încheierea procedurii penale sau la expirarea pedepsei. Niciun repatriat nu va mai putea fi folosit în serviciul militar activ.

iii) Decesul prizonierilor de război

Prizonierii decedaţi în timpul prizonieratului vor fi îngropaţi în mod onorabil; mormintele vor purta toate indicaţiile necesare, certificatele de deces vor fi trimise puterii protectoare şi Agenţiei centrale de informaţii pentru prizonierii de război. Testamentele prizonierilor de război vor fi supuse aceloraşi condiţii cu cele ale militarilor din armatele naţionale.

3.17. Birourile oficiale de informaţii pentru prizonieri

În debutul conflictului în toate cazurile de ocupaţie de război, fiecare parte beligerantă şi puterile neutre sau nebeligerante care au primit pe teritoriul lor prizonieri de război vor înfiinţa un Birou oficial de informaţii despre prizonierii de război aflaţi în puterea sa. Aceste birouri vor fi informate de către autorităţile componente asupra oricăror date referitoare la locul de naştere, puterea de care depind, prenumele tatălui şi numele de fată al mamei, numele şi adresa persoanei care trebuie informată, gradul, numărul matricol, locul unde se afla prizonierul. Ele vor fi, de asemenea, informate cu privire la eventuale transferări, eliberări, repatrieri, evadări, spitalizări, decese, starea de sănătate etc. Pe această bază vor fi întocmite fişele individuale ale fiecărui prizonier, care vor fi comunicate lunar puterilor interesate, iar cele referitoare la identitate, familiilor pentru corespondenţă de către puterea protectoare şi de către Agenţia Centrală de informaţii pentru prizonierii de război.

. La încheierea păcii, fişa individuală va fi înmânată guvernului de care depind prizonierii.

Biroul va aduna toate obiectele personale, valorile, corespondenţa, soldele, semnele de identitate lăsate de prizonierii evadaţi, decedaţi, etc. şi le vor transmite statelor interesate.

3.18. Mecanisme de protecţie a prizonierilor de război

Răspunderea pentru tratamentul aplicat prizonierilor de război, implicit pentru aplicarea Convenţiei respective, revine puterii deţinătoare. Totuşi, pentru a se asigura o aplicare uniformă a dispoziţiilor Convenţiei şi a se asigura prizonierilor un regim adecvat aşa cum s-a convenit, statele au instituit mecanisme speciale de protecţie şi control, între care: puterea protectoare; substitutul puterii protectoare; reprezentantul prizonierilor de război; omul de încredere a prizonierilor; organizaţii umanitare internaţionale.

Instituţia puterii protectoare a fost instituita pentru prima oară în a doua jumătate a secolului trecut, în timpul războiului franco-prusac, acest rol fiind încredinţat Marii Britanii pentru prizonierii francezi din Germania şi Statelor Unite, Rusiei şi Elveţiei pentru cei prusieni, bavarezi, wurtemburghezi, saxoni etc. Deţinuţi în Franţa. După aceea, practica a început să se generalizeze,ajungând că în timpul primului război mondial să fie universală.

Ca urmare a generalizării acestei practici, în Convenţia din 1929, instituţia puterii protectoare a fost prevăzută în două articole – 86 şi 87, iar în cea din 1949, în 13 articole.

În virtutea acestei ultime Convenţii, rolul puterii protectoare este de a „salvgarda interesele părţilor în conflict” şi de a controla aplicarea Convenţiei prin intermediul agenţilor săi diplomatici şi consulari sau de către orice alte persoane alese dintre resortisanţii săi sau cei ai puterilor neutre agreate de puterea deţinătoare. Reprezentanţii puterilor protectoare sunt împuterniciţi să viziteze lagărele de deţinuţi, să discute, fără martori, cu prizonierii.

Pentru a evita situaţii de tipul celei petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania a încheiat cu guvernul francez de la Vichy, la 16 noiembrie 1940, un protocol care substituia intervenţia puterii protectoare cu un pseudo-control naţional, prin articolul 10, par. 5 din Convenţie s-a stipulat că „de la dispoziţiile precedente nu se va putea deroga printr-un acord special între Puteri, dintre care un s-ar găsi, chiar temporar, faţă de cealaltă putere sau de aliaţii săi, îngrădită în libertatea de negociere, ca urmare a evenimentelor militare, mai ales în cazul unei ocupaţii totale sau a unei părţi importante a teritoriului său.”

În perioada postbelică, instituţia puterii protectoare nu a mai funcţionat, fapt ce a însemnat o agravare serioasă a statutului prizonierilor de război, mai ales în cazul unei detenţii prelungite cum a fost cea din războiul dintre Iran şi Irak, care a durat circa 10 ani.

Convenţia a avut în vedere şi o asemenea situaţie, când părţile la un conflict nu se pot pune de acord asupra unei puteri protectoare. Astfel în baza articolului 10, par. 1 „Înaltele Părţi contractoare vor putea oricând să înţeleagă pentru a încredinţa unui organism prezentând toate garanţiile de imparţialitate şi de eficacitate, sarcinile trasate prin Convenţie Puterilor protectoare”. În cazul când prizonierii nu beneficiază sau nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de serviciile puterii protectoare, puterea deţinătoare se poate adresa unui stat neutru sau altui organism să îndeplinească o asemenea misiune. În sfârşit, ea poate recurge la serviciile puterii protectoare, puterea deţinătoare se poate adresa unui stat neutru sau altui organism să îndeplinească o asemenea misiune. În sfârşit, ea poate recurge la serviciile Comitetului Internaţional al Cruşii Roşii care-şi asuma sarcinile umanitare prevăzute în Convenţie şi care, aşa cum practică conflictelor armate din ultimii ani, mai ales, a dovedit, el a fost prezent acolo unde a fost nevoie.

4. Aplicarea Convenţiilor de la Geneva în cazul închisorilor de la Guantanamo şi Abu Ghraib

În virtutea Convenţiei a III-a de la Geneva din 1949, a precizărilor, delimitărilor, a normelor, drepturilor prizonierilor de război dar şi a obligaţiilor părţilor ce capturează, precum şi a vechimii acestor reglementări, am fi tentaţi să apreciem că problematica prizonierilor de război este rezolvată de foarte mult timp. Cu toate acestea, măsura în care prevederile convenţionale se aplică este pusă sub semnul întrebării în continuare, concomitent cu desfăşurarea diverselor conflicte în lume. Un exemplu concludent, ce a iscat numeroase controverse, proteste, dezbateri şi discuţii este reprezentat de bine cunoscutele închisori de la Guantanamo şi Abu  Ghraib.

În cazul închisorii de la Guantanamo, istoria începe la patru luni după atentatul  de la 9 septembrie 2001, la data de 11 ianuarie 2002, atunci când 20 de prizonieri din Afghanistan sunt aduşi la baza navală de la Guantanamo Bay, Cuba.

În următorii şase ani, numărul deţinuţilor a crescut de la 2 la aproximativ 750 deţinuţi, cu vârste cuprinse între 10 şi 80 de ani, astfel închisoarea de la Guantanamo devenind un loc în care legea nu se aplică.

Statele Unite au încercat de două ori să priveze deţinuţii de drepturile lor legale de a contesta detenţia, singura vină a multora dintre aceşti deţinuţi fiind aceea că s-au aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.

În fapt, doar 10 deţinuţi au fost acuzaţi, aducându-se dovezi în acest sens. Numai o singură comisie militară a fost formată, având la bază o înţelegere juridică în care un deţinut din această închisoare a primit o detenţie de 9 luni şi i s-a garantat întoarcerea în ţara de origine. Oficialii militari au admis că oameni nevinovaţi au fost reţinuţi la Guantanamo şi că majoritatea dintre aceştia deţin foarte puţine informaţii sau chiar deloc cu privire la grupările teroriste.  Marea majoritate, potrivit documentelor Pentagonului, nu au legături directe cu Al Qaeda sau cu talibanii.

În timp ce sute de prizonierii au fost eliberaţi, alţii sunt în continuare deţinuţi, mulţi dintre aceştia nefiind acuzaţi de nimic şi nefiindu-le pregătit un proces în viitor. Dovezi nefondate sunt folosite pentru a motiva deţinerea acestora în continuare. Aşa cum s-a confirmat prin dovezi aduse de către prizonierii deţinuţi, personalul militar sau chiar de către F.B.I., mulţi dintre prizonieri au fost torturaţi, abuzaţi sau umiliţi la ordinul guvernului american.

Crucea Roşie, U.N., Amnesty International, oficialii europeni precum prim miniştrii Germaniei şi Angliei şi alte grupuri ce militează pentru drepturile omului au cerut ca închisoarea de la Guantanamo să fie închisă. În acest răstimp guvernul Statelor Unite a adoptat orice tactică posibilă pentru a nu răspunde acuzaţiilor judiciare pentru reţinerea deţinuţilor şi practicile de interogare aplicate la Guantanamo Bay.

Prizonierii interogaţi la Guantanamo au fost ţinuţi în celule izolate pentru perioade ce au depăşit un an de zile; privaţi de somn timp de zile, săptămâni şi cel puţin într-un caz pentru luni de zile; expuşi la temperaturi extreme un timp îndelungat; bătuţi; ameninţaţi cu transferul în alte ţări pentru a fi torturaţi; torturaţi în alte ţări sau în bazele militare americane înainte de a fi transferaţi la Guantanamo; abuzaţi sexual şi umiliţi sau ameninţaţi cu violul; privaţi de tratament medical în cazuri serioase sau acceptându-le tratamentul numai în cazurile în care cooperau cu interogatorii; din când în când fiindu-le legate mâinile şi gleznele de podea timp de ore sau zile pe durata interogatoriului.

De cealaltă parte, reprezentanţii Crucii Roşii, care au vizitat Abu Ghraib au oferit o imagine reală a capturării şi detenţiei prizonierilor.

Aceştia afirmau că autorităţile intrau în case, de obicei după lăsarea întunericului, dărâmau uşile, trezeau repede locatarii, ţipau la ei dându-le ordine, închizând membrii familiei într-o singură cameră sub pază militară în timp ce ei percheziţionau casa. Mai departe suspecţii erau arestaţi, mâinile le erau legate la spate cu cătuşe, feţele le erau acoperite şi erau luaţi. Uneori erau arestaţi toţi bărbaţii din casă, inclusiv bătrânii, handicapaţii sau persoanele bolnave. Tratamentul includea de multe ori îmbrânceli, insulte, ameninţări cu armele, lovituri cu pumnii sau cu armele. De multe ori prizonierii erau ridicaţi în hainele pe care le purtau la momentul descinderii, chiar şi în pijamale.

Printre multe dintre dezavantajele acestor descinderi nocturne, folosite ca o tactică de luptă împotriva revoltei, a fost şi faptul că prizonierii strânşi în felul acesta au ajuns în acest fel să umple închisorile, unde erau aduşi pentru a se obţine informaţii.  Şi umplând închisoarea de la Abu Ghraib în mare parte cu irakieni ce nu deţineau informaţii valoroase, ale căror familii în majoritatea cazurilor nu aveau cum să dovedească unde se află aceştia, americanii nu mai reuşeau să găsească un mod de a îi elibera, mai ales atunci când se confruntau cu puternica opoziţie a acelora care îi arestaseră prima dată.

Sistemul se autodistrugea şi nu în mod surpinzător, operaţiunile de interogare din Abu Ghraib au simţit efectele acestei supraaglomerări. Într-adevăr rapoartele sunt pline de adnotări despre slăbiciunea sistemului şi slaba dotarea de la Abu Ghraib, un iad asediat, urât mirositor ce se afla sub atacul zilnic al mortierelor, ducând lipsă de interpreţi, interogatori , gărzi, uniforme pentru deţinuţi şi chiar mai mult decât atât, mâncare şi toate astea se întâmplau în condiţiile în care un gardian trebuia să aibă sub supraveghere 75 de prizonieri.

În diversele relatări[1], se iterează ideea conform căreia, interogatorii foloseau forţa graduală, incluzând o tehnică numită „water boarding”, în cadrul căreia un prizonier era pus jos, băgat în apă cu forţa şi făcut să creadă că se îneacă.

Potrivit altor surse[2] americane ce aveau cunoştinţe directe de cele întâmplate şi a altora ce au fost martori la tratamentele aplicate, deţinuţii erau ridicaţi de către poliţia militară şi forţele speciale, care îi băteau şi îi închideau în încăperi foarte mici. Presupuşilor terorişi li se acopereau ochii şi erau împinşi în ziduri, legaţi în poziţii dureroase, expuşi la zgomote foarte puternice şi privaţi de somn.

Dacă aceste relatări sunt adevărate sau rămân doar încercări ale unor organizaţii de discredita acţiunile guvernului american, se va vedea probabil în viitor. Cert este faptul că diversle pagini de internet furnizează diverse imagini ale torturii aplicate în cele două închisori, imagini care nu par  a fi contrafăcute.

Realizând un sumar al celor relatate mai sus, se poate afirma că în ciuda prevederilor Convenţiei de la Geneva, există numeroase încălcări, transpuse în suferinţa pe care prizonierii de război sunt obligaţi să le suporte.

Aşadar prizonierii de război sunt acele victime ale războiului care suferă cel mai mult deoarece aceştia depind foarte mult de inamic, respectiv de forţa care i-a capturat. De multe ori statutul prizonierilor de război nu le este recunoscut sau deşi recunoscut nu le este respectat, profitând de puterea pe care o deţin sau imposibilitatea adversarului de a proba existenţa acestora.

Probabil că toate aceste abuzuri ar fi mult mai grave dacă nu ar exista organizaţiile internaţionale ce au ca scop protecţia drepturilor omului sau mai precis a prizonierilor de război ori a civililor în caz de conflict armat.

Iată că, în concluzie, observăm   importanţa pe care aceste organizaţii o au, fie că acestea acţionează la nivel local, regional sau global, fie că sunt organizaţii, uniuni sau asociaţii, scopul primordial al acestora fiind limitarea suferinţei umane cauzate de acţiuni umane de tip armat.

 

 

Bibliografie:

1.      Adam Roberts, Richard Guelf, Documents on the laws of war, third edition, Oxford University Press;

2.      Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura VIS Print, Bucureşti, 2000;

3.      James Risen, David Johnston, and Neil A. Lewis, „Harsh CIA Methods Cited in Top Qaeda Interrogations,” The New York Times, May 13, 2004;

4.      Dana Priest and Barton Gellman, „US Decries Abuse but Defends Interrogations,” TheWashington Post, December 26, 2002;

5.      Convenţia a III-a de la Genea din 1949, cu privire la tratatmentul prizonierilor de război.

6.      Protocolul adiţional I din 1977, cu privire la conflictele armate internaţionale, la Convenţiile de la Geneva din 1949

7.      Comentaire des protocoles additionnels du juin 1977 aux Conventions de Geneve du 12 aout 1949


[1] James Risen, David Johnston, and Neil A. Lewis, „Harsh CIA Methods Cited in Top Qaeda Interrogations,” The New York Times, May 13, 2004.

[2] Dana Priest and Barton Gellman, „US Decries Abuse but Defends Interrogations,” TheWashington Post, December 26, 2002.

 

© 2013 Frontier Theme